miercuri, 17 august 2011

Ion Lazu: O misivă către LIS, la Pontul Euxin. Sonetele de la Neptun

O misivă către LIS

Poete LIS, sunt foarte bucuros (şi îţi mulţumesc sincer) că n-ai ratat „aventura” ce-ţi sugerasem, că astfel ai dat de cele două cazemate pe care ţi le-am semnalat (puteau să pară simple invenţii, nu?), intrigat şi totuşi nu prea tare că nu ştii de ele, constant oaspete la Neptun, unde, repet, eu am ajuns o singură dată... Nu le ştiau defel vajnicii Istrate şi Murgeanu, alţi fervenţi ai Vilei Zaharia Stancu şi cu mare greutate i-am târât într-acolo. Am prin casă câteva poze de la Cazemată (ar fi caznă mare să le caut, pierzând ore, dacă nu zile...), făcute cu aparatul lui G.I., eu neavând pe-atunci. Poate să pară chiar ciudat, la pasiunea mea pentru arta fotografică, dar adevărul este că am trăit totdeauna la limită şi nu mi-am permis multe, la vremea lor (aparatul foto cu care m-a dotat Întreprinderea geologică, necesar în meserie, l-am predat în mai 99, când cu ieşirea la pensie); nu ştie de acele cazemate nimeni din staţiune – şi cred că nici nu-i interesează.

Eu doar mi-am făcut datoria să le semnalez...  Oamenii fiind oameni şi nu mai mult de-atât, merg în excursii de grup – mie această aborbare îmi fură ce e mai important! – reacţia spontană în faţa unui lucru pe care îl văd prima dată. Nu te mira că pe plajele cele mai curate, dinspre Nord, numeri turiştii pe degete.  Oamenii vor să se vadă între ei, să „ţină pasul”, să fie confirmaţi - dar şi să fie mereu cu ochii pe vecinul, să nu le-o ia înainte!, - cum şi bieţii scriitori vor musai să fie cu ochii pe confraţii lor – de unde poate şi celebra frază cu care Preda îşi începe Moromeţii II „Un ţăran când vine la Bucureşti caută alţi ţărani”.
Câteva explicaţii?  A doua cazemată, cea „suspendată” se află în altă poziţie prin comparaţie cu prima (sediul visătoriilor mele în pustietate, numai eu şi Marea...) Prima e încastrată direct în stâncă, la nivelul apei – şi regret că s-a construit acel ”promontoriu” bifurcat, el văduveşte ambianţa, farmecul locului era chiar zbuciumul valurilor pe praguri de stâncă, situaţie mai rar întâlnită pe Litoral. Însă construirea promontoriului are un „schepsis!  Marea erodează, subminează faleza, care se prăbuşeşte, se retrage mereu, în anumite zone.  Sunt pe Litoral porţiuni cu faleză la 50-150 m de ţărm, ca la Vila noastră, sunt însă zone unde apa a pătruns kilometri întregi, creind golfuri. În infundibulul acelor zone sunt plasate lacurile cu apă dulce: Mangalia, Techirghiol, Eforie etc., etc, toate în aceeaşi situaţie. Căci după faza de eroziune agresivă, golfuleţele cu pricina au fost colmatate cu nisip adus de Mare.  Numiţii curenţi litorali, care pe ţărmul românesc vin de la N spre S, aduc aluviunile deversate de Dunăre şi le redistribuie către Vama Veche, Nisipurile de Aur, Borfor.  Despre cele două lacuri cu apă dulce scrisesem, ele se află în stânga, dincolo de terasamentul căii ferate, pe direcţia golfului cu Cherhanaua, cu bărcile pescăreşti (23 August!), acum şi cu restaurante – pe vremea mea nu apăruseră.... Or, toate intrândurile de beton în mare, ca şi stabilopozii au rostul de a stăvili eroziunea, îndepărtarea nisipului plajelor noastre, care se subţiază anual cu 0,5 m!, în detrimentul vecinilor dinspre Sud. (De ştiut: nu numai populaţia ţării noastre se reduce, dar şi suprafaţa ei în kmp.)
Cazemata II, suspendată, a fost plasată, strategic, într-o zonă unde malul înalt intră adânc în Mare. Trebuia să ţină sub observaţie/ sub cătarea mitralierei o fâşie cât mai lungă de graniţă.  Militarii făceau de caraulă cu schimbul, regimentul grăniceresc era undeva, la Constanţa, la Mangalia... (Mă trag de pe malul Nistrului, acolo era un pichet de grăniceri, tata îmi povestea multe, avea prieteni printre ofiţeri. La Ocupaţie, fără să mai aştepte scurgerea celor patru zile ale Ultimatumului, Ruşii au trecut dincoace în crucea primei nopţi, au capturat pichetul de grăniceri, jandarmii, poliţiştii.). Şi fiindcă te-ai speriat, poete Lis, că se va prăbuşi acea cazemată "într-un an-doi", te asigur că lucrul se va întâmpla cam în jumătate de secol. La 1910 construcţia se afla la 2 m de buza malului... Cam acesta este ritmul. Tot aşa şi cu "scările care nu duc nicăieri", funcţionale între războaie.
Îmi pare cumva rău că „minunea descoperirii nu s-a produs, totuşi.” Cred că înţeleg şi de ce. Aţi pornit la 10,30, "la hazard", cum ar spune franţuzul; eu porneam înainte de 8:00, într-o oră eram Acolo, utilat cu de toate. Dădeam ocol/ocoale cazematei, ca orice belfer ce-şi ia în stăpânire domeniul; adăstam pe pragurile de stâncă, mă îndepărtam spre Cherhana, în căutare de melci, de pietre ciudate...; reveneam, urcam pe "coverta" navei mele de beton! (cum altfel?), înrădăcinată în stâncă şi totuşi amăgindu-mă cu iluzia că înaintează în largul Mării, tăind valurile creţe... Poate spre Colchida Lânei de aur? Citeam. Mă pierdeam în contemplarea membranei scăpărătoate-pulsatile a Mării - vindecat pe vecie de orgolii, faţă cu această aprigă lecţie despre vremelnicie.  Plecam privirile obosite, de lectură, de fuga imaginilor..., nemaiaşteptând nimic. Pentru că am înţeles că adevăratele gânduri şi intuiţii, cele ce izvorăsc din adâncul firii mele: neajustate, nedate pe după salcâm, acele lucruri fără preţ de vânzare-cumpărare, vin de la sine, atunci când le este voia. Sau nu vin defel, dar tot e un bine în această aşteptare-amânare-pierdere de sine - pentru a te găsi realmente ca individ, cu nebănuite limite. Mai bântuiam şi păduricile de peste calea ferată, agăţând un fruct păduratic, luând la cercetare vreo creangă uscată de pe jos, sugerând un animal, o balerină...; ori mergeam să schimb două vorbe cu pătimaşii pescari pierduţi de lume, încercând să închipui din vorbele disparate şi din tăcerile mari şi din abandonul lor uman o poveste de viaţă, "despre oameni umili", cum mi s-a reproşat... Reveneam spre Vilă de nevoie, la orele 14-15, tot pe prispa de nisip ud, sau pe drumeagul umbros/tăinuit de pădure, pentru a lua masa.
Ne răsfăţau, nu alta. Abia se născocise această bursă extrasezonieră, cei de la vilă, angajaţi sezonieri, ne erau cumva recunoscători că îşi primeau salariile încă o lună. Mâncăruri pe alese, numai pentru noi trei şi ei, desigur. Trai, nineacă! Dar n-am stat decît până pe 22, sosiţi pe 8 sau 9, căci se făcuse prea frig... Şi dorul aprig de casă... Şi, noi, nişte făpturi poeticeşti, fragile la limită... să nu ne atingi cu o floare...
Ion Lazu


La Cazemată


                        Poetului Ion Murgeanu

Cum bate Marea-n zid, la Cazemată,
Plesnind la nesfârşit din mii de bice,
Un ciob roşcat, de amfore antice
Mi-a etalat, pe plaja înspumată...

Nisip, pietriş, granule de silice
Le scuipă şi le-nghite totdeodată,
Le-ndeasă şi le fură, exersată,
Sub talpa de vizitator factice.

În coamele ce către ţărm le mână
Şi-n urletul ce-a copleşit pământul
Încerc zadarnic să-ntregesc cuvântul
Pe care l-a-nceput de-o săptămână*.

Eu ciobul roşu excedat ridic
Şi scriu pe zid: Nu înţeleg nimic!
                                      
                                          Ion Lazu
Luni, 16 octombrie, 2006, ora 10:31

*Era şi Moise bîlbîit, îmi pare,
Dar nu chiar ca oligofrena Mare...   

   
                  
Sonetul Stainless Steel.
Poetului Gh. Istrate.

Tu, Mare, ai colane şi inele,
Ai ghiuluri, ai brăţari şi nestemate –
Hoţeşte le-ai subtilizat pe toate
Şi-acum te faci că nici nu ştii de ele!

Ai viclenit frumoase dintr-acele
Ce s-au întins pe plajă, răsfăţate,
Privind lasciv la valuri înspumate,
Cînd tu-ngropai la fund podoabe grele…

Mi-ai aruncat şi mie, de urgenţă,
Un lung cuţit de suedeză marcă
În locul aurului ce-ai ascuns, de parcă
Sperai să-adoarmă treaza-mi vigilenţă.

Ci, neclintit, pîndesc ca într-o vrajă,
Dositul aur să-l vomiţi pe plajă.


17 0ct.06.                               Ion Lazu


  
Sonetul contondent.
Celor doi / poeţi de mare soi...


Visam că Marea-şi părăsea ghiocul
Cu-al său tumult din valuri euxine
Şi, hăt-departe,-n zonele alpine,
Ca-n Cretaceu, îşi regăsise locul...

Priveam de-acuma fascinat la jocul
De valuri înţesate de jivine
Din vremuri dispărute, care,-n fine,
Îşi încercau, o dată-n plus, norocul.

Simţeam o dulce binecuvîntare
Că-n groapa euxinică adîncă
O Mare Neagră nu există încă,
Nici Casa Scriitorilor la mare;

Nici doi poeţi cu barbă, burţi şi plete,
Să-nşire contondentele sonete.


18 0ct. ’06      

   

Sonetul Acceleraţiei
Se-nchină celor doi amici
Talente mari şi pensii mici -
Că de-aia am ajuns aici...


Călcînd acceleraţia la blană,
În zece zile-am scris sonete zece –
Că-n asta nici Murgeanu nu mă-ntrece,
Cu frenezia-i hölderliniană;

Istrate iar, nemailuînd în seamă
Restricţii rutiere pe-unde trece,
Cu-o patimă înfrigurată, rece
Dă Muzelor, în pripă, largă vrană.

Cînd seara, la cantină, după cină,
Citesc sonete de-astea, epocale,
Chiar migratoarele se-abat din cale,
Iar Marea-şi dă sonorul în surdină.

Însuşi Shakespeare, la Stratford-upon-Avon*
Ciudos la culme, îi înjură zdravăn...


22 oct. 06.            I.Lazu

*Fii bun şi citeşte cum trebuie: Avăn


    
Sonetul vilei Zaharia Stancu
(unde cei trei împuşcă francu’...)


„Acolo unde-s nalţi stejari” de veghe –
Iar nuci şi pruni şi meri doar ici şi colo,
Doi slujitori zeloşi ai lui Apollo
Sonete-nşiră, ca loviţi de streche;

Ca două genii fără de pereche,
Din zori în seară şi chiar mai încolo,
Cu străşnicie sau mai în tremolo,
Muzei îi le toarnă rime în ureche –

Ci barzii nu-şi dau rînd şi se strofoacă,
Iar eu i-asist, cu-„o nepăsare tristă” –
Căci limba-n care dumnealor insistă
Este pe veci pierduta geto-dacă.

Ei cred că aventura abia-ncepe –
Dar, ca pe Nasso, nimeni nu-i pricepe...


23 oct.06     Ion Lazu



Sonet extrasezonier
Celor doi
Iubiţi de mâţe şi copoi


În zori de zi, pornii spre Cazemată,
Pe cînd cei doi, la vilă, pe-ndelete,
În chinuri lungi, cu jubilări secrete,
Româna limbă o trăgeau pe roată...

Privirea-mi aruncai pe plaja toată:
Singur eram!!! Doar valurile-ncete
Marea-şi mişca, din larg spre parapete –
Ca-n ziua cea dintîi, nevertebrată.

Nu pescăruşi pe sus, nu peşti în apă...
Pe ţărm, de piatră avortoni: rebuturi...
Că-avu şi Dumnezeu, la începuturi,
Mici ezitări, pînă să se priceapă.

Cînd bucuria mai să mă îmbete,
Apar cei doi, psalmodiind sonete!

24 oct.06
Ion Lazu, înfruntînd talazu’

Variantă de final:
Singur fiind, vreau Pacea să mă-nbete!
Dar vai! Apar cei doi, citind sonete...