miercuri, 3 august 2011

ion lazu: Pocola-Beiuş, 1968, IV

ion lazu: Pocola - IV
Nu cred să fi fost zi de la Dumnezeu în acea campanie '68 în care să nu mă opresc măcar o dată la malul pârâului – mai întâi şi în mod obligatoriu în zori, la plecarea pe teren, după ce trăsesem marea poartă ghintuită în urma mea, cu rucsacul bine cupănit în spate, cu ciocanul în mâna dreaptă, tropăind în bocancii antiderapanţi, buni la toate – ca să-mi fac o idee despre starea vremii din acea zi de peregrinări în natură, dar şi ca să arunc un ochi în direcţia traseului pe care mi-l alesesem, încercând să estimez ce mă aşteaptă: atac afluentul din stânga pe acolo, apoi urc versantul pe acolo şi voi reveni pe afluentul de dincoace... (Şi, pe un anumit plan, era ca şi cum deja m-aş fi întors acasă - obosit, mulţumit, cu conştiinţa împăcată: mi-am făcut datoria cu credinţă! Mi-am cîştigat pâinea în sudoarea frunţii... În rest, lăsam totul pentru după amiază, când voi ieşi cu o carte pe bancă; mă întrerupeam din lectură ca să-mi odihnesc privirile şi între timp făceam preumblări în susul şi-n jocul pârâului, privind dincolo, peste apă şi mai departe, atras magnetic de  tipsia Depresiunii, de peisajul montan care o încoronează. Iar ca să spun tot adevărul: în zilele de duminecă sau de sărbătoare sau de ploaie, când nu ieşeam pe teren, îmi făceam veacul pe banca de la malul Roşiei – la aer, la lumină – şi ca să văd oameni trecând cu treburile lor.

Simt nevoia să adaug că făceam asta şi din cauză că în camera mea, chiar în plină zi, dar mai cu deosebire către seară, când mă eliberam de servituţile geologiei şi aş fi putut să mă ocup „de-ale mele”, din cauză că aveam o singură fereastră, nu prea largă nici aceea, după tipicul ardelenesc, iar corona rotată a dudului (devenit emblematic prin forţa lucrurilor) îi răpea mare parte din deschiderea către cer, spre sursa de lumină naturală, nedecontabilă, persista o semiobscuritate neprielnică lecturii  pe distanţe mari. Nu mai amintesc de ochii mei, mereu în suferinţă, de când mă ştiu şi probabil pentru totdeauna... Foloseam momentele de maximă lumină în cameră pentru a lucra la hartă şi la carnetul de teren. Apoi afară, la aer!
Căci în ce priveşte  scrisul „pentru mine” (un eufemism, scuzaţi...) locul, împrejurările, timpul nu au fost niciodată o problemă. Am scris oricând, pe orice petec de hârtie sau pe cartoane îndoite, am făcut notări chiar pe întunericul cel mai compact. Şi ca să nu plutin din nou în vag, o secţiune din primul meu volum de proze scurte se numeşte chiar aşa: „Povestiri scrise la lanternă”.  Desigur, asta vrând să spună ceva şi despre tematica prozelor respective. Pe vremea debutului meu, cunoscându-l în redacţia „Ateneu” pe poetul Ioanid Romanescu, atunci debutat în colecţia ce avea să devină faimoasă „Luceafărul”, - unde toţi visam să fim publicaţi/şi automat consacraţi, fiind noi în drum spre tipografie, unde l-am însoţit ca să mai schimbăm o vorbă ca între doi oameni de nădejde, dar poate şi ca să văd în şpalt poeziile ce aveau să-mi apară în numărul următor al revistei, amândoi însufleţiţi de vârstă şi de utopia poeziei ca destin – dau amănuntul că IR funcţiona în redacţia „Ateneu” pe post de corector -, mi-a spus la un moment dat, cu amuzament:  îmi vin idei noaptea, unele îmi vin chiar în vis – şi ca să nu le uit, le notez pe peretele din dreapta mea. Despre creion sau pix nu mi-a dat amănunte, dar îmi închipuiam că le ţine la îndemână, pe noptieră sau pe lada de la capul patului. Ca interlocutor, poetul (dar la o adică şi eu, doar aspirant, nu?) are tendinţa de a se substitui celui cu care conversează... Să fi fost şi o metaforă aici?, mă întrebam, incitat... Nu m-aş mira defel, fiind vorba despre poeţi. Nu i-am cerut amănunte, însă pentru mine am preferat să cred că nu scria direct pe varul peretelui (cum cu bravadă lăsa să se înţeleagă), ci poate lipise acolo un mare carton, un panou în dreptul locului cu pricina. (La rigoare, vreunul dintre cartoanele care nu aveau cum să lipsească din casa lor, căci aflasem că este căsătorit cu tânăra pictoriţă Liana Cupşa, pe o vedeam cu grafică prin revistele literare. Sigur, aş fi fost tentat să văd cu ochii mei acel perete scrijelat pe întuneric, sub imperativul inspiraţiei – şi ce anume îşi notase poetul, pe întuneric -, însă am preferat să iau totul ca atare, la modul abstract; în rest, îl priveam cu nedisimulată admiraţie pe poetul cu volum publicat, mai ales că mi-l şi dăruise cu autograf... ("Lui Ion Lazu cu încredere în viitorul poeziei lui. Ioanid Romanescu").

Alesesem încă de la Bucureşti comuna Pocola ca sediu al campaniei mele, printr-o atentă cercetare a hărţilor: să fie plasat în zona centrală a perimetrului meu, cu drumuri şi legături – iar o dată ajuns la faţa locului, cum s-a văzut, Alde Birta m-au ales ei pe mine. Fără să ştim şi să bănuim măcar o clipă, nici eu şi ei cu atât mai puţin!, că aveam să devin cronicarul de taină al acelor locuri. (Iar ca sugestie generală, privind pe hartă conturul localităţii, organizat în cruce, de-alungul şoselei şi al pârâului, aşezarea îmi sugera o sperietoate puţin înclinată, de parcă un căpcăun discreţionar (cum altfel!) , cu gândul numai la marile distrugeri ce urma să le facă (Istoria, cine altcineva?!), se împiedicase, neatent, furios, de parul sperietorii. Parul înclinat fiind pârâul Roşia, iar braţele sperietorii fiind şirurile de case adunate de-a lungul şoselei, în sus şi în jos de marele pod rutier. Mi-am augmentat în timp această primă  imagine impresionistă, văzând apoi Pocola ca o pară atârnând în ram, sau de ce nu?, ca o inimă  sau un ghem uman.
Se pune totuşi întrebarea de bun simţ: ce ar putea să încropească, să spună (fără să bată propriu-zis câmpii, cu un tupeu care azi nu mai pune pe gânduri), ce mărturie ar putea să depună un om de aiurea, un străin de locurile respective – şi care n-a mai revenit niciodată pe acele meleaguri, cu noi îndatoriri profesionale sau dintr-un capriciu sentimental – ce datalii ar putea să aducă acest venetic despre o vară petrecută la Pocola acum patru decenii şi mai bine? Şi pe cine ar interesa cu adevărat spusele sale, până la urma urmelor? Dar, pe de altă parte, nu  este asta pentru scriitor o teribilă provocare, la limită?