sâmbătă, 20 august 2011

Ion Lazu: Baladă pe râu. Pocola-Beiuş, 68 - XII.


Ion Lazu: Pocola XII, 68

Posibil ca unele lucruri să se repete aici, căci nu am scris de la un capăt la altul o poveste pe care doar s-o fragmantez la postare, ci scriu direct, de la o zi la alta. Când spun „unele lucruri””, mă refer desigur la repetarea unor fapte, scene şi împrejurări – ce vor fi eliminate (promit!) la redactarea finală - , căci în privinţa repetării ideilor nu-mi fac probleme, eu fiind dintre scribii care spun ceea ce ştiu, şi nu au decât un obiectiv: să golească sacul, iar nu dintre ceilalţi, mai sofisticaţi, mereu inventivi – laudă lor!, este o manifestare a creativităţii umane, invidiabilă. Ci eu spun şi spun ce mă doare pe mine, o ţin una şi bună, de la un capăt la altul...
Locuiam  cu ai mei, deja o familie de patru suflete, în două boxe de la subsolul unei vile din coasta (de sub aripa!) Statuii Aviatorilor. În perioada de birou, cele 5-6 luni nefavorabile terenului, era pentru noi o formidabilă relaxare un drum pe jos, până în Romană, mai întâi printre copacii Parcului Jianu, apoi prin Piaţa Victoriei şi prin dreptul vilelor de pe Ana Ipătescu.

terasa palatului Mogoşoaia. foto ion lazu

Priveam fascinat ferestrele înalte, portalurile nobiliare, în evantai, peroanele unde pe vremuri trăgeau trăsurile, birjele...; nu-mi luam ochii de la grilajele forjate, adevărate opere de artă ale meşterilor fierari, pe care îi ţineam la mare cinste, învăluiţi în aburul covăliilor..., după care ne abăteam spre dreapta - făcusem într-adins acel ocol pe bulevard, care pe-atunci avea două rânduri de tei pe mijloc,  doborâţi mai apoi, victime ale modernizării...-, ca să intrăm la Biblioteca Academiei, unde ne treceam după-amieze întregi citind, privind pe înaltele ferestre arborii impozanţi din grădina Academiei, gândind la ale noastre. Dar şi în sâmbetele libere, dar şi dumincica de dimineaţă – să cunoaştem cât mai mult, să ne confruntăm cu noutăţile ştiinţifice, să parcurgem în transă marile cărţi ale literaturii... Filoloaga, am scria asta în Himera literaturii, plonjase cu ardoare în  lumea ipotezelor despre structura universului, i se părea imperios necesară reluarea teoriei eterului, revizuirea celei privind gravitaţia,


lacul Mogoşoaia, insuliţa, celălalt mal. foto i.lazu

de aici nu era decât un pas până la paralelogramul forţelor, luat şi acesta la bani mărunţi – şi pe cât mintea ei se focaliza pe aceste probleme de-o abstracţie extremă, unde însă precaritatea cunoştinţelor sale într-ale matematicii constituia un teribil handicap – dar nici Einstein nu fusese cine ştie ce matematician!, dar nici Huigens... Iar peste 60% dintre descoperiri, inovaţii etc au fost făcute de inşi din afara profesiunii respective, priviţi cu suspiciune de specialişti, blocaţi la mantinelă, cu îndârjire, nu-i aşa? Îi dădeam dreptate... Pe când eu, deşi inginer prin formaţie, în mod firesc mă lăsam atras de literatură, scris-cititul mă acaparau cu străşnicie. Între noi, discuţii interminabile, pasionate, A. mă soma să o sprijin, să o supervizez, să-i confirm pas cu pas faptul că nu a nimerit în cine ştie ce capcană a falsei logici. Etc. Mi se părea, măcar din acest punct de vedere, al angajamentului intelectual, că ambii am apucat pe un drum al nostru, la capătul căruia ne vor aştepta împliniri spirituale, ştiinţifice, literar-artistice.  (Nu cred că e cazul să detaliez în legătură cu personajul în chestiune, vreau doar să schiţez situaţia de ansamblu.  Şi să trec mai departe, spre propriile-mi pătimiri creative.) 


 Oricum, e de reţinut că aspiraţiile noastre intime se aflau în totală contradicţie sau oricum plasate în cu totul altă zonă decât condiţiile precare ale subsolului în care trăiam. Poate altcineva n-ar fi făcut de la început acest pas, al căsătoriei, în condiţiile date. Aceşti paşi, vreau să spun, care pe mine m-au marcat deplin.
Ocupam două boxe, cam 5,2mp plus alţi  5,2 mp, doar atât. În subsol mai erau, pe partea dinspre curte a coridorului, încă trei boxe, acelea cu vreun metru mai lungi, poate mai înguste, nu mai contează: la intrare, o primă boxă pe post de spălător, oricum cu chiuvetă, de unde luam apa, unde ne spălam, iar de înbăiat nu putea fi vorba, mergeam la baia publică din Griviţei. Acea boxă-baie, cu ciment pe jos, probabil fără scurgere, fără uşă la intrare, cu limacşi în chiuveta de fontă, străveche, cu becul care se stingea din cauza unei defecţiuni la instalaţie, primind doar lumina searbădă de pe ferestruica spre curte, dădea impresia unei hrube sinistre – n-aş fi vrut ca vreunul dintre vizitatori să ajungă s-o vadă – dar nu ne repezeam cu invitaţiile, ba dimpotrivă... Urmau alte două boxe, ocupate de persoane cu care aveam relaţii foarte speciale. Poate voi reveni.

din pridvor: cuhnea şi intrarea turn-clopotniţă. foto i.lazu
 (Iar pe cealaltă parte a coridorului, imediat în capătul scării iute-coborâtoare, se afla un WC, cât o despărţitură de dulap, desigur fără chiuvetă. Şi uşa spre sala cazanelor, unde se cobora încă un nivel.  La ora 5 dimineaţa, dna Maria Giuglea, femeie la 80 de ani, cobora să dea drumul la căldură... Tot dânsa o şi stingea, pe la miezul nopţii, acesta era programul.).
Iar în fundul coridorului de la subsol, dincolo de îmbârligarea unor conducte groase, pe care la plecare şi la sosire şi de cîte ori ne mişcam spre şi spre..., le evitam cocoşindu-ne în mod reflex, se mai aflau 3-4 boxe, poate mai multe şi probabil mai mari ca ale noastre, unde locatarii îşi ţineau butoaiele cu murături, cu varză, care trebuia pritocită toată toamna-iarna, spre disperarea noastră – căci ni se părea că o fac într-adins, din răzbunare pe aceşti intelectuali neisprăviţi, care duceau viaţă de viermi!, în timp ce ei, oameni ai muncii, acum pe val, însă poate doar cu patru clase, ocupau apartamente regeşti, la cele 3 etaje ale imobilului. Era chiar cum se propovăduia: dictatura proletariatului -, pe când intelectualii nu erau (se vedea cu ochiul liber) decât o pătură ezitantă, dubioasă, căreia nu trebuia să i se dea nas...)

octavian brânzei şi Lidia lazu, la intrarea în pivniţă. foto i.lazu


Prietenul C., fost coleg de liceu şi cu care reînodasem o prietenie pe baza aspiraţiilor noastre culturale, el om de mare viitor, căci strălucit medic-stagiar la Institutul de Fiziologie-de la Spitalul Filantropiei, din apropiere, unde avea şi o cameră rezidenţială, ceva tot spitalicesc-ostăşesc, şi unde a locuit vreo doi ani, îmi pare, dacă dorea să ne vedem, după amiezele, pentru a face o plimbare prin preajma Parcului Jianu, mă prevenea din vreme, cu un telefon la serviciu, căci acasă nu aveam nicicum... şi îi ieşeam în întâmpinare, sau venea şi bătea în geam, iar eu apăream îndată şi ne începeam discuţiile, bântuind aleile şi trotuarele de la Şosea. Sau venea Alvaro cu flora, o familie de columbieni, cunoştinţe de-ale soţiei, care absolvise spaniola şi era dornică să exerseze în limba lui Cervantes. Tot aşa, băteau în geam şi noi ieşeam repede. În nici un caz nu i-am fi adus în chichineţele acelea din subsol...
biserica din afara Palatului brâncovenesc,foto. i.lazu
(Iar peste nu multă vreme, un an-doi, nu mai mult, când deja ne mutasem la bloc în Berceni, prietenul C., continuând să lucreze în Filantropie, nu ne mai vedeam în zona parcului Jianu, căci însurându-se el însuşi, se mutase în zona Cotroceni, chiar peste drum de Medicină. De data asta l-am vizitat eu, locuiau cu chirie într-o vilă ultracochetă, s-ar fi zis tot la un subsol, însă ce diferenţă! Coborai doar 4-5 trepte, cel mult şi pătrundeai într-un imens hol, cu parchet, mobilat, iar pe laturi cu 3-4 camere de locuit, domneşti, acesta ar fi termenul... Însă noi ne răzleţeam pe străzile din cartier, discutând, sau întârziind la o cafea – ceea ce măcar pentru mine nu a fost vreodată mai mult decât un pretext pentru a lungi vorba. Şi aveam atâtea de discutat...

Iar pe aleile din Parcul Jianu m-am întâlnit, în chiar toamna despre care mă străduiesc să relatez aici (eu împingând căruciorul, iar ea înconjurată de doi prichindei cârlionţaţi, luminoşi), cu fosta mea iubită din ultimul an de studenţie. Nu insist. Este pretextul din micul meu roman Ruptura, ed. Albatros, 2005.


Ion Lazu: Baladă pe râu

Iubito, se joacă un peşte
De-a lungul pârâului
La intervale izbeşte
Brusc faţa pârâului.

De ore şi ore la rând
Încerc să-l surprind
Dar întruna se bate
În altă parte.

Dacă-l zăresc, dacă-l văd,
Ea va veni, îmi şoptesc -
Dar văd numai cercuri pe apă,
Peştele, niciodată.

Se aude o vâslă-n adânc
Dintr-o luntre-necată,
Văd jetul de apă ţâşnind –
Peştele, niciodată.

Căci peştele, oh, înţeleg,
Îmi dă şfichi dintr-o parte,
Ci ochii pe râul întreg
 Sortiţi sunt să nu-l vadă.

Să joace pe râu, să se bată
El, peştele Niciodată.
Pocola-Beiuş, 68


pe blogul LIS, un mesaj pentru Culai:

"I PAC DAU ŞTIRE..." Prietene Culai de departe, nu mă ischiti, bre omule, într-o discuţie atât de complexă, ca să-mi dau de gol neştiinţa întru filologicale... Am răbufnit şi eu, iac'aşa, din ciuda aiasta, care nu-mi mai trece: că  nu ne-am învrednicit să ne scriem Istoria. Ce e cu teoria asta a scrierii secrete, numai pentru iniţiaţi? Unde duce dânsa, hai? Mai înţeleg la egipţienii din mileniul 4-3... Însă la anul 200 al erei noastre, în jurul dacilor liberi şi ferice se aflau popoare care-şi scriau istoria, şi anume în mai multe seturi-variante, la alegere, să fie-acolo... Iar noi... Păi grecii înşişi, descoperit-au ei scrierea?, numerica etc, ori le-au preluat de la... şi de la sumerieni, caldeeni etc... cum preluară, fără a se sfii neam, mulţime de motive din culturile orientale, de şi-au umplut la maxim Olimpul cu zei şi cu legende, mai toate trase la şapirograf. Ne îndoim de asta, cât de cât? Or, să-i lăsăm ne-istoriei lor pe mândrii daci ( ori mai exact în seama romanilor, de fapt a tuturor seminţiilor reprezentate în Gemina, etc , etc. Să-mi spuneţi mie, drag domn filolog poliglot, căci sunt needificat până în ziua de azi 20  gustar: unde sunt dovezile noastre întemeietoare de până la an una mie?, de până la an 1500? Le caută o lume, la noi, numai specialiştii nu... !I pac" eu citesc în slavoneşte: I raz , deci "şi iar.".. Şi iar întreb: există o explicaţie şi o scuză şi o iertare pentru a nu fi consemnat nimicuţa, în limba noastră neodacică, pre-latină, oricum aţi lua-o, sau în greceşte, în latină, în slavoneşte, macar câtuşi de cât? Sunt obidele mele fără de leac; şi în darn îmi serviţi secretomania vitejilor daci - ea în sine este inversul deschiderii, reversul comunicării, mai simplu spus: eşecul transmiterii de masaje ale unei naţii. Se permite unui  artist închipuit acest gen de autism, respectivul bazându-se, cică, pe harul priimit -, de nu e şi asta încă o cacialma; însă unui popor cu mii-milioane de identităţi, nu i se iartă boicotarea Istoriei. Asta e obida mea cea mare, frate Culai ot Târgu Chetrii. Şi iar dau ţie ştire de aceasta.  Devotat, Lazu.