Pocola-Beiuş, 68 - VII. Cum aş răzbate?

ion lazu: Pocola - VII

Spuneam că am fost surprins să constat că Bitra-baci, gazda mea binevoitoare şi şoadă – un cuvând ce se traduce prin „glumeaţă” - ardelean cu nume unguresc, nu ştia boabă maghiară. În timp aveam să-mi fac o părere cât de cât exactă despre ungurii din Ardeal şi să-mi nuanţez părerea despre românii-ardeleni în general. Ungurii sunt concentraţi în cele două judeţe Covasna-Harghita şi apoi pe un culoar spre Cluj şi Baia Mare-Satu Mare. În rest, nu prea sunt de găsit, chiar să-i cauţi întradins. Un călător cu care veneam în tren de la Cluj, ardelen el însuşi şi vajnic combatant gen Vatra Românească, a fost foarte mirat, de nu intrigat sau şocat când i-am spus că ungurii, pe cât de vocali, nu reprezintă nici 7% din populaţia ţării, deci jumătate din acel 12% reprezentat de celelalte etnii şi că în Transilvania sunt 7,5 milioane români şi mai puţin de 2 milioane de unguri, căci mai mulţi nu sunt cu toţii. Şi că destui unguri se află nicăieri altundeva decât în Bucureşti. Este deconcertant să constaţi că românul nu cunoaşte câteva lucruri de primă importanţă privind demografia ţării pe care atât de mult o iubeşte şi o căinează, dar prea puţin întreprinde spre a o ridica din praful Istoriei...

Birta-baci se va fi tras dintr-un ungur rătăcit în zonă şi căsătorit cu o româncă neaoşă, pe deasupra şi analfabetă, cum se prea întâmpla pe la începutul secolului XX - şi care nu s-a mobilizat să înveţe ungureşte. Cum cred că şi gazda mea Caterina, în cazul ipotetic că dl Birta ar fi ştiut maghiara, nu s-ar fi strofocat să înveţe limba lui. Şi asta pentru bunul motiv că Pocola, dar şi celelalte sate din depresiune sunt într-o majoritate covârşitoare româneşti. Ca să nu lungesc vorba, la recensământul din 2002, în Pocola au fost înregistraţi 1635 de români şi doar 5 maghiari. Desigur rătăciţi în căutarea unui loc de muncă, sau veniţi prin căsătorie. Dar şi numele localităţilor din jur, ce ne demonstrează? Lupoaia, Dumbrăviţa, Rogoz, Sâmbăta, Rotăreşti, Copăceni, Brăteşti, Albeşti, Josani, Sălişte – şi tot aşa, tot aşa. Iar cele câteva localităţi care totuşi ar suna ungureşte, pot să fi fost prea bine „ajustate” de administraţia austro-ungară de dinainte de primul război. Există cazuri notorii, nu insist.

Şi fiindcă am ajuns la probleme de populaţie, una dintre marile mele surprize a fost să constat că Beiuşul, un oraş despre care auzisem atâtea, un oraş de referinţă aş fi crezut, este de fapt un orăşel de doar 10 mii de suflete, iar ca extindere nu mai spun – un mic burg - fiind vorba despre Ardeal, cu case lipite una de alta. Să adaug că toată depresiunea, un sfert, dacă nu o treima din judeţul Bihor, nu are decât puţin peste 100 mii de locuitori – cât oraşul Slatina, în momentul la care am ajuns cu evocarea mea, 1968...

Paradoxal, comuna Pocola, cu 98,6% români poartă totuşi nu nume unguresc. Înseamnă „Iad”, fără nici o glumă. Se pare că este exclamaţia unor militari unguri în trecere pe aceste locuri, ce li s-au părut tare inospitaliere. Şi într-adevăr, pârâul Roşia, pe care l-am descris ca venind cu hotărâre dinspre nord, cu avântul căpătat pe versanţii montani şi gata să ameninţe satul Pocola,  (ţinut pe moment în şah de dudul lui Birta-Baci – luaţi asta ca pe o metaforă!), mai merge spre sud în linie dreaptă vreo 2 km, printre casele satului, de pe ambele maluri, după care începe să schiţeze câteva meandre foarte largi, ca în joacă – însă este semn sigur că panta de scurgere s-a redus către zero, cursul a devenit ezitant, într-o zonă de luncă mlăştinoasă, plină de trestie şi rogor.  (O zonă cam sălbatică, asta e situaţia.)  După care meandre printre mlaştini, pârâul Roşia pare să-şi amintească faptul că trebuie să se verse în Crişul Negru, la capătul unui drum care pornise din creierul munţilor; dar tocmai aici  eroul nostru este întâmpinat de un obstacol natural de netrecut – iar în fapt este vorba despre un pinten de roci extra-dure, de tipul celor de pe malul stâng al Crişului Negru, din munţii Codru-Moma. Vreo jumătate de km pârâul Roşia curge paralel cu Crişul, amândouă spre apus, ca în vieţile paralele!, după care afluentul izbuteşte să-şi împreuneze undele cu ale râului cel mare. A reuşit ceea ce numai timpul îl putea ajuta să izbândească! Strecurându-se printre roci foarte dure şi lăsând pe partea dreaptă un al doilea pinten montan, bine conturat în relief, chiar mai mare decât celălalt: Piatra Pietranilor! – un loc înalt şi izolat în peisaj, unde aveam să fac în cursul campaniei din vara lui 68 nenumărate drumuri de după amiază, extra-serviciu, numai pentru plăcerea mea de a mă afla singur pe un piemont stâncos, liber să privesc peisajul din cele patru zări. Ca să văd, la sfârşitul unei noi zile de exil, soarele scufundându-se în Criş... Cu precizarea că este vorba despre rezervaţia naturală Piatra Pietranilor, conservând un ecosistem specific rocilor dolomitice. Crişul Negru însuşi, după ce traversase întreaga Depresiune, se avântă la vale, spre vest, căutându-şi debuşeul, zbuciumându-se într-un  chei cu lungime de vreo 16 km, de la Pietrani la Şoimi.
(va urma)

Ion Lazu:  Cum aş răzbate?

Eu mi-aş putea pune sufletul să cânte

Un cântec singur la părinţi şi târziu.

Ca dintr-un alt tărâm aş izvodi cuvinte

Pe care nici n-am bănuit c-am să le scriu

Eu mi-aş putea pune sufletul să cânte

Imobilizat la podea, cu căluşul în gură

Şi melodia să ţâşnească, să se avânte

Plină de freamăt şi de căldură

Eu mi-aş putea pune sufletul să cânte

Din străfundul oceanului, de sub mâlul depus

Şi-n auzul Insulei să se împlânte

Ca o trâmbiţă venind de sus;

Eu mi-aş putea pune sufletul să cânte

Din pieirea lui şi chiar mai de departe.

Dar cum ar răzbate la tine,
                          când ca un mormânt e

Aerul îngust ce ne desparte...

Pocola-Beiuş, 68