Ion lazu: Sonetele verii - X.
Triunghiul erorilor
Când ai o flintă care să nu mintă,
Faimos să-ajungi numai de tine ţine,
Căci să te vadă toată lumea vine
Cum dai rateuri sau loveşti în ţintă.
Să prinzi un zece ori să tragi aiurea
Precum la poligon pifanul Mială,
O ţintă-n care-Arcaşul lui Paciurea
Săgeata-n ax împlântă, la iuţeală.
Ci vorba nu-i de-o ţintă de placaje
Ce o cărau la poligon în spate
Răcani precum Murgeanu şi Istrate
Vechi tabacheri târând prin colb cioboate.
Sonetu-i tot o ţintă de onoare,
Iar nicidecum imundă scuipătoare.
26 august 2011 Ion Lazu
ion lazu
RăspundețiȘtergerenoiembrie 11th, 2010 at 11:11
Mi se confirmă o dată în plus că pe acest blog al poetului LIS apar subiecte extrem de interesante, importante pentru lumea în care trăim, nu doar pentru cea literară. De câteva zile mă gândesc în fel şi chip la tema “înburgheziţilor”, lansată cândva de Păunescu – era o perioadă când termenul în sine avea conotaţii de clasă, dacă nu chiar penale, îl indica pe duşmanul oamenilor muncii, profitor de foloase necuvenite. Paradoxul este că AP a lansat acest termen, acest blam într-o vreme cand specia înburgheziţilor nu prea era la vedere într-o republică socialistă ca a noastră, dominată de sloganuri egalitariste. Noi oricum nu-i identificam pe aceşti profitori de taină ai regimului, privilegiile potentaţilor erau drastic ocultate, de aceea putea să pară “revoluţionar” însuşi modul de a pune problema. De undeva trebuie să-i fi venit ideea, din discuţiile la vârf, din bârfele cercurilor înalte – , dacă nu cumva era tot un reflex de a distrage atenţia. (Să nu uităm că şi Caporalul, mă refer la Hitler în persoană, şi-a structurat discursul nazist ascultând prin birturi “păsurile” oamenilor de rând, abordările lor, aspiraţiile etc, căci erau anii imediat următori primului război mondial, pentru nemţi cu deosebire dezastruos, marcat de lipsuri materiale şi frustrări privind sentimentul naţional, când se căutau vinovaţii, când oamenii aşteptau soluţii de ieşire din marasm etc. Abia mai târziu, intelectualii şmecheri i-au adus în sprijin pe Shopenhauer, peNietzsche, pe Wagner, pe…Nu stărui.) Acum când aflu că şi Grigore Vieru a lăsat în urmă o mare avere în euro, şi nu oricum, ci pusă să facă mulţi pui, la modul lucrativ, cu multă aplicaţie, în restaurante, hoteluri etc., mi se pare o mişcare teribil de iscusită, cămătărească:îl sensibilizezi pe om la ideea de mamă, de ţară, de naţiune etc , apoi îl îmbii cu băuturi alcoolice. Treabă cu dichis, aproape imposibil de pus în seama unui om cu fire de poet, abstras de la cele lumeşti, absorbit de ideal. Se vădeşte o dată în plus că avem în această privinţă idei simpliste, neadecvate, chiar fanteziste. Dacă nu mergem prea departe, vedem că marele Sadoveanu, om cu opţiuni mai mult decât de stânga, în cercul de la Viaţa Românească din Iaşii începutului de secol XX, sub influenţa narodnicismului-poporanismului ş.c.l., deci cu ştate vechi în mişcarea de stânga românească (iar nicidecum vreun oportunist care s-a aruncat în ultima clipă în barca bolşevismului învingător!), pe de altă parte, în viaţa particulară, nu “fuma” aceste idei egalitariste, ci se comporta ca un adevărat boier, schimba case şi vile, avea o vilă şi la Vânători-Neamţ, donaţie din partea forurilor ecleziastice. Este poate la noi cazul cel mai grăitor de scriitor cu opţiuni ideologice-politice de stânga, însă cu comportament de belfer, care nu-şi refuză niciuna dintre înlesnirile celor ajunşi...
Ion Lazu
...Mergând puţin înapoi, vom vedea că însuşi Mihail Kogălniceanu, nu-l mai descriu, paşoptist, unionist, artizanul Independenţei de la 77, etc etc, om luminat, care a dus o luptă aprigă pentru abolisea robiei, la el la moşie_moşii nu a aplicat niciodată Legile pentru care se nevoise în Parlament. Poate să pară foarte ciudat, când nu e decât adevărul strict. Tot învârtind această idee pe toate feţele, începe să mi se pară mai puţin o contrqadicţie în termeni, şi să mă întreb dacă masele nu au nevoie de astfel de oameni cu personalitate puternică, cu temperamente excesive, oameni care se aruncă în arena publică, vorba lui Eminescu, , dar în particular îşi păstrează convingerea fermă că ei reprezintă excepţia, că ei sunt aleşi (de Dumnezeu, de mase…) şi că deci li se cuvine o altă măsură. Mă întreb dacă nu e mai cuminte să ne resemnăm, spunându-ne că aşa stau lucrurile, dintotdeauna. Că acesta este preţul pe care naţiunea musai să-l plătească acelora care ies în faţă şi îşi asumă lupota, cu toate strategiile de rigoare, cu toate riscurile, inclusiv acela de a se afla, până la urmă, că ei şi-au tăiat felia cea mare din tortul istoriei… Mi se pare că gustul predominant al Istoriei este de fiecare dată amărăciunea.
RăspundețiȘtergereŞi ar mai fi un aspect: fiecare naţiune cu oamenii ei reprezentativi, cu norocul ei. Marele Victor Hugo, pentru atitudinile sale civice, a făcut exilul de un deceniu, alt exil etc. Iar la moarte a dorit să fie purtat în dricul săracilor, prin tot Parisul. Tolstoi, departe de a se cuibări la sânul Ţarului, unde poate îşi avea locul predestinat, şi-a croit o orientare proprie, încât a fost excomunicat de biserica prwvoslavnică. Oameni care nu au căutat să cânte în strună nici autorităţii, nici partidelor politice, nici vreunui potentat, nici mai ales nu au cântat în strună poporului, ci au apucat cu toată hotărârea pe un drum propriu. Istoria în prezintă ca modele de neatârnare spirituală.
Ion Lazu
Octavian Mihaescu
RăspundețiȘtergerenoiembrie 11th, 2010
Super punctat-complectat dle Lazu!
Tudor Cicu
noiembrie 11th, 2010
E o mare bucurie să-l întâlneşti aici la comentarii, pe Ion Lazu, cel care spune tranşant în cartea sa şi a lui Ion Murgeanu „Himera literaturii”, (vă sfătuiesc din suflet să o căutaţi şi să o citiţi ca pe „Amintirile” lui Ion Creangă), Ed. Curtea Veche, 2007, cum că, facem parte din generaţia celor care citeau cândva „cu o sete de imaginar” (pag. 96). Spre ruşinea mea, nu aş fi auzit de dumnealui ori l-aş fi cunoscut vreodată, şi nici scrisa domniei sale n-avea a-mi fi cunoscută, dacă nu ne-am fi întâlnit în vara asta (soarta deh!) la o întrunire literară la Rm- Sărat. „Lecturile cele mai importante au fost din Cehov, Tolstoi şi Dostoievski” (pag. 294). Ce vă spuneam eu: luaţi aminte la pilda lui Tolstoi. Alt elogiu mai mare, nu-mi pot închipui pe lumea asta (fac referire la cele spuse de Ion Lazu), cu privire la cele declarate de Tolstoi despre Cehov şi despre care am comentat adesea şi eu. Am crezut, citind toate acestea, că am fi fost vecini de casă în adolescenţă (eu în Dobrogea, dânsul în Basarabia părinţilor săi) şi că ne împrumutam peste gard cărţile citite. „Vorbim aici despre vremurile în care am trăit, ca supravieţuitori…”(pag. 380) Da, s-au dus vremurile (aici sunt de aceeaşi părere cu I.L), când „cine nu putea face dovada că este salariat, era considerat parazit, îl pândea detaşamentul de muncă” … acum îl pândeşte mizeria, boala… şi alte mizerii ale tuturor neajunsurilor de pe această lume, care îl vor duce pe bietul om în cele din urmă la sinucidere. Versul din acel poet spaniol, de care amintiţi: (d-le Ion Lazu), au fost spuse pe aici la comentarii ca sfaturi din partea mamei mele. Amintirile despre casa natală din com. Cioburciu a bunicului, (cu rude pe malul Oltului, unde s-a şi întors (în bejenie, din bejenie?) şi pe urmele căruia porniţi peste alţi mulţi ani, sunt de domeniul cronicarilor şi apostolilor care au rostit prima oară „acolo, şezum şi plânsem”… ca toate acele amintiri unde (toţi de altfel) „încercăm să dăm epică şi coerenţă unui timp trecut” (pag. 68) … dar despre „obidele sufletului nu poate da seamă decât scriitorul” (pag. 70) , sau cum se mărturiseşte mai departe „E greu de explicat cuiva care nu a fost măcar odată martorul acelor ani fierbinţi…” Închei cu gândul la mesajul său demn de reţinut: „Nu te învaţă nimeni să scrii, cu atât mai puţin, nimeni nu poate scrie în locul tău”. Elocvent! Îl salut şi îl voi continua a-l rescrie după alte lecturi paralele. Ţara mai are bărbaţi, d-le Octavian Mihăescu, nu specimene care ne-au vârât în absurdul kafkian despre care tot amintesc (a se revedea “Procesul” de Kafka), şi unde ni se tot repetă ieri ca şi acum: “poarta asta era făcută numai pentru tine”. Iar fiecare înţelege doar ceea crede că i se potriveşte ca în povestea cu hainele împăratului…
ion lazu
RăspundețiȘtergerenoiembrie 11th, 2010
Stimate Dle Cicu, este pentru mine foarte reconfortant să constat că trăiesc, din punct de vedere spiritual, desigur, “gard în gard” cu oameni adevăraţi şi de ispravă precum Domnia ta şi poetul Liviu Ioan Stoiciu. Mă bucură mult faptul că v-a plăcut Himera noastră. Am găsit în poetul Ion Murgeanu un minunat partener de confesiuni în dialog epistolar, amândoi hotărâţi “să golim sacul”, cum se spune. “Nu vei ajunge până la inimă dacă din inimă pornirea nu-ţi vine “, iată un citat din Goethe, aşa cum mi l-a dăruit un prieten din copilărie, prea repede plecat spre Câmpiile Elizee. Mă simt dator să precizez, referitor la Himera literaturii, că a fost pentru mine un prilej de a depune mărturie (în spiritul adevărului trăit, fără măsluiri şi aduceri din condei) despre strâmbătatea deceniilor pe care le-am traversat, despre formarea noastră spirituală ca tineri condeieri şi despre dârzenia cu care ne-am sustras tentaţiilor, ispitirilor, cedărilor de tot felul, ţinând “cu ghearele şi cu dinţii” de ceea ce s-a numit demnitatea omenească, “în lungul drum al geologiei spre poezie”, cum şi spuneam în Himera.
Din păcate, această carte nu a apărut decât fugitiv în câteva librării bucureştene, ea nu figurează pe internet şi noi, ca autori, suntem singurii care, la intervale, cumpăram câte exemplare ne dă mâna, direct din depozitul editurii. Ceea ce vom face din nou la apropiatul Târg de carte. Pare de necrezut? Pare oricum anormal? Este totuşi strict adevărat. Editorul trimite cartea unui distribuitor, acesta trimite o primă tranşă spre librării: 5 exemplare, în 2-3 librării din Capitală, doar atât. După care nu mai urmează nimic. Fiecare actant dând vina pe ceilalţi parteneri. Distribuitorul face legea. Iar librarul poate prea bine să vândă cartea şi să nu trimită banii. El ştie că editorul nu are decât o cale de atac: prin tribunal. Nu o va face, costă prea mult… Şi tot aşa. Dar de asta ce mai spuneţi? Din preţul de vânzare al unei cărţi, librarului în revine 35%. În timp ce autorului i se acordă o reducere de numai 20%. Să te cruceşti, nu alta!
Revenind, după acestă “obidă răbdată”: Dle Cicu, am să încerc să vă dau şi romanul meu Veneticii, ajuns la a treia ediţie, definitivă. Probabil am să v-o pasez tot peste gard, ca data trecută. Devotat, Ion Lazu.
Mi-am permis să aduc pe blogul personal acest schimb de mesaje cu dl Tudor Cicu, avut anul trecut, pe blogul lui LIS. Oricum, vechiul meu blog a dispărut... nu mai pot face trimiteri la aceste texte; şi, de fapt, vreau să pun aceste texte la baza unei discuţii mai detaliate cu Tudor Cicu privind "betoanele arhaice" ale lui IGh, cum în derâdere le-a numit Eugen Barbu. Deci: totul despre trovanţi... Pentru bubul/răul motiv că IGh., abordând absolut anapoda problema statuetelor de cult, a adus decenii la rând un foarte grav prejudiciu chiar temei privind Preistoria acestor teritorii. Ion Lazu.
RăspundețiȘtergere„Spectacolul lumii” oferit de Valea Gresarei, a fost (vedem bine, din eseul dvs.), necesar contemplaţiei, introspecţiei şi imaginaţiei omului-care-scrie intuitiv despre trovanţii care „sunt materie organizată după legi fizico-chimice, pe când statuile... odată finisate, se eliberează de materie, devenind parte dintr-un discurs”. Gresarea a reprezentat, probabil, percepţia vie şi darul de revelare a adevărului despre unele ciudăţenii ale naturii şi, cărora, unii le dau aura unui regal al imaginaţiei. Iris Murdoch spunea elocvent, că „minţile noastre lucrează fără încetare, ţesând un văl tulbure, care uneori ne protejează, iar alteori ascunde lumea”. Pesemne, suntem ca orice fiinţă raţională, dar generată din sentimente, sclavii unor forţe neînduplecate „egoiste ale naturii”, pe care de cele mai multe ori nu le înţelegem. Vă felicit pentru descrierea fenomenului care ne-a pus dinainte „facerea” acestor piese stranii ale naturii, care este şi o demonstraţie de virtuozitate. „Adevărul e simplu, eroarea e multiplă” – spunea cineva. Mă bucur că nu aţi căzut ca Ion Gheorghe în această eroare.
RăspundețiȘtergereP.S. E o bucurie să constaţi postate peste timp, unele comentarii scrise mai demult, fie şi pe alt blog. Pesemne, e acea fericire pe care pescarul din „Bătrânul şi marea” o avea numai în visul său, urmărind „să vadă dacă vor mai veni şi alţi lei şi se simţea fericit” Tudor Cicu.
Despre trovanţi va mai fi vorba, promit!,după ce reuşesc să postez materia Albumului. Poate ar fi momentul să schiţez aici aventura mea cu expoziţi "Pietre" în Luxembrurg. (A lăsat o bună impresie).Am făcut o excursie pe baza unei invitaţii culturale, la invitaţia fratelui stabilit acolo răspunsul a fost negativ... Dar nu mi-au primit coletul la TAROM, a trebuit să-l port după mine, în tren. Desigur, luasem aprobare de la Min. Cult. pentru expoziţia de artă fotografică. Or, IGh., în cele două tentative, nu voia să scoată din ţară vreo expo-foto, ci însăşi colecţia de statuete. De care, efectiv, nimeni nu are nevoie în lumea asta. Altceva, căci sunt atâtea de spus: Nu doar că le-a pozat submediocru, ci că s-a ferit cu dinadins să le pozeze din mai multe unghiuri. Eu am scos în evidenţă şi aspectul că din diferite poziţii, avem alte "închipuituri".
RăspundețiȘtergereŞi DA! Revăzând textele noastre de pe blogul LIS, mi-am zis că nu avem a ne ruşina cu ele, oriunde publicate/publicabile. Iar în fapt, ale noastre, folosibile în ce mod găsim de cuviinţă.
Şi NU, nu se putea să cad în erori de tipul IGh.- ferit-a sfântul să mă erijez în proorocul naţiunii. Dezavuaţi, ei înşişi sfârşesc prin a blestema naţia din care provin. Q.E.D. Un gând bun, Lazu