...Cam bănuiesc eu ce vrea să acrediteze Bădiţa (Mister? Monseur?) Culai ot Cheatra, şi „unde bate vorba lui.” Vrea să spună că subsemnatul nu voi fi trecut prin sute de sate, printre mii şi mii de localnici, peste tarlale şi imaşuri, printre copaci şi păsăret şi alte gângănii şi lighioane, fără să mă fi ales cu ceva din asta, fără a fi de-acum capabil să dau seama despre cele ce-am văzut şi pătimit şi. Binevoitoare acreditare. Iar cu ce m-am ales din toate ale vieţii abia rămâne de văzut.
Ceea ce se vedea însă de la orice distanţă după drumuri de-o zi peste haturi, hăţişuri ş.c.l. erau pantalonii mei înţesaţi de ciulini, spini, turiţă, scaieţi, rugi, mohoare... În aşa fel că aveam parcă nişte carâmbi trainici-protectori, numai din ceea ce se agăţa de mine, bătucindu-mi pantalonii, sudându-i de ciorapi şi ciorapii de bocanci şi de pielea cea vie. Cu asta mă alegeam, în mod sigur şi fără excepţie. (Mă mir de aceea foarte tare când văd la TV inşi plecaţi în lungi expediţii, numai în pantaloni scurţi. Cum vine asta?! Poate prin dunele Saharei, nicidecum în România noastră mănoasă, a-tot-roditoare.) După cale de-o zi prin cele mai nebănuite pustietăţi (unde sunt de găsit râpile, aflorimentele etc), când ajungeam în vreun cătun, nu mă mai simţeam defel un dom-inginer simandicos, de la Bucureşti, ci un ins care a răzbătut prin toate ascunzişurile şi inconvenientele-penitenţele acelei zone. Un egal de-al localnicilor.
Nu mult mai fălos decât o coadă vrednică, de vită. Era pentru mine, o spun cu convingere, mai presus de orice, un drum al modestiei şi umilinţei însuşită pas cu pas, fără alt martor decât propria fire. Până într-atât de important, încât de la un moment dat am simţit că asta se poate constitui într-o putere. A umilinţei. Cum există, sunt convins, şi puterea indestructibilă a bunătăţii. Descoperită şi ea nu chiar la prima vedere.
Aş fi deci, în ceea ce sugerează Culai, un martor creditabil, un fel de "invers" al ciulinilor rostogoliţi de vânturile bărăganelor. Numai că întreb: Care este până la urmă vina ciulinilor? E drept, ei se rostogolesc duşi de vânturi ultimative, însă nu în darn sunt ei daţi pieirii, ci întru împrăştierea propriilor seminţe. Ca să răsară la anul alţi ciulini din neamul fără de moarte al ciulinilor. (Dar cât de înmiresmat, aproape divin, este mirosul florii mov de ciulin! I-am admirat din tren spre... Ciulniţa, sau spre Ianca, tot în Bărăgan şi m-a copleşit majestatea acestor mărăcini, faţă de care, bonsaii, să fiu iertat, sunt curată impostură...). Tot de Dumnezeu lăsaţi şi ciulinii, ca parte rea a Binelui, fără de a căror firească rivalitate nici binele nu va să se înpiciorogheze.
Ion Lazu
Ion Lazu: Iar toamnă...
Iar toamnă, cu
Mohor copt, râpi aprige,
Stoluri de grauri dând roată
Şi albind într-o dungă
Cu draperii atârnând
Peste coastele norilor –
Şi cu sufletul care
Nu-şi mai află lăcaşul
Şi-ndreptăţirea
Cu amintirea în care nu mai pot privi
Ca printr-un geam vechi
Năpădit de colb şi păianjeni
De la un conac părăsit.
Iar toamnă, lângă râpi.
Şi-mprejurul doar atât:
Cu mohor s-a mohorât.
Pocola-Beiuş, 68
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)
Confratelui N. Ciobanu, ce se iscăleşte Culai
Am ridicat de pe jos
Un capăt de pix
Zdrobit de-o maşină
Pe aleea dintre blocuri. Şi
Pe spatele unei chitanţe
Am scris dintr-un foc
O elegie – cum altfel?, nemuritoare –
Destinată adică sertarului meu
nemuritor.
De obicei
Am buzunarul de la piept înţesat
De creionaşe, de pixuri
De cartoane cu o parte albă
Ca să n-am probleme la scrisul
Din mers, pe lumină ori beznă
perfectat de mine cu decenii în urmă
Pe vremea peregrinărilor de terenist.
Însă de data asta
Înainte să mă lansez în
Ucigaşa caniculă a lui Gustar
Mi-am schimbat cămaşa...
...„Cămaşa în care voi muri
Poate se află asupra mea.
De acasă am să plec,
Tu nu te speria...”
... Şi iată cum poţi să treci
De la o elegie din stricta actualitate
La una din anii şaizeci.
16 august 2011
Sunt anii - copilăriei, ai şcolilor, şantierelor - prilej de a aduna prin magaziile sufletului sute, mii de "nimicuri", poate vreodată utile.
RăspundețiȘtergereE un gest ritual ancestral, al trecătorilor care suntem. Un bunic, un uncheş adunau din colbul uliţei o caia, un hârb de potcoavă, un capăt de ham pierdut... Mirării mele copile, deseori mute, venea explicaţia tărăgănată "să şii, acolo, că nu să ştii la vro nevoi"...
Memorialistul e un colecţionar de impresii pe care mulţi le-au trăit, dar le-au şi uitat. El, pe calea ficţiunilor sale, le scoate din magaziile memoriei, suflă de pe ele colbul şi le dă viaţă de Cuvânt.
Şi Poetul la fel procede.
Depun, şi aici, ceea ce la LIS nu se primeşte:
Am postat (şi iar nu mi s-a primit) la placheţica de sonete a trioului Istrate-Lazu-Murgeanu, aceste:
O Activitate ludică aparte.
Nu ştiu cine-şi începea o ficţiune despre ruşi, cum că - de cum se zăreau în fruntariile stepei - unul ridica braţul a salut şi-ncepea să cânte. Iar celălalt, imitându-i primului gestul, intra-n tonalitate armonică... Şi-o ţineau tot aşa, până fiecare se pierdea-n orizontul către care mergea...
A fost o vreme când, şi la noi, nu numai poeţii (când se strângeau împrejurul unor clondire ale căror licori atrăgeau muzele ca, hai, să rămân poetic, flacăra lămpii) cutezau să se bată fie şi ca chiorii, dar numai în rime!...
A fost odată, ca niciodată, la Focşanii Unirii Principatelor, cu: Gheorghe Zarafu, Tudor Gheorghe, parcă şi Gheorghe Bălăiţă (dar nu bag mâna-n foc) şi o pletoră de activişti locali ai culturii celor cu tricolore cravate... Unii polemizau din scânteietoare catrene, alţii doar "din cuţite şi pahară"...
Vremuri de odinioară: limbi de tei înlocuite cu-alte limbi, din apă chioară.
"...iată cum poţi să treci
De la o elegie din stricta actualitate
La una din anii" (în cazul dat mai sus) '70...