luni, 8 august 2011

ion lazu: Pocola-Beiuş, 68 - IX


 ion lazu: Pocola-Beiuş, 68 - IX
Poate pornind de la sugestia satului din proximitate, schiţând o aglomerare de aşezări umane (dar şi a satelor de dincolo de Criş, ca nişte burguri în miniatură), să-mi fi venit ideea asemănării dealului Piatra Pietranilor cu un Acropolis? -  desigur fără ...polisul respectiv. Iar în fapt, calcarele dolomitice din care este alcătuit dealul cu pricina (aparţinând structural Codrului Moma!), trimiteau şi ele cu gândul la platoul calcaros din inima Atenei antice/eterne. Fireşte, Atena ca atare lipsea cu desăvârşire din ecuaţie, erau în preajmă, cum spun, doar cele trei patru sate ardeleneşti care acreditau mai degrabă neclintirea în timpul istoric – suspendarea într-un Ev-mediu fără determinare.

Beiuşul, departe ("Cordoba,depărtată şi singură"), înălţând câteva clopotniţe vest-europene, aş fi zis; mă simţeam cumva în afara timpului. La ce mă voi fi gândit pe durata de câteva ore a zecilor de ieşiri la Piatra Pietranilor? Terra incognita. O pată albă pe harta mea sufletească, o lacună pe diagrama acelor după-amieze numai ale mele, prin forţa lucrurilor, dar şi prin asumare. Cum e de înţeles, nu a supravieţuit nimic din însemnările olografe ale campaniei 68 la Pocola, în afară de poeziile şi prozele-scurte pe care am apucat să le dactilografiez, jurnalele fiind distruse de fosta consoartă. Am spus deja prea mult. Şi în rest, tăcere.
 Iar lucrul cel mai important din punct de vedere profesional este că acolo, în Piatra Pietranilor, punctul cel mai sensibil al peisajului din întreaga depresiune, am avut intuiţia stării de fapt a hidrogeologiei, deci am găsit rezolvarea temei mele de studiu din acel an. Privind sinoptic golful intramontan, mi s-a părut de domeniul evidenţei faptul că toate precipitaţiile care cad pe aria bazinului hidrografic al Crişului Negru se dirijează, prin reţeaua hidrografică de suprafaţă, dar şi prin subteran (stratele acvifere din profunzime), anume către Piatra Pietranilor - ca pe fundul unei copăi, înclinate către capătul „copăii – eu stăteam pe marginea acesteia... (Zona mlăştinoasă de la vărsarea Roşiei fiind ilustrarea fără echivoc a acestei situaţii hidrogeologice simplă de fapt, pe cât de unitară şi coerentă.)
Mai concret, şi foarte important pentru alimentarea cu apă în perspectivă a întregii depresiuni, era chiar faptul că apele de infiltraţie din zona carstică a munţilor înconjurători dar şi din stratele poroase ale depresiunii, uşor înclinate spre axul acesteia, se dirijează spre axa bazinului,  care înmagazinează toată apa din subteran, inclusiv pe cea din sistemele carstice ( peşterile dinspre rama nordică, Meziadul şi multe altele, nu reprezintă decât partea superioară, vizibilă, a râurilor carstice)  – şi această colectare a tuturot apelor nu se face oricum, ci iau naştere strate acvifere sub presiune(în regim ascensional sau artezian).

Observaţiile făcute la cele două foraje din zonă, unul în vestul oraşului Beiuş şi altul în comuna Răbăgani, deci de-a lungul axului depresiunii, mi-au confirmat faptul că stratele acvifere subterane, situate la adâncimi nu prea mari, de câteva sute de metri, se află în regim ascensional, gâlgâind la gura sondei. Pentru alimentarea cu apă potabilă a localităţilor, erau suficiente nişte baterii de foraje hidrogeologice, plasate adecvat, în amonte de localităţile luate în calcul. Întreprinderea noastră avea ea însăşi o secţie de foraje hidrogeologice. Părea drumul cel mai scurt între idee şi faptă.  Dar la drept vorbind, câţi paşi până la punerea în aplicare a unui astfel de proiect...
Revenind în vârful Pietrei Pietranilor, aş vrea totuşi să dau cât de cât o idee în ce constă caracterul excepţional al acestui punct de observaţie/contemplaţie a întregii Ţări a Beiuşului. În ce constă unicitatea lui, că doar, slavă Domnului, şi de sub dudul lui Birta-baci puteam ţine sub observaţie toată regiunea? Deşi, printr-o minunată potriveală a lucrurilor – căci Pocola se află la doar 5-10 m deasupra cotei celei mai joase din zonă: punctul de confluenţă al Roşiei cu Crişul Negru (cca 185 m deasupra nivelului Mării Negre) - puteam vedea din poarta casei  Birta întreaga zare, cam în felul cum la Ateneul Român poţi vedea fresca ce înconjoară marea sală...

Or, deosebirea esenţială, sau mai simplu spus câştigul cel gras era că o dată urcat în vârful P.P., la vreo sută de m deasupra confluenţei amintite, te aflai deja într-o postură total diferită de cea de la Pocola. Practic, unghiul de observaţie pe verticală se dublează! Nu vezi pe zare cine ştie ce detalii în plus faţă de Pocola, luată ca termen de comparaţie, asta e drept, în schimb vedeai sub tine o a doua jumătate a priveliştii. Şi asta de jur-împrejur – ţin să fac această precizare – şi nu adaug decât faptul că din P.P.aveam o vedere ca-n palmă asupra râului Crişului Negru ca atare – mă uitam pe hartă şi confruntam cursul de apă, coturile, abrupturile, insuliţele. Şi vedeam (ca din avion- pentru mine, care o viaţă întreagă am avut în mâini hărţi topografice nu a fost nici o noutate atunci când am zburat pentru prima oară cu avionul. Asta, numai între noi, abia la vârsta de 68 ani...) în mare amănunţime uliţele satelor de peste Criş, cum deja am menţionat.
Cu un cuvânt, oricât ai fi fost de „naiv” în chestiuni de geodezie, nu se poate ca, o dată ajuns în vârful Pietrani. să nu-ţi dai seama că acesta este un loc privilegiat (pe cât de pustiu altfel, cum spuneam).

Şi nostimada face că aseară, dând căutare pe Google, să aflu că pe acest mamelon,  precum un foişor (natural) de observaţie la ieşirea din Depresiune, însuşi Voevodul Mihai Viteazul a staţionat cu oastea, timp de două zile, în drumul său spre Praga, la văleat 1599.  Cum să nu te entuziasmezi?, cum să nu simţi o mare emoţie retroactivă în legătură cu locul unde tu însuţi ai bântuit o vară întreagă (cu sentimentul că te afli într-un context magic, pe care ceilalţi îl ignoră, inexplicabil?!
Şi multe alte lucruri de mare interes găsesc acum pe net, îmi spun că poate unele le voi fi ştiut - şi le-am uitat, cum se întâmplă... (Neamul nevoii!) Din orice excursie te întorci cu ceva special: impresii, emoţii, amintiri – însă cu îndepărtarea în timp totul se estompează, vremea vămuieşte fără milă, cu o nepăsare care nu are în ea nimic omenesc, aş zice... Dintr-o excursie, dintr-o prea-lungă campanie, cum a fost a mea la Pocola, dintr-o viaţă, cu prea puţin rămânem. Dar este o însuşire minunată, numai a omului, de a apuca drumul înapoi, în închipuire, bâjbâind după detalii, după amintiri, imagini acoperite de colbul insidios al uitării. Iată cum, dintr-un nimic, mă gândesc cu intensitate la campania de la Pocola, o benefică însufleţire deschide ferestre înţepenite în giurgiuvele, agită perdelele, dă de perete uşile şi în totul simt o împrospătare a viului din mine, care încă palpită, în aşteptare...
(va urma)