vineri, 19 august 2011

ion lazu: Pocola-Beiuş, 68 – XI. Asemenea.

  ion lazu: Pocola-Beiuş, 68 – XI.

 Acum, lucru foarte de-nţeles, ştiu mai multe despre asta: unii oameni, mai ales în adolescenţă şi în prima tinereţe,  simt un ce-talent, o înzestrare ce-i diferenţiază, o înlesnire–îndemânare deosebite, faţă de cei din jur – acest lucru le dă o îndreptăţire: să aspire la o afirmare rapidă – am vorbit despre talentul care izbucneşte pretimpuriu şi a cărui principală trăsătură este chiar această încredere în dar, în har, iar respectivilor "aleşi" nu le mai rămâne decât să dea curs imboldului de a se face fără întârziere cunoscuţi, de a se afirma printre cei de-o seamă şi în societate drept oameni talentaţi, demni de admiraţia şi respectul, de recunoaşterea explicită şi entuziastă a semenilor. Pe când cei mai mulţi dintre tineri pur şi simplu simt că nu-i îmboldeşte vreo chemare artistică, încă mai puţin una spre inventică, ştiinţă, cercetare etc – şi atunci se concentrează cu toţii pe concurenţă, pe  râvna de a se plasa cât mai convenabil printre cei de-o seamă. Dar să nu-i uităm nici pe cei, mai puţini la număr, care  trăiesc o adolescenţă tulbure,
copacul din fereastră. foto i. lazu
floarea pătimirii. foto i. lazu
 nedecantată, care în cazul lor se prelungeşte dureros de mult; oameni devitalizaţi, s-ar zice, la prima vedere, cu deficit de reprezentare, nepercutanţi, care nu reuşesc să atragă atenţia şi să inducă încrederea, căci par nehotărâţi, ezitanţi, fac notă aparte printre cei de-o vârstă cu ei şi simt asta, că se deosebesc de ceilalţi, de data asta în dezavantajul lor. Atunci li se pare că trebuie să pareze, să meargă la derută – adoptă o tactică cameleonică, se drapează în aparenţe de artişti, cât timp competiţia directă pare pierdută, oricum de evitat: îşi lasă barbă, umblă neglijenţi, sugerează că ei sunt cu gândul la ceva de primă importanţă, de câtăva vreme se concentrează pe acel scop, nu au timp să plătească tribut corectitudinii, de exemplu. În fapt, se feresc să fie priviţi de aproape, cuantificaţi şi luaţi la bani mărunţi. Timizi, se tem că n-au să facă faţă unei cercetări drastice, ei au băgat de seamă că sunt minaţi de o anume lentoare a gândirii, de lipsa promptituduinii, a reacţiilor puternice, spontane.
mâna Lidiei, înflorită. foto i. lazu
Un deficit în zona comunicării, o sfială şi nesiguranţă de sine, minată de bănuiala că ar putea fi surclasaţi de nătărăi în toată regula. O desolidarizare de context, însă neostantativă, inducând sugestia de a fi lăsaţi în pace, măcar pe moment, până ce ei vor reuşi să se adune şi să tranşeze lucrurile, în favoarea lor, desigur. Dar nu neapărat în această clipă. Puţintică răbdare! Si se face că de la o lună la alta şi ani după aceea, lumea se cam lămureşte că nu e cazul să se aştepte la cine ştie ce răsturnări spectaculoase de situaţie din partea lor. Practic îi ia drept ceea ce şi sunt, nişte inşi de mâna a doua, pasabili, dacă nu se lasă traşi pe căi lăturalnice, de vreun viciu, de beţie, de cine ştie ce lucruri penibile. Un posibil portret la tinereţe al falsului artist, nu?
floare de cactus şi biserica din răscruce
Dar nu eram eu însumi, măcar până la un anumit punct, unul dintre aceşti perdanţi? Nu e cazul să mă reped cu un răspuns. Am şi sugerat că respectivii doresc din toată inima să fie lăsaţi să se descurce cum vor şti...
 Dar dacă am spus că până la un punct le puteam fi asimilat, trebuie să vin cu precizări, cu departajări, cu. Acum, că nu eram un bătăios, un băgăreţ, un tupeist, asta e în afară de orice discuţie. Probleme cu învăţătura nu am avut niciodată. N-am fost niciodată premiant, din a-ntâia şi până la terminarea celor 10 clase, basarabean venetic printre olteni iuţi la replică, dar nici la faculate; însă m-am plasat de fiecare dată printre primii 3-4. Asta e tot. Iar teribila mea timiditate în anumite împrejurări era de fapt legată numai de fete, cărora n-aş fi vrut în ruptul capului să le fac o proastă impresie, drept care evitam tete-a-teturile. Citisem atâtea replici iscusite ale eroilor mei îndrăgostiţi în cărţile cu care mă nutrisem în adolescenţă şi acordam o importanţă aşa de mare impresiei pe care se cuvenea să o fac unei posibile prietene, încât nu voiam nicicum să-mi asum riscul. Până la a se constitui într-un defect. Poate să pară lipsă de bărbăţie, în cazul meu cred că era o exigenţă exagerată faţă de persoana spre care îmi îndreptam atenţia, dar mai cu seamă în ceea ce mă priveşte. Că îmi lăsasem barbă e adevărat. Chiar din vara lui 64, după căsătorie, iar la revenirea de pe teren, nici un şef nu a avut a-mi reproşa. În treacăt voi spune că m-am bucurat de o simpatie netă în timpul facultăţii, dar şi mai apoi, printre colegii de geologie, din nişte motive care nu-mi erau şi nu-mi sunt nici acum clare în întregime. Poate în primul rând pentru că nu eram defel agresiv. Nu voiam s-o iau înaintea nimănui, nici să pun pe cineva în situaţii jenante. Să iau în râs, să discreditez, să pun pe cineva în inferioritate. Comunicativ, colegial, nu deschideam conflicte, deşi în sinea mea – şi ţin să spun asta răspicat - nu am încetat niciodată să-i judec cu maximă exigenţă pe cei din preajmă, în primul rând în chestiunile de moralitate.

Dar ce impresie trebuie să fi făcut gazdelor mele, celor cu care intram în contact, la Pocola?  Pe cât eram de sărac şi strâmtorat, se pare că la mine ieşea în faţă chiar felul meu de a aborda convieţuirea. Cum am scris deja aici, la revenirea de pe teren, după 8-9 ore peste dealuri, prin coclauri, efortul mă aducea la modestie, se ştergea din mine orice pornire de ţâfnă, inclusiv ideea de a-i surclasa pe cei din sat. Abordarea mea fără aplomb sugera omul cumsecade, neagresiv. Că nu fumam, că nu beam şi nu intram prin locante, trebuie să fi fost luate în context, ca făcând parte din firea mea. Poate nici nu îi duceau cu gândul la faptul că aş fi în mod jalnic, un ins zgârcit, meschin, cărpănos. Plăteam totul, nu abuzam de invitaţii, cum se mai întâmplă. Aici poate ar trebui să deschid o mică paranteză despre colegi, pe care deja îi mirosisem, după 6-7 ani împreună.
(va urma)


Ion Lazu:  Asemenea

Poate dimpotrivă, ploaia
E cea care caută arătura lividă
Şi-i bate în porţi toată noaptea
Ca să fie primită.
Şi eu să fiu asemenea pământului
Neaşteptând nimic – şi uneori
Lăsându-mă pătruns de duhul
Fecund cum numai ploaia,
Îndrăgostită poate în deşert
Şi dintr-o depărtare
Care s-a proclamat zenit –
Întipărindu-se-n matricea mea
Egal de primitoare...
 Pocola-Beiuş, 1968
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)