ion lazu: Pocola-Beiuş, 68 - XIV. Un text pentru LIS: Pietre, Paranormal... Al doilea sonet din seria Sonetele verii

ion lazu: Pocola XIV/23 aug.2011.

Cu o bună parte dintre dragii colegi de studenţie aveam să mă revăd în toamna respectivă, la întreprinderea unde fusesem repartizaţi. Iar de unii practic nici nu m-am despărţit, căci a fost să facem, imediat după repartiţii, cele 2 luni de armată, la Caransebeş, într-un regiment de infanterie – nu meritam mai mult, numai buni să executăm salturi înainte pe faimosul câmp de instrucţie din lunca Ardeoanelor, unde ofiţerii pe puncte, ştiind ei bine cu cine au de-aface, mai corect spus pe cine au ocazia să şmotruiască/asuprească/umilească, nu au ratat prilejul să-şi verse pe pifani tot năduful lor cazon. Căci noi plecam peste 2 luni, nu-i aşa?, ei însă aveau să putrezească acolo, în cizmele garnizoanei... Am răbdat şi am supravieţuit, ca să nu spun că unii colegi s-au mai rotunjit oleacă – scăpaţi de grija terorizantă a examenelor şi poate nepunând la inimă câinoşenia gradaţilor, care pe mine mă umplea de scârbă...

 A fost, pe de altă parte, o bună ocazie să cunosc mai îndeaproape pe colegii de serie de la Istorie, cu care formam un pluton: Virgil Botoran, Aurel Simion, Virgil Bârliba, Radu Constantinescu, alţi câţiva, care s-au remercat prin scrierile lor; pe colegii de la Drept, de la Conservator, inşi care au rămas în timp la vedere, îi zăream la televizor în orchestra Filarmonicii, a Operei, a Operetei, în formaţii de estradă; ca după aceea să-i văd în orchestre din străinătate, după cum au reuşit fiecare să-şi aranjeze viaţa. Pe colegii de la Filologie, dintre care se detaşa Ilie Constantin, deja cu un volum apărut, devenit mare vedetă, decis să se derobeze, drept care nimerea la arest, la infirmerie...

flori albe de cactus. foto. i. lazu

Câţiva colegi de an scăpaseră de refec, unii pentru bunul motiv că înainte de facultate deja îşi făcuseră stagiul militar, 2 ani şi jumătate, pe-atunci, iar alţi câţiva au scăpat pur şi simplu de corvoada celor 2 luni pentru că la absolvire trecuseră pragul celor 27 de ani, deci nu mai puteau fi încălţaţi. Reiese, cred faptul că totuşi eram în acelaşi an oameni de vârste destul de diferite. Eu, cel mai mic, precum s-a nimerit. Totuşi n-aş spune că ăsta ar fi motivul pentru care  flăcăii noştri puseseră pirostriile – vorba vine, pe atunci nu se punea problema căsătoriei religioase, la biserică. Era caz grav, nu ştiu unde ar fi dus lucrurile. De Paşti şi de Crăciun se organizau reuniuni tovărăşeşti (acum termenul sună strident, ci era doar unul obişnuit, aflat pe buzele tuturor), eram bifaţi pe nişte liste, să nu cumva să ajungem la Înviere, la...misticism!

Iar  în acest timp, colegele de an deja se duseseră aţă la întreprinderile unde fuseseră repartizate, să intre în bani, să recupereze, după atâtea privaţiuni. Să intre într-o altă societate, mai ofertantă pentru ele decât colegii de an şi de facultate, toţi nişte amărâţi, nu?  Ne-am eliberat pe 15 august, mai aveam o pauză ofocială de 2 săptămâni, m-am dus la părinţi, să-mi oblojesc în primul rând rănile sufleteşti, recidiviste. Iar ai mei, bucurându-se că am primit o repartiţie de primă mână, se vor fi gândit că, măcar în ce mă priveşte, marile lor griji au încetat. Căci aveam acasă încă o soră şi doi fraţi mai mici. Deci probleme pentru părinţi. Niciodată n-a fost altfel.  În schimb, pentru fiecare părinte era de parcă nimeni n-ar mai fi trecut prin astfel de griji strivitoare. La plecare din Caransebeş, la cheful din gară (Liberare! Liberare! – şi fapt e că jubilam , căci scăpasem de zbirii militari -, am convenit că merităm acea relaxare de 14 zile, ne vom prezenta la slujbă pe 1 septembrie. Ceea ce eu am şi făcut.  M-am trezit că  numai eu respectasem promisiunea, toţi ceilalţi se prezentaseră, fuseseră distribuiţi pe la serviciile cele mai bine văzute, la Cadre nu s-a ţinut defel cont de ordinea mediilor; pe mine m-au dat la serviciul Hidrogeologie. Bine şi acolo. La drept vorbind nu am luat niciodată lucrurile decât într-un anume fel: am considerat că oriunde voi fi trimis, lucrul ca atare nu poate să aibă cine ştie  ce importanţă, pentru că eu voi face faţă exigenţelor – aveam deja semnale de acest fel – şi oricum voi rămâne tot eu, în toate împrejurările. O trăsnaie?, o intuiţie fără greş? o încredere în mine, de principiu, altfel plină de riscuri? Sau doar o privire dezinhibată asupra acestor aspecte, considerate neesenţiale, cât timp eu rămân cel care decide în ce mă priveşte? Oricum am lua atitudinea mea, ea a fost aceeaşi, de-a lungul carierei de geolog şi nu numai. Iar ca să nu las impresia că eludez chiar partea cea mai gravă a chestiunii, aş adăuga că abordarea mea de pe-atunci putea să pară celorlalţi semnul unei naivităţi în care mă complăceam, dacă nu al faptului că mă maturizam anevoie, cu mare întârziere.

floarea pătimirii. foto.i. lazu

Era însă o chestiune presantă: aveam un loc de muncă, dar se impunea de urgenţă să rezolv problema gazdei. Repartiţia în Bucureşti nu însemna nicidecum şi obţinerea unei garsoniere pentru început, să zicem. „Grija pentru om şi nevoile sale” era pe toate gardurile, nu însă şi în practica socială.  Am început investigaţiile printre rudele şi cunoştinţelor de familie, dar am şi bântuit cartierele, începând cu zona Griviţei, unde era plasată întreprinderea şi continuând pe unde se putea. Ar fi de reevaluat acea experienţă, de o lună două, până am rezolvat chestiunea. M-am mutat împreună cu colegul S. la o gazdă din Viitorului, vis-a-vis de Poştă, la câţiva paşi de intersecţia cu Eminescu. Un autobuz ne ducea până în Piaţa Matache. Ce să spun? Sau mai bine să tac, după exact 50 de ani de la acea experienţă...  Pe o poartă de grilaj, uriaşă, intrai într-o curte pietruită, cu trei case pe pământ, una în stânga, unde am aflat apoi că se găzdiuseră doi colegi dintr-o serie mai mare, cunoscuţi încă de la cămin; în dreapta o clădire cam asemănătoare - vreau să spun: fără etaj şi despre locatarii căreia azi nu mai pot relata nimic. Şi casa din fund, cu două intrări, pe cea din stânga, unde ne plasasem, se pătrundea într-un hol lung, camera noastră fiind imediat în stânga, deci cu fereastra spre curtea interioară; în capătul holului-coridor se afla camera gazdei, nu altcineva decât Doamna Boboc, o târgoveaţă tipică, spre 50 de ani, cum îmi părea atunci, care dormea în aceeaşi cameră cu fiul ei, şcolar de 12-13 ani, nu prea isteţ, lucru despre care m-am convins din prima; din camera gazdei se trecea într-o bucătărioară, unde noi chiriaşii nu aveam acces, prin înţelegerea prealabilă, şi un WC stil turcesc, altfel destul de salubru. Baia, deci, la Baia comunală. Iar vis-a-vis de camera noastră era încă una, poate mai spaţioasă, după cum o gândise constructorul, tot cu fereastră spre curte. În această cameră, tot fără dependinţe, locuiau doi bărbaţi, despre care gazda a avut grijă de la început să ne spună tot ce trebuie. Erau doi homosexuali: un om foarte în vârstă, înalt, deşirat, acum aş spune cu figură de fost artist, îmbrăcat ca vai de lume, destul de expresiv, dacă aş fi avut ochi să-l cercetez ca lumea; şi un tinerel, spre 30 de ani, nicidecum mai mare. Pe acesta îl vedeam uneori pe stradă, prin tramvaie, mereu cu un anumit fel de eleganţă nesusţinută, ia-ş spune: pantofi lustruiţi la sânge, un sacou, o cămaşă de ochii lumii. Probabil în căutare de aventuri, precum lupul din fabulă: „qui cherchhet aventure...”. Pe vârstnic, desigur ruinat fiziceşte, nu l-am văzut niciodată să părăsească locuinţa. De la ei, auzeam uneori răbufnirea unor certuri, de fapt răzbătea până la noi numai glasul bătrânului, care îi reproşa partenerului infidelitatea, nu?  „Curvă masculină!”, asta ca să nu fie niciun dubiu cu privire la situaţia dintre cei doi.  Sau poate ca să-l compromită în faţa noastră...Iar tinerelul tăcând şi înghiţind, căci probabil pensia moşului era singura lor sursă de subsistenţă. Rău platnici, se încontrau cu Dna Boboc, ea însăşi în criză acută de bani.  De 2-3 ori, sosind la vreo oră atipică, am găsit uşa lor deschisă şi am putut observa, cu oroare, cea mai sinistră mizerie ce se poate imagina. Inclusiv paie pe jos..., un pat desfundat, spre peretele opus ferestrei... Mizeria umană ridicată la putere.

violeta peruană, 2. foro i. lazu

E de înţeles, dormeam în acelaşi pat cu  colegul S. Dar pentru noi, pe-atunci, homosexualitatea era ceva similar aberaţiei. Nici o suspiciune între noi, care fusesem timp de 5 ani colegi de cămin. Nu se auzise de aşa ceva în căminele studenţeşti pe unde ne-am perindat. În  Calea Călăraşilor, în Matei Voievod, în Doamnei, în aleea Rignault, nici un caz de acest fel. Ca să nu spun că gesturile amicale dintre colegi erau simple semne de amiciţie, fără altă conotaţie; ne plimbam ore în şir pe marile bulevarde, dar nu numai noi, ci atâţi alţi bărbaţi, la braţ, discutând la nesfârşit câte toate. Deci era acest mediu salubru moral, această benefică lipsă de suspiciune cu privire la opţiunile sexuale ale celor din jur. Homosexualitate de aceea ne apărea ca o anomalie, iar mai în detaliu ca un viciu al unor persoane fără pic de moralitate. Să fi fost noi nişte naivi în flagrant? Să se fi schimbat de-atunci foarte tare lucrurile, să se fi degradat într-atâta raporturile interumane? Citeam mai ieri, scandalizat faptul că aproape 10 % din populaţia globului este homosexuală! Chiar aşa?  Pur şi simplu nu mai ştiu ce să cred. După ce am văzut şi am citit şi am aflat atâtea grozăvii despre fiinţa umană. Că la vechii greci homosexualitatea era regula; că apoi, în armata romană, homosexualitatea era predominantă; că la otomani etc, etc... Vreau să spun că pe-atunci  deviaţiile sexuale erau considerate vicii, defecte grave, ruşinoase, pedepsite drastic de lege. Ni se dădea impresia, şi o nutream toţi, că a fi anormal din acest punct de vedere era o grozăvie, o pacoste, o ruşine, ceva care te scotea în afara societăţii. Or, cei doi de vis-a-vis păreau ilustrarea jalnică a acestui mod de a privi societatea, ca un organism care în mod firesc se apără de uscături, de buriueni, de neghină...
(va urma)

grafia iubirii. foto.i. lazu

Un text pentru LIS: ...Pietre, Paranormal...

Dragă LIS, îţi trimit un text prea stufos ca să încapă pe blogul Dtale. Ca să nu spun că s-ar putea să nici nu intereseze. Oricum. eu îl postez şi pe propriu-mi blog şi, dacă găseşti de cuviinţă, îndrumă-i pe cititorii dtale spre http://ilazu.blogspot.com/.  La drept vorbind, l-am scris mai mult pentru ochii Dtale. Lazu

Poete LIS, mă feresc cu străşnicie de ceva vreme (şi nu puţină) să comentez textele de pe blogul Dtale referitoare la Apocalipsă, la paranormal, de-acum şi la... pietre tămăduitoare.. Mă rog, fie şi tămăduitoare, sună mai nu ştiu cum... Credeam că m-am făcut înţeles, ca specialist (de nu cumva chiar ăsta să fie dezavantajul meu...?)  în privinţa pietrelor de pe plajă, în fapt fragmente din calcarele fosilifere sarmaţiene din substratul ţărmului (aţi călcat pe ele la Cazemată), iar nu aduse de cine ştie unde, misterios... în speţă fiind vorba de mici lespezi erodate-modelate-parţial dizolvate de acţiunea apei, valurilor, nispipului , ca un şmirghel tras-împins şi iar. Unde a fost o cochilie, o zonă mai lesne dizolvabilă, au apărut găuri: ochi, nări, guri, urechi... la voia privitorului, nu?  Le-am semnalat ca pietre frumoase, interesante, care pot oferi imagini incitante, cu analogii antropo şi zoomorfe. Asta era abordarea mea, sper decentă, la obiect, nespectaculoasă. Acum văd că au devenit vindecătoare. Poate în aceşti 5 ani de când n-am mai dat pe la Neptun? Dar s-o luăm altfel: orice piatră poate fi benefică, tămăduitoare, dacă insul şi-o apropie de piele când simte nevoia de o atingere răcăroasă, sau dimpotrivă caldă sau... E la voia omului. Să-şi trăiască/amplifice senzaţiile de care are nevoie. Să se auto-sugestioneze că... (Se pare a nu fi deajuns faptul că pietrele în chestiune sunt frumoase pur şi simplu, că ne pot delecta privirea, imaginaţia... De ce oare? Frumosul  în sine nu este tot un balsam pe suflet?). În timp ce personal, începusem s-o invidiez pe dna DP pentru iscusitele fotografii...

Mă rog... Acum l-aş ruga mult pe dl Marin Ifrim, cu care am avut chiar aici o comunicare la cel mai înalt nivel (şi pe care l-am elogiat în două misive către dna Passionaria S.), să retragă exprimarea, pusă chiar de dsa în ghilimele, probabil pentru a-i spori autoritatea: „pietre litice”. Or, „pietre litice”, scris astfel, în goana condeiului, „sună ca naiba!” deşi este doar un pleonasm ca oricare altul. Referirile la I.Gh. nu sunt întru susţinerea afirmaţiei, autorul citat spune "paste litice" - altă bazaconie, între noi fie vorba. Dar acolo măcar nu mă mai mir, la „Institutul Civilizaţiei Megalitice I.Gh, Proprietate a statului rus” nu se pot întâmpla decât lucruri pe calibrul titlului respectiv. (Rog atenţie, nu fac vorbire despre lirica poetului, ci despre ipotezele sale aberante...). M-am uitat din nou pe imaginile sale cu „megalite”. Oare nu se observă de la orice distanţă că e vorba despre cimentarea naturală a unor nisipuri a căror stratificaţie sedimentară a rămas intactă, deci neprelucrată de protopopoarele dlui I.Gh? Atunci chiar că nu putem discuta, se duce fiecare pe drumul lui, în sfânta-i rătăcire... (Şi o a doua nedumerire: cum este de explicat inabilitatea că, făcând mii şi mii de poze cu megalite, poetul I.Gh. nu a „greşit” nici una cu valenţe artistice? Mister total, abia acesta...)

Apoi Dna A.B. se extaziază de superbul text al lui Eliade privind sexualitatea pietrelor. Măi, să fie! Atracţia dintre stratele moi şi cele tari induce neapărat ideea de sex. Mă crucesc. N-am citit bazaconia, dacă  asta afirmă savantul. Dar e foarte posibil ca la ME să fie vorba de o metaforă. Cum se atrag cationii şi anionii etc etc. Ing şi Iang.  Frumoasa şi bestia... Dacă o luăm aşa. Dar nu aducem metafora ad literam, din lumea sensurilor în cea strict-fizică. Se crapă de ziuă. Mijesc zorile.  Tocmai mă sumeţeam că Eliade şi Iorga plus Brâncuşi sunt singurele trei nume româneşti dintre-un tratat despre Ascensiunea civilizaţiei occidentale. Că, după aceea găsisem Istoria credinţelor... printre cele mai importante 100 cărţi din istoria civilizaţiei. Şi... iată poznă!

Doar dl Culai cată să fie cumpătat, dânsul înţelege că valurile pot modela stânca în funcţie de rezistenţa fiecărei porţiuni, rezultând cele mai năstruşnice forme spaţiale, unele insolite, spăimoase, eroice, tandre, caraghioase etc.  A fost şi marele Victor Hugo la Etretat, am citit de nenumărate ori paginile jurnalelor sale de călătorie. Un spirit avântat, romantic cât cuprinde, nu-i aşa? S-a ferit însă ca de foc să lanseze cine mai ştie ce năstruşnicii pretins ştiinţifice. A văzut şi Ahab, eroul lui Melville cocoaşe de Moby-Dyk în formele deluroase din zare, dar era fixaţia lui şi o lua ca atare, nu s-a repezit cu harponul...

Iar problema paranormalului necesită o discuţie aparte, veţi fi de acord. Deocamdată spun că la întreprinderea unde am lucrat 40 de ani existau secţii de seismometrie, gravimetrie, electrometrie, radiomatrie, magnetometrie  etc etc, fiind vorba mereu despre geofizica pământului. Fiecare rocă, strat sedimentar, corp magmatic, masiv de sare gemă, zăcământ de cărbuni, de.. .etc. se comportă diferit, dau "anomalii" distincte etc. Sunt fel şi fel de câmpuri ce străbat pâmântul în toate direcţiile, fiecare cu mesajul său. Efectele se măsoară cu aparate f. sofisticate. Am participat la studii, practic de acolo am ieşit la pensie. Revenind: Omul însuşi, în mişcarea sa pe suprafaţa pământului, de la un pas la altul, reacţionează ca un receptor ultrasensibil la modificările acelor nenumărate câmpuri despre care pomeneam mai înainte. Există apoi câmpul specific uman „Psi”;  există o ramură a geofizicii numită Radiestezie.  Vechea poveste cu vergeaua care îl ajuta pe şaman să depisteze izvoarele din subteran.  Am practicat eu însumi ani la rând această metodă. Dar..  dar.. discuţia se lungeşte. Trebuie reţinut doar faptul că acele câmpuri există, pot fi detectate-măsurate, cuantificate. Însă interpretarea rezultatelor este în seama geologului, care ştie sau măcar presupune cam ce ar putea fi în subteran. Pe seama cărăr roci să pună respectivele efecte. Eu pot merge pe stradă cu poetul LIS şi să-i detectez toate conductele de sub pavaj. Şi ce-i cu asta? Pisica detectează fără cusur locurile din casă unde îi e mai bine, idem câinele, care nu doarme pe oriunde în larga ogradă a stăpânului. Cât de grave sunt consecinţele acestor câmpuri pentru omul obişnuit?
Problema mea chiar asta a fost: să rămân până la capăt un om în limite normale. Am avut colegi care au deraiat. Nimic nu s-a ales din hipersensibilităţile lor, din însuşirile lor paranormale. Sunt o armă cu prea multe tăişuri, zău.. Unul insista să mă vindece de nişte boli pe care mă îndărătniceam să nu le am. În timp ce sănătatea lui era la pământ. Inclusiv cea mintală, din păcate. Am nevoie să mă complic cu punctele de energie pozitivă? Personal nu am nevoie decât de linişte. De o ambianţă neconflictuală. În rest, vorba lui Arghezi,” Gândirea vine de la sine”.

Devotat, Ion Lazu 

Al doilea sonet din seria Sonetele verii

Glorie de Râmnic...

               Poetului I.M, la lansarea Poemelor septuagenare

Vai, Gloria de Râmnic nu-ţi ajunse...?

Visaşi planeta-ntreagă să exulte:

Firitiseli, ovaţii, imnuri multe

Şi-autografe mii din mână smulse?

(Ori poate nişte coterii oculte

Ţi-au subminat triumfu-apoteotic

Şi-au deturnat acel efect hipnotic

Ce-l simte-oricine stă să Te asculte?)

Dar tot la Râmnic, după cât se pare,

În renovate teascuri brâncovene

Se pregătesc ediţii giorgiene

În "n" tiraje de Septuagenare -

(Şi-atunci să vezi lecturi ionmurgene!)

Abia aceasta-i, deci, suprema şansă

Ca mapamondul să-l citească-n transă!

14 august 2011                       Ion Lazu