duminică, 21 august 2011

ion lazu: Pocola-Beiuş, 68 - XIII

ion lazu: pocola - XIII

Să mă fi destăinuit bătrânei mele gazde din Pocola? E vorba desigur de inimoasa dada Caterina, spre care mergea întreaga mea simpatie, căci oricum celorlalţi nu le-aş fi făcut seamenea onoare. Sau măcar, în loc de o prezentare detaliată a principalelor aspecte, să-i fi sugerat bătrânei în ce situaţie mă aflam? Nu am schiţat nici un singur pas.  Din convingerea că buclucurile mele, odată spuse, îşi vor pierde din gravitate? Aş spune că mai mult mă ţinea în loc caracterul lor dureros. Aflând în ce ape (nefavorabile) mă avântasem, şi nereuşind să-i explic motivaţiile acţiunilor şi opţiunilor mele, ce ar fi însemnat ele pentru dânsa? Nişte dificultăţi în plus, ca oricare altele, printre altele, de care şi aşa îi era capul plin.  În schimb deconspirarea lor le-ar fi banalizat în ochii mei, simţeam asta. Dacă nu cumva mi le-ar fi făcut de neînţeles mie însumi...

Îmi dau seama că în eventualitatea luării lor în discuţie nu m-ar fi incomodat atâta gravitatea acestora, cât faptul că erau dureroase. În aceşti termeni mă gândeam la ele şi n-aş fi reuşit să le prezint în altă lumină, de împrumut. Şi apoi, mi se părea că este bărbăteşte să înfrunţi greutăţile vieţii, dar nu să şi suferi. Or, eu sufeream tot timpul, cu gândul la ale mele. Un vers de pe atunci: „În fiecare zi eu sufăr...”

  Iar la drept vorbind, cum sper că s-a înţeles deja, pe-atunci nu aveam alte probleme decât cele strict legate de viaţa particulară. Cele profesionale erau pentru mine, şi la Pocola, cum fuseseră mereu, floare la ureche.  Timpul pe care mi-l consumau, efortul, toate celelalte servituţi profesionale erau liber consimţite, acceptate ca atare – ele nu contau, le înplineam fără crâcnire şi anume în condiţii ireproşabile. Povara mea, sub care tânărul ce eram de-abia îşi mai trăgea sufletul, invizibilă vreodată din felul cum mă mişcam printre oameni, însă nelipsită măcar o clipă, erau aceste încâlcite probleme dilematice. Iar cum le voi face faţă trecea totuşi pe locul secund; ce se va întâmpla cu ele, în mişcarea lor ocultă, ce voi deveni eu în acest frecuş intim, fără istov cu ele şi unde mă vor împinge, de la o zi la alta – asta era, simţeam, miza principală. Le intuiam importanţa formativă? În orice caz, eram preocupat de felul cum le voi gestiona afectiv, nu efectiv! Sau poate ar trebui să spun acest lucru simplu, pe care îl intuisem încă din anii precedenţi şi pe care îl pritoceam în sine-mi, în fel şi chip: aveam convingerea fermă că lucrurile de căpătâi ale vieţii mele sunt cele ce se derulează în mine însumi, în minte, în suflet, în conştiinţă, iar toate celelalte aspecte, racordul cu lumea, a face faţă în mod corespunzător exigenţelor ei, a te plia pe realitatea zilei...,  mi se păreau chestiuni de a doua mână, irelevante, nedecisive, prin comparaţie. Primelor le acordam întreaga atenţie, aici se concentra energia şi se juca marea miză. „Un sâmbure sunt, prin urmare...”, îmi notasem. Iar restul n-ar fi fost decât carnea fructului, protectoare pe moment, dar totodată ascunzând esenţialul.
 

Detalierea unui apus in parcul IOR. 2. foto. i. lazu

   Şi apoi, cu ce mar fi ajutata să-i spun bătrânei necazurile mele? Ce sfat mi-ar fi putut da, care să mă ajute efectiv?  A da un sfat cuiva, după ce l-ai ascultat cu atenţie este un gesat de bunătate. Nu bunătate doream eu pe-atunci, şi nu de la oricine, s-a văzut deja; iar mai exact: nu voiam să mă arăt vulnerabil, nici să depind de cineva. Iar în ce priveşte bunătatea, mă simţeam un izvor nesecat de generozitate – mi se părea că am de unde să dăruiesc, fără sfârşit, bunătate şi ataşament – şi chiar îmi plăcea să pun umărul, să ajut, să preiau o parte consistentă din povara celuilalt. Îmi făcea bine gândul  că se poate apela la mine fără probleme. Insist: practic nu problemele mele financiare mă speriau - ele aveau să fie depăşite, cu răbdare! – ci mă neliniştea presentimentul tulbure, pe cât de insidios, că m-am angajat pe un drum care nu ducea unde trebuie. Cât de greu îmi va fi fost chiar asta: să înţeleg ce se întâmplă în subconştientul meu, de unde vine neliniştea, nesiguranţa, îndoiala... Mai simplu spus: problema mea era soţia mea A. Care-i era punctul vulnerabil? N-aş fi putut pune degetul şi să indic: aici e buba! Doar presimţeam că există o ameninţare persistentă, pe cât de ocultă, insidioasă. Nu se punea problema că nu i-aş fi fost solidar până la capăt, ci eu simţeam o vinovăţie acută tocmai la gândul că am început să am îndoieli, temeri, presimţiri.


Mi se părea deja o trădare, în absolut – semnul sigur că eu eram un altul, disjunct de A., oricât aş fi amânat recunoaşterea acestei situaţii existenţiale. Nu mă gândeam deci să mă derobez, nici să-mi fac o viaţă a mea, ascunsă, paralelă, de rezervă, desigur fără angajamente – toate astea le excludeam din start – doar că mi se părea omeneşte nedrept. Mai degrabă aş fi suportat să constat că ea se îndoieşte de mine, decât eu de ea. Aşa se prezentau lucrurile, fie că această recunoaştere este în defavoarea sau în favoarea mea.


   Tot ce era la vedere mă putea pune pe acelaşi plan cu foştii colegi de facultate, unii dintre ei deveniţi apoi colegi de întreprindere. Cu ochii mereu pe ceilalţi, dar fără să fac caz de asta sau să dau semne că-i monitorizez, nu eram preocupat decât de devenirea mea ca om. Ce puneam eu în cheia de boltă a fiinţei mele? Desigur Iubirea, cu literă mare moralitatea, cu litera mică a modestiei, frumosul, Arta. Mă preocupaseră parcă dintotdeauna şi aş fi citit mereu despre asta. Teme pe care le aduceam în discuţie sau doar mă raportam la ele , de faţă cu ceilalţi, luând din plin parte la tot ce însemna viaţa de colectiv: discuţii, dispune, controverse aprige, dar de fiecare dată în numele ideei, nâfără a le lua „personal, cum se zice. După 2-3 ani de la terminatea facultăţii deja lucrurile se mai limpeziseră nu numai în mintea mea, dar şi cu cei din preajmă; mulţi colegi deja îşi făcuseră o familie.  De fapt asta începuse chiar din facultate. În ultimii ani de studii, în ultimul mai cu seamă, lucrurile se precipitaseră.  Se tranşaseră căsătorii.

Detalierea unui apus de soare. 5. foto. i. lazu
În ultimul semestru mă concentrasem asupra lucrării de diplomă, a examenelor de licenţă. Ca să nu spun că în sufletul meu totul era palancă, precum după o tornadă: la începutul toamnei, survenise despărţirea univocă de P. – nu insist, subiectul face materia romanului meu Ruptura. Nu vedeam nimic în jur, vedeam în mine însumi un dezastru – aşa mă hotărâsem să-l consider, poate cu mania mea de a da importanţă crucială unor evenimente mai degrabă comune, de toată mâna. Şi când cu examenele, din nou pe sălile facultăţii, aflu că X se căsătoreşte cu Y, V s-a căsătorit deja cu Z...  Să fi ţinut ei atât de strict în secret derularea sentimentelor?  Alte două trei colege se măritaserî de urgenţă, nu are rost să detaliez fiecare caz: cu un ofiţer de aviaţie, cu un inginer de nu ştiu unde, cu un geolog ceva mai mare. Pentru fete era scadenţa, urmau repartiţiile, ele oricum erau în întârziere, trebuiau să recupereze anii irosiţi cu studiul, să-şi facă la repezeală un rost, de unde impresia că au cam pierdut momentul. Şi n-ar fi doar asta, dar constat că din 37 de colegi, în două grupe, zece dintre aceştia s-au căsătorit între ei - cinci căsătorii în promoţia noastră 1961! La repartiţie proaspeţii însurăţei intrau împreună, aveau şansa să meargă la aceeaşi întreprindere, cel mai slab cotat profita de avantajele soţului mai bine plasat ca medie generală. Şi fapt este că până de curând nu văzusem manifestări ale unor pasiuni arzătoare, chiar luând în calcul faptul că totul evoluase în discreţie. Atâtea iubiri atât de bine tăinuite? Îmi păreau de aceea mai degrabă nişte căsătorii de conivenţă. Nu vedeam în asta propriu-zis o degradare umană, ci doar alinierea la ceea ce este comun şi...lipsit de magia unicului. Unde era la ei ardoarea după idealul iubirii? Cum de renunţaseră, deja? Mă gândeam: zece din 37 avtanţi înseamnă că statistic o treime dintre ei renunţaseră la ce este mai important: iubirea.
 
Dar ce era iubirea, pentru mine atunci şi mereu după aceea? Nu lesne de explicat, pe cât de esenţial, într-altfel. Oricum nu putea fi redusă doar la simpatie, doar la atracţie fizică, doar la acceptarea unui partener. La aceşti colegi părea să fi precumpănit calculul, o alegere la rece, însă din extrem de puţine variante. Mi se părea că ştiusem câte ceva despre fiecare în parte şi nu-mi era la îndemână să-i văd uniţi prin căsătorie fără o anumită îndoială privind adevăratele lor sentimente, opţiuni, trăiri. Sigur, mă şi bucuram că aceşti colegi au găsit o cale să facă faţă marelui hop al repartiţiile, acestea însemnând practic plasarea pe o anumită orbită profesională, sau pe alta, net dezavantajoasă. Şi fapt este că patru din cele cinci perechi au ajuns la întreprinderea unde însumi am fost repartizat.  M-am bucurat , ca între buni colegi, am participat la respectivele cununii. Însă nu pot spune că o anumită dezamăgire n-a avut loc, legată de peroanele în cauză. Cum nu pot spune că, în lumina acestor evenimente, am început să-i ţin la mare preţ pe ceilalţi colegi, care, vezi-Doamne, nu se coborâseră la compromisuri. Revenit cu picioarele pe pământul ferm, mă gândeam că ar fi procedat în aceeaşi manieră, doar că nu găsiseră combinaţia viabilă. Deja căzusem din ficţiunea vieţii ideale, începeam să înţeleg că oamenii sunt oameni şi doar atât, cum mi se spusese, cu insistenţă; că simpaticii mei colegi nu fac o salutară excepţie de la regulă, numai aşa, ca să nu-mi strice mie schemele ideale...  
(va urma)