Pocola 68, III

ion lazu: Pocola, 68, III

Banca lui moş Birta-baci fiind sprijinită de trunchiul zdravăn al dudului şi orientată, cum se şi cuvine, cu faţa către drum, în spatele băncii şi dudului să mai fi fost doi-trei paşi până la buza malului  - nu dau distanţa în metri pentru că gândul te duce imediat la pericolul în care se afla copacul, ameninţat de proximitatea râpei. Şi era un mal nu mai înalt de un stat de om, însă perfect vertical, în care bătea pârâul, lat aici, în mod obişnuit, de numai 3-4 metri; dincolo de firul apei, prundişul albiei se ridica treptat, astfel că malul celălalt se afla la aproape o sută de metri mai încolo, cu drumul şi casele sale. Iar în fapt, tendinţa pârâului era să vină mereu spre casele de pe partea dreaptă, pe când cele de pe malul stâng rămâneau departe de firul văii, cât de cât în siguranţă – nu mă gândesc la perioadele cu ploi abundente sau la marile viituri. Oricum, podul  cel mare şi nou de pe şoseaua naţională fusese fixat aproximativ la jumătatea distanţei dintre cele două maluri, în amonte de pod fuseseră necesare lucrări de îndiguire anume ca să aducă pârâul  într-o poziţie mai puţin primejdioasă;
 însă de la pod la vale, cum spuneam, apele aveau tendinţa să vină spre dreapta, ameninţând vatra satului. Cât de mult vor fi fost implicate forţele Coriolis într-aceasta nu-mi pot da seama; şi de fapt este irelevant. Însă impresia de moment era că aici, în dreptul dudului lui Birta-baci se duce lupta cea mare. Când stăteam chiar pe buza malului, oarecum ca un commandant de oşti, cu casele în spate şi cu valurile zbătându-se sub mine, la vârful bocancilor, dintr-odată împrejurul se însufleţea. Printr-o asociaţie de idei, sâcâitoare în fond şi altfel de neevitat, îmi veneau în minte versurile marşului rusesc: “Vâhadila na bereg Katiuşa/ Vâhadila na bereg crutoi…”. Crutoi/înalt/abrupt nu era malul, însă mai anevoie de suprimat se dovedea ritmul marşului războinic, ascuns foarte adânc în subconştient. Să fi contribuit şi dudul, cu reţeaua lui de rădăcini vânjoase, la stabilitatea de moment a malului (judecând lucrurile la scară geologică, nu?), la rezistenţa acestuia în condiţii precare? Simţeam cu un accent în plus importanţa mizei aflată în joc. Iar ce pot să spun este că, din punctul de vedere al specialistului malul nu oferea o rezistenţă confortabilă, alcătuit ca orice terasă, din depozite friabile. Vreau să se înţeleagă că pârâul curgea aici pe propriile aluviuni, iar un factor agravant era chiar faptul că în mod sigur apele freatice ajungeau nestânjenite la temelia caselor de pe această parte a drumului. Deja am menţionat că spre camera tinerilor erau de urcat 4-5 trepte; încă două sau trei spre camera mea. Constructorii se vor fi lovit dintru început de problema infiltraţiilor de ape la turnarea fundaţiilor. Şi, din felul cum se prezenta casa, cu cele două corpuri ale sale, încă netencuite, impresia era că lucrările de construcţie se desfăşuraseră până de curând şi de fapt nu erau duse până la capăt. Oglinda apei din fântâna  noastră, la nici 3 m adâncime, era confirmarea indubitabilă a situaţiei hidrogeologice. Iar eu, trebuie să precizez, fusesem trimis în zonă anume pentru descâlcirea unor probleme de hidrogeologie şi de alimentare cu apă potabilă a localităţilor. Nu pot spune decât că mă simţeam implicat trup şi suflet.

Pârăul venind de unde venea (dinspre nord şi din munţi şi din bolgiile Peşterii Meziad...) şi constrâns de lucrarea omului să treacă printre cele două culeie ale podului (primăria şi şcoala se aflau la vreo sută de metri!), se lansa destul de hotărât spre amplasamentul nostru – dudul, eu, casa Birta -, ajuns aici însă, îşi făcea de lucru sub mal, iar până una alta săpase un mic gâldău. Şi surpriza a fost să observ că îl săgetau peştişori ageri, nicidecum mari, ci doar demni de luat în seamă. Multe ore şi zile mă voi fi delectat, într-un fel de pierdere-de-sine, privind cu maximă atenţie “viaţa peştilor” (“e o enigmă”, sună continuarea unui vers de-al meu, scris  pe-atunci), mereu frisonat – căci needificat; iar la un moment dat, şi pentru prima oară, de când mă ştiu, după ce mă aflasem în situaţii cu mult mai avantajoase, lângă marile râuri de dincolo de Carpaţi, ba chiar cu colegi de echipă dedaţi pescuitului şi care trăseseră de mine să la devin complice - fără rezultat însă -, iată că de data asta, şi singur fiind, neispitit de nimeni, am ajuns să arunc undiţa în pârâu. Privind retrospectiv, încep să cred că anume acesta era semnul sigur al unei limite a răbdării/nerăbdării, la care ajunsesem în acea vară a lui 68.

La un timp, în spatele meu, cum stăteam suspendat pe/răstignit la malul apei, prin rumoarea pârâului se făceau auziţi distinct paşii vreunui sătean. Călcăturile/zdupăielile se apropiau. Mă întorceam şi primeam în faţă salutul omului/femeii, care se ducea ori venea de la muncă, cu furca sau toporul sau sapa la vedere -,”şi obosiţi oameni, cu coasa-n spinare”, căci pentru firi precum a subsemnatului, unele dintre întâmplările zilei “vin în cuvinte ştiute” -, şi nu mai trebuie decât să adaug că asta nu le diminuează farmecul, ci li-l sporeşte, odată cu încrederea în sine. În ce mă priveşte, câţi amari de ani am umblat pe dealuri şi peste coclauri, nu am căutat niciodată să mă strecor, ba dimpotrivă, m-am apropiat de semenul meu pământean, l-am salutat cu toată convingerea. Făcând din asta un moment special. Aruncându-i totodată o privire definitivă, gen acum sau niciodată. Dar cât de important este momentul salutului între doi oameni care se intersectează la ţară, pe câmp, în pădure – fie că sunt cunoscuţi dar şi dacă nu s-au văzut vreodată şi nu se vor mai vedea în veci... - Bună ziua! - Doamne-ajută! S-ar putea ca omul să meargă la grădina lui, la fâneaţă, la ţarină şi să lucreze acolo o zi întreagă, fără a schimba o vorbă cu nimeni. Neştiut, numai el cu unealta lui, cu osul lucios al sapei în mână. Dedicat muncii lui şi nimic în plus. Dar dacă se întâlneşte în drumul său cu un alt om, salutul înseamnă că munca zilei s-a ridicat la cunoaşterea altui semen, care îi devine martor şi îl confirmă ca autor al faptelor sale. Şi în clipa următoare chipul săteanului care tocmai m-a salutat se dădea într-o dungă, silueta îşi schimba configuraţia de la un pas la altul, zdupăiala se diminua, descreştea în auz,devenea curând unul dintre sunetele persistente dar neidentificabile, care ţin faţa pământului într-o vibraţie vie, esenţializată. Mă întorceam să privesc undele zvâcnitoare ale Roşiei, deja  translucide, în umbra malului şi a dudului şi a sfârşitului de zi, făcând să pară cumva abstracte săgetările spornice ale peştişorilor argintii. Şi mutându-mi privirile dincolo de apă, luam la rând, ca la o nouă lectură, poeta mai norocoasă, ulucă cu ulucă, poartă cu poartă şi fereastră cu fereastră, tot şirul de case de pe cealaltă parte a drumului, desprins la rândul lui din şosea, venind şi el la vale, ca o repetare în oglindă a drumului şi caselor din dreptul omoplaţilor mei…
va urma