joi, 25 august 2011

Ion LAZU: Natura sculptează, Ed. Sport-Turism, 1984. Prefata, I. Pocola-Beiuş, 68 - XV.




(un coleg geolog) Printre Uriaşi, în cariera Costeni-Vâlcea, 1974. foto. i. lazu

Gânditorul împietrit. foto i. lazu.



Ion Lazu: Pocola-Beiuş,68 -XV

...Iar mai pe scurt, faptul că s-a potrivit să fim repartizaţi o parte dintre noi la Prospecţiuni, iar alţi vreo 6 la Petrol, câţiva la alte întreprinderi din Bucureşti, a făcut ca terminarea facultăţii să nu ne împrăştie definitiv, cum se petrecea cu absolvenţii altor facultăţi, ci să ducem mai departe nişte relaţii colegiale. Nu mai locuiam la cămin, dar unii dintre noi nu locuiseră nici în cei 5 ani de studenţie, ori că erau bucureşteni, câţiva, ori că stăteau prin gazde, vreo doi, cu părinţi mai cuprinşi.  Şi, cum pe plan personal, fiecare îşi întemeia o familie, am continuat să ne vedem nu doar la serviciu, trecând dintr-o clădire în alta sau din Griviţa în Kiselef 2, dar şi cu aceste fericite ocazii. Eu, în continuare perplex (încercând săţin sub control întortocherile firii mele sentimentale), însă mereu bine intenţionat, de asta se convinseseră toţi, cred.  În primăvara lui 62 mi-a apărut o poezie ăn Luceafărul, la faimoasa deja rubrică „Dintre sute de catarge” a tuturor speranţelor, cu bune vorbe de la Mihu Dragomir. Peste vreun an, căci evoluam discret, cu cei mai mici paşi imaginabili, m-a publicat şi Geo Dumitrescu, în pe atunci Gazeta literară, varianta autohtonă la Literaturnaia gazeta, dar altă revistă mai bună nu exista pe-atunci.
Convivul L, ins cu haz special, tartorul bivuacurilor noastre din excursii şi practici de an, mereu în vervă, cu poante de succes, acum şi al agapelor noastre de stagiari, avea tactul să nu mi se bage în suflet, discret din fire, dar şi pentru că pe-atunci intimitatea continua să fie considerată comoara personală a fiecărui om, - nu se pătrundea cu picioarele în viaţa celuilalt decât în cazuri extreme, privite reprobativ de toată lumea. Iar povestirile deocheate erau ele însele o formă de bravadă, din partea acelora care voiau să se dea drept zmeii zmeilor. Pot să cred că nu erau decât în parte adevărate, ci mai curând născocite în scopul de a impresiona, de a distra, de a-l acredita pe omul care le face pe toate... Aveam problemele mele sentimentale, le avea şi L., însă nu le discutam între noi, doar dădeam celuilalt de înţeles cam în ce parte au luat-o lucrurile...  I-am arătat, fireşte, poeziile publicate, dar nu înseamnă că-i vorbeam despre căutările mele creative.
Nu pot spune că în cei doi ani de convieţuire la doamna Boboc prietenia noastră a făcut mulţi paşi, poate nu a făcut niciunul hotărâtor. Nu ştiu nici astăzi ce ne lipsea pentru asta, cum nu ştiu în general din ce se porneşte o prietenie adevărată. O relaţie poate chiar mai complicată decât iubirea. Semănând doar prin aceea că şi în prietenie fiecare dă cât poate şi primeşte doar ce i are nevoie. Dar îmi e clar că de prietenia celuilalt nu poţi să scapi. A, sigur, poţi să nu-i răspunzi cu o prietenie la fel de angajantă, ceea ce, din punctul lui de vedere nu prea schimbă lucrurile. Ca şi în iubire, repet. În ce ne priveşte, nu am trecut de camaraderie, atunci. Şi de fapt ea nu a avansat în toţi anii ce au urmat, ci a rămas la "staţionar". Iar mai în amănunt, simţeam că L. nu e în stare să-mi spună lucruri pe care, în împrejurări similare, nu le-ar spune şi altora. . Iar de ce nu-i spuneam eu însumi astfel de lucruri care m-ar fi livrat fără ambalaj, îmi e şi mai greu să explic.
Printr-o minune, se întâmplă că am reuşit să refac din memorie acea primă poezie din Luceafărul, însă nu-i mai ştiu titlul, de-l va fi avut. Mă feream să pun titluri, mi se părea că în acest fel îi răpesc poeziei o câtime din minter. Reproduc din memorie:
În această noapte luna răsărind / a desluşit prin ramuri flori străine./ Copacii uluiţi şi neîncrezători / încremeniseră în prelungul tăcerii - / Li se părea că au intrat într-o stranie primăvară /  cu petale de gheaţă.// Iar în zori / Vraja cădea cu podoaba de nea/ şi arborii începură să vîslească într-înşii / pe dinăuntru/ spre adevărata primăvară / pătimaşă de flăcări şi seve.... 
Cu o scurtă experienţă pre-studenţească la un ziar raional, L. ar fi putut să stăruie el însuşi într-ale scrisului. Bănuiesc a-i fi lipsit nu harul, cât perseverenţa pe gând, pe pagină. În schimb, ştiind că mă impresionează, revenea cu poveştile sale despre fostul lui şef de la ziar, numitul Titel Constantinescu, acum deja un nume, ins cu cărţi (pentru copii şi tineret), cu emisiuni la radio, cu...Când eu aveam o vizită delicată, în mod tacit L. pleca la un film, aveam un cinematograf la nici 200 de metri, pe Eminescu. (Sau făcea o vizită strategică mătuşii sale din strada Luterană, undeva în spatele catedralei catolice. Ne despărţisem de câteva ori în dreptul grădinţei de pe colţ, en mergând apoi să iau tramvaiul 6 de la capăt, ca să le fac vizită rudelor mele de dincolo de Podul Basarab.)  Eu, în contrapartidă, procedam asemenea cînd L. avea vreo întâlnire de taină.
Şi spre primăvara celui de al doilea an, deci în aprilie 63, chiar înainte de plecarea în campanie, L. s-a căsătorit oficial cu o colegă mai mică decât noi cu o serie, deja angajată ea însăşi la Prospecţiuni. Cochetase ceva vreme cu o colegă de grupă, cu care a rămas în bune relaţii, deci nu pot şti ce anume nu a mers.  Simpatia e simpatie, dar se pare că ea îşi dorea altceva, nu doar un soţ simpatizat de colegi. Ce-i drept, pe-atunci nu puteam face cine ştie ce impresie, săraci-lipiţi cum eram, ca studenţi căminişti, bucuroşi că bursa ne asigura masa zilnică şi un pat de dormitîmbrăcaţi ca vai de lume. Cred că nu cheltuiam lunar decât costul a 2-3 bilete la film, nimic în plus. De unde? Dar de unde aveau colegii mei bani pentru ţigări? Primeam o dată la 2-3 luni o bancnotă de 10 lei în scrisoarea mătuşii de la Craiova, pentru mine mană cerească. Dar mă întrebam de unde-i are, căci trăiau dintr-un biet salariu, iar unchiul avea el însuşi doi fraţi mai mici, studenţi. Amicul L. niceâi el nu o ducea  cât de cât mai înlesnit. Tatăl lui deja nu mai exista, maică-sa îi crescuse singură, dintr-un biet salariu de  telefonistă, pe el şi pe sora lui, mai mică şi deja cu o operaţie pe cord. Mi se strângea inima aflând toate aceste năpaste. Dar noi, cât de cât, ajunsesem la mal, terminasem o facultate, eram deja salariaţi. Într-o ţară unde inginerul avea un salariu de 2 ori mai mic decât un ofiţer pe puncte. La un buget ca vai de lume, însă din care Armata populară, apărătoarea cuceririlor etc, înghţea nu mai puţin de 21% anual. Să-l fi moştenit într-asta pe tatăl, care tot de un  infarct murise?
Suntem la începutul anilor şaizeci, au trecut 15 ani de la sfârşitul blestematului război, însă economia noastră încă nu face faţă, nevoilor elementare ale oamenilor. Las de-o parte propaganda triumfalistă. Acum se ştie că pe-atunci totul mergea spre măreaţa prietenă din Răsărit, care făcuse o politică de stat din a estorca ţările europene ce-i căzuseră sub ocupaţie. Căci din exorbitantele datorii de război, mereu reactualizate cu inflaţia, pe care tot ei o produseseră!, bieţii de noi nu reuşeam să achităm decât dobânzile, cărând dincolo, cu toptanul, tot ce producea sireaca ţară...Poate că nici nu-l va fi interesat atât de mult pe Stalin socialismul din ţările ocupate, însă înţelesese că este cea mai sigură metodă de a menţine controlul economic asupra acestei părţi din Europa. Ruşii, la ei acasă, prin firea lor contemplativi şi dezinteresaţi de muncă, de organizarea eficientă a producţiei, preocupaţi să-şi găsească locuri privilegiate în celelalte republici, luate şi ele cu japca, bucuroşi să-i treacă sub tăcere pe cei, nu puţini, care căzuseră în laba KGB şi îşi blestemau zilele la Polul Nord, ori în nisipurile Amu-Dariei,e de înţeles că nu aveau defel chef de muncă. Se ocupau de coruri, de propagandă la nivel local. Convenindu-le de minune să li se repete, de la Kremlin, de la sovietul sătesc, de la difuzor, fără încetare, că sunt ţara cea mai avansată, că sunt naţiunea cea mai prosperă, fericită etc. Iar demâncarea le venea până la urmă, de la colhoz, dar de fapt n-ar fi ştiut să spună de unde venea realmente. Să fi simţit o anumită vină insidioasă, persistentă că mănâncă pe nemuncite, mă foarte îndoiesc. Misterul rus, nu?
Amicul L. s-a mutat la casa miresei, cum se spune. Eu, deja în relaţie cu viitoarea soţie. Însă: ezitant. Nu voi spune aici decât că era prima fată, de fapt femeie, şi cu un copil la cămin - a ţinut să află asta încă din prima seară -, cu care nu am avut probleme de comunicare. Cum am lăsat să se înţeleagă, eram încă, după absolvire, un tânăr  neînstare să comunice nici cu colegele de an. Terorozat că n-am să fac faţă dinscuţiei, mai întâi.  Să nu găsesc o replică inteligentă sau să tac mi se părea de ordinul catastrofei. Or, cu această femeie am discutat din prima clipă. Temele pe care la aducea în discuţie erau extrem de incitante:  Matematica, gravitaţia, eterul, , structura intimă a materiei. Cîănd venea vorba de cărţi, reproducea pasaje întregi, din memorie. Idem replici din filme, din Hamlet, din Lillz, din.... Am descris în Himera literaturii prima noastră întâlnire, în holul unui cămin studenţesc., care mie parcă mi-a deschis băierile spiritului. Chiar în acea seartă tânăra studentă mi-a fixat o întâlnire. Nu insist.
Avusesem o primă campanie în Moldova cu doi colegi care în toamnă s-au căsătorit. La începutul următoarei campanii el a trebuit să rămână în Bucureşti, lovit de un ulcer drastic. Am lucrat vreo lună, poate mai mult cu soţia lui, mergeam pe traseu, singuri în pustietatea Subcarpaţilor, discutam ca buni camarazi, despre cărţi, în primul rând, căci nu apăreau multe cărţi bune şi pe acelea le citeam toţi, aveam oricând un subiect la îndemână. Şi de aici, cu colega, treceam la alte probleme, despre ale vieţii, despre cei de la serviciu. Despre colegul mai în vârstă F., om căsătorit şi cu copil dar care la serviciu era încurcat cu o mai tânără colegă, care i se devotase, şi accepta situaţia, deja de vreo 8-10 ani, ea menăritată în continuare, spre disperarea părinţilor.... Însă niciodată nu a existat din partea vreunuia dintre noi şi noi trei vreun gând anapoda, vreo suspiciune. M-a vizitat pentru câteva zile şi cea care avea să-mi devină prima soţie. Iar în toamna lui 63 , pe teren fiind, singur prin pustietăţi, m-am hotărât să o cer în căsătorie.  A fost ca o revelaţie, ca o rupere de zăgazuri. Trăiam, prin dumbrăvile potopite de frunza ruginie a toamnei, o exaltare existenţială. Îmi e deosebit de viu în minte contextul emotiv. Şi mă frisona un cântec african Aian-saian! Cu ritmul lui de marş, de neoprit. N-am mai aşteptat auzobuzul cu care ar fi fost să mă întorc de pe traseu. Am luat-o pe jos, cale de zece kilometri, pe drumeaguri, la deal şi la vale, mereu singur, neîntâlnind pe nimeni care să mă scoată din transă; cu acel ritm vibrând în tot corpul. Nu am mai revenit asupra deciziei. La întorsul din campanie am abandonat-o pe doamna Boboc unor noi experimente cu chiriaşi de-o iarnă...Şi m-am mutat în subsolul de la Şosea...
(va urma)


Ion Lazu:  Fără atingere

Nefericită şi tristă oglindă,
Tristă pentru că trebuie să naşti orice
Fără să protestezi, să te zbaţi -
Nenorocoasă pentru că trebuie să rabzi
Oricare contur, fără alegere
Pentru că trebuie să spui
Tot ce se vade
Şi nimic din ce nu se vede;
Tristă şi nefericită de atâta
Siguranţă şi exactitate
Moartă demult de atâta
Siguranţă şi exactitate
Murind încă o data în noi
Duşmănită, ucisă treptat de atâta
Siguranţă şi exactitate.
1963
(apărută în Gazeta literară )