Ion Lazu: Pocola-Beiuş, 68 - X; Rană; un comentariu pe blogul LIS

Ion Lazu: Pocola X.

 

Vai mie! Cât de mult m-am abătut de la tema ce-mi propusesem iniţial, şi de care reuşisem să mă ocup preţ de 9 reprize. Era vorba să mă concentrez pe rememorarea campaniei geologice din anul 1968, deci de acum mai bine de 4 decenii. Sigur, o justificare de ochii lumii ar fi că am fost “deturnat” de la subiectul propus/promis de câteva subiecte din stricta actualitate, care şi ele trebuie să-şi găsească locul pe un blog de “Consemnări…”

Însă de fapt sunt eu însumi mirat-intrigat că nu reuşesc să atac frontal chiar problema mea
e viaţă cea mai importantă pe-atunci, complăcându-mă în divagaţii şi amintiri colaterale…Dau târcoale marii mele probleme din 68, o amuşin precipitat, ştiu că este vorba despre o chestiune crucială pentru tot ce va urma în viaţa mea şi în scrisul meu; arunc într-acolo cârlige cu noroc înşelător, fac aluzii, încerc să sugerez cât de complexă era situaţia, nu doar pe plan social-familial ci şi sufletesc. Dar de ce amân gestul decisiv, tăierea cu hotărâre şi dintr-o singură mişcare a blestematului nod gordian? Cineva nu şi-a mai bătut capul, cum încercaseră predecesorii, ci l-a retezat pur şi simplu, l-a dat nimicului –şi cu asta nu se mai ştie nimic concret despre vicleşugul ascuns acolo de vreo inteligenţă diabolică – decât faptul simplu că nu putea fi dezlegat nicicum… Pe când nodul-ghemotocul de greutăţi, nevoi, neputinţe din viaţa mea la 28 de ani a rămas încâlcit, oricât ar părea doar o figură de stil, până în ziua de azi…

Cu A., viitoarea mea primă soţie, încă studentă la filologie, m-am cunoscut în toamna târzie a lui 62. Şi nu mult după aceea am început să convieţuim. Iar în primăvera lui 64 ne-am căsătorit. Locuiam într-o boxă la subsolul unei vile de la Şosea, ce-i drept. Copilul ei din afara căsătoriei, până atunci ţinut la internat, acum fiind căăsătorită, i-a fost dat în îngrijire. Ocupând prin nu mai ştiu ce manevre o a doua boxă la acelaşi subsol, lipită de prima, însă fără încălzire, am practicat o spărtură în zid, ca să ajungă căldura şi dincolo. Un gest disperat, la drept vorbind. Absolvind facultatea în vara lui 64, soţia a primit repartiţie în comuna Radna-Lipova, Jud Arad. În satul eroinei lui Slavici, nu? Bucureşteancă prin naştere, cu domiciliul stabil în acest oraş închis, cu copil la şcoală, cu soţ angajat la o întreprindere din Capitală, au repartizat-o la Radna. Grija pentru om..., de care se făcea atâta caz! Să nu se prezinte la post însemna să rămâne în afara sistemului de învăţământ. Din fericire, a găsit un post de tehnician la un ICRAL, căci înainte de facultate lucrase ca tehnician în construcţii pe diverse şantiere din ţară. Iar în vara lui 67 ni s-a născut un fiu. Eram plecat în campanie, la Cetăţeni-Lăicăi, în Muscel. A sosit şeful de secţie într-o vizită şi mi-a dat vestea cea mare, inclusiv permisiunea unei deplasări la Bucureşti, să-mi văd progenitura. Locuri la creşă nu se găseau. Soţia a fost nevoită să renunţe le slujbă, ca să se ocupe de noul născut. Toamna, revenit din campanie, s-ar fi zis că ne descurcam mai lesne. Însă pe de altă parte, condiţiile din subsol erau mai mult decât precare. Am reuşit să mă înscriu pe listele de locuinţă de la întreprindere. Acum, în Campania lui 68, răzleţit tocmai la Pocola, era exclus ca soţia şi micuţul să mă urmeze la naiba-n praznic -, în grija cui să-l fi lăsat pe şcolar?

Un singur salariu, la patru guri; cheltuieli în două părţi, salariul îl ridica soţia şi eu aşteptam să-mi parvină o mica sumă, strictul necesar. Lucrurile erau la limită. Ne socoteam să ne strecurăm cumva până la vârsta de 3 ani a micuţului, ca să-l primească la grădiniţă şi soţia să-şi reia serviciul. Şi între timp să strângem cureaua la maxim, să punem ban pe ban pentru prima rată la mobilă, la aragaz-frigider, la celelalte lucruri strict necesare când ne vom muta la bloc, căci din subsolul cu pricina nu era nimic de recuperat. Aşa zisul mobilier era încropit la faţa locului de soţie, mare expertă în improvizaţii, din scânduri coborâte printre gratiile ferestrei, la subsol fiind imposibil să aduci mobilă din comerţ.

Cu un cuvânt, în marea relaxare care ar fi putut să însemne campania mea de teren la Pocola - şi cum chiar era pentru colegul de la Drăgăneşti-Beiuş, eu mă simţeam într-o situaţie falsă cu dinadins, stresat de grijile şi nevoile de-acasă… Neputând să comunicăm măcar telefonic… În cadrul natural superb al Depresiunii Bihorului, căruia nu-i găseam vreun cusur, cât de cât, mă simţeam literalmente ca într-o colivie… de aur. Nu-mi pot imagina un mai flagrant contrast între aparenţe şi realitatea strictă (şi subliniez: doar de mine ştiută). Cine mă vedea îşi va fi închipuit că zburd, ca un belfer în vacanţă nelimitată...

Ion Lazu: Rană

De sub pod

O lumină m-a săgetat

În ea cu ceva vinovat,

Peşte a fost, mi-am spus

Şi nu valul;

A izbit cu vârful cozii

Lucios

Şi-n mâlul rece s-a dus

În mâlul gros.

Dar n-a fost peşte,

Rană a fost –

O rană vie a verii.

Dintre cele ce-noată

În adâncul ce-l port -,

Şi zvâcnind fără veste

În zenitul durerii...

1968, Pocola-Beiuş

(De pe blogul LIS): Legat de Marea Neagră – Ion Lazu face noi îndreptări, la Comentariile de ieri, aici:

Mai complicată decât originea altor mări europene, se consideră că Marea Neagră, fostă lac interior de extindere mai redusă, a apărut în forma actuală cu cca 7000 de ani în urmă, fapt dovedit pe bază de fosile. Fusese un lac cu apă dulce, alimentat mai înainte în principal prin topirea gheţarilor dinspre nord,  în ultimul Interglaciar. Dar spre finele perioadei calde, ridicându-se şi nivelul oceanului planetar, s-a ajuns la situaţia când zona Bosfor nu a mai rezistat, s-a prăbuşit, apele din Mediterana au năvălit înspre nord, viitoarea mare şi-ar fi ridicat nivelul cu cca 180 m. Dezastru greu de imaginat pentru locuitorii din zonele joasă înconjurătoare, (poate cel mai propice loc pentru om, pe-atunci!!!) nevoiţi să se strămute urgent. Cu teribile pierderi, căci s-au descoperit către Turcia localităţi întregi, la 100 m sub nivelul actual… Fugarii spre zona Persiei-Mesopotamiei şi mai departe, au dus vestea unui Potop, el este menţionat în epopeea Ghilgameş. Potopul lui Noe. Araratul, aflat şi el nu departe, în Caucaz. Problema este că apele sărate ale Mediteranei, năvălind, nu au apucat să se amestece cu cele dulci, preexistente, din spaţiul Euxin, ci au creat un strat de apă sărată, superpusă celei dulci.  Practic două medii suprapuse, însă fără comunicare. Or, apa dulce din fundul Mării Negre, fiind mai uşoară şi încărcată cu hidrogen sulfurat, lucru stabilit prin analize, se presupune că face din Marea Neagră o potenţială bombă planetară cu explozie imprevizibilă. Nu mai e nevoie de pretexte morale pentru Apocalipsă – subiect pe care îl evit cu străşnicie… Am învăţat toate astea la facultate, prin anii 58. Pe Google lucrurile sunt redate incomplet, confuz, inclusiv faptul că doi englezi au descoperit în 1997 etc… Saxonii ăştia!

…Venind vorba de saxoni, redeschid "Ascensiunea Occidentului", W.H. McNeill, 1965, traducere în română 2000, cca 800 pagini, subintitulată “o istorie a comunităţii umane”.  De la Universitatea din Chicago altfel se văd lucrurile, la scară globală...; fiindcă am vorbit mai sus de Marea Neagră şi am sugerat că în jurul ei se constituise unul dintre primele leagăne ale umanităţii, constat că Marea Neagră este într-adevăr citată de 7 ori, însă Sciţia numai o dată. Despre geţi, nimic-nimicuţa. Dacia, dacii, nu există. Decebal, Deceneu, Zalmoxis, nici atât. Valahia citată o singură dată, România de 2 ori, în schimb Bulgaria de 11, Ungaria de 13; Carpaţii de 2 ori, pe când Balcanii de 31 ori! Cu ce ar fi mai importanţi Balcanii, care nu reprezintă decât un sfert din lungimea Carpaţilor? Ar fi să recitesc cărţoiul, altfel foarte doct, înţesat de informaţii şi consideraţii şi..., însă lectura te fură, începi să fii atent la alte mesaje, teme etc... Deci: nici un conducător al românilor, în schimb Ivan cel Groaznic de 6 ori. Ce se întâmplă în mintea acestor super-cercetători? Se pare că nu contezi în istorie ca popor decât dacă faci rele fără căpătâi: cucereşti, devastezi, asupreşti. Aţi înţeles: Dacia nici o referire, iar Scoţia de 8 ori, cu veşnicele ei războaie contra Angliei - ceea ce marele istoric nu a uitat din clasele primare...  Am citit tratatul cu pricina cu maximă atenţie, paginile sunt înţesate de comentarii, sublinieri, exclamaţii etc. Iată o însemnare: “Confucius: Eu transmit, nu inventez. Tot el şi-a considerat propria viaţă un eşec. Însă discipolii lui au condus China timp de 2 milenii.”…

Or, alde noi, dacii, am boicotat istoria din greu, încă de pe-atunci. Şi nu am consemnat nimic-nimic! Îmi e imposibil să înţeleg de ce, în contact cu grecii fiind vreme de 5 secole dinainte de Hristos, la Pontul Euxin (iată, ne-am întors la temă...), nu au învăţat să scriem, cu dinadins. Singurul care scria la Pontul Euxin fu Ovidius Nasso, dar cum ne zugrăvea exilatul? Cum îi zugrăvea / pâra alde Puşkin pe basarabeni, pe când era singurul scriitor de la Chishinew - exilat acolo între1820-1823, deci câţiva ani buni / foarte răi pentru el, căci îl ţineau departe de Curte? A scris vreun rânduleţ marele Gogol despre basarabeni? - şi totuşi mama lui era basarabeancă getbeget!!

Şi mi-am spus, o dată în plus, cu mare obidă, că nu mai e nevoie de un alt ghinion istoric pentru un popor dacă nu învaţă să scrie - şi să-şi scrie propria istorie…

Ion Lazu