Încrâncenarea
Nici implicarea să n-o-calci la blană,
Oricât e clar că fără, nimica nu se-obţine!
Cum şi maşina când conduci, e bine
Să nu vizezi extrema, să ţii seamă...
La glorie când dai năvală mare
Uiţi să te bucuri. Unii nu învaţă...
Împrejurarea că ai fost de faţă
E mai de preţ ca scopul din plecare.
Să fii în vârf, mereu la înălţime,
Cu-ncrâncenare să-ţi doreşti izbânda
E a lucra în Pierdere... Dobânda
Mai mare-i decât partea ce-ţi revine.
Decât să-şi scalzi nemulţumirea-n sucuri,
Mai bine ia-ţi răgazul să te bucuri.
26 august 2011.
Întotdeauna am plecat de la premiza că, dacă am şti, de ce ne-au adus mamele noastre pe pământ, cu voia celui de sus (o fi avut şi El un rost în toate astea, nu?), atunci, poate, ne-ar fi mai uşor să judecăm atât viaţa cât şi pe ceilalţi. Motto-ul baudlerian, sugestiv ales în eseul scris şi, care, după cum spuneţi, însoţea Albumul artistic din 1984, vă va sigura şi templul la care ochii noştrii, tot caută un leac al cuvintelor ce îi făgăduiră până şi fierarului Ilmarinen (din epopeea populară finlandeză Kalevala), cam ceea ce, în secret, autorii de geniu au deţinut. Tot Kalevala povesteşte, cum bătrânul Väinämöinen s-a rănit grav pe când construia o barcă. Atunci a început să ţeasă el farmece, asemenea tuturor vracilor magicieni: „Spuse vorbele de vrajă,/ Lungi descântece rostit-a,/ Potrivi cum se cuvine/ Preaascunsele cuvinte... ce i-ar fi închis şi rana”. Dar, în afară de câteva excepţii, în literatură, aflu acum şi eu că trovanţii de pe Valea Grosarea, chiar au constituit o experienţă unică şi pentru noi care vă citim abnia acum. Am spus şi eu, cu ocazia vizitei la casa poetului Ion Gheorghe, de la Sărăţeanca: nu cred în statuetele ce par a ne fi lăsate nouă de civilizaţii cu mult superioare. Explicaţia ştiinţifică a formelor create de natură, prin acele „învârtejiri” ale apei, cu pietrele, nisipul şi argilele, e mult mai convingătoare şi concludentă pentru ipoteza formării în decursul timpului a acestor trovanţi. Un raţionament pitagoreic pentru adevăr, îmi spune mie, că geologul are aici, dreptate. Pentru că, altfel, vom fi puşi prin forţa naturii, în faţa unor „piese stranii” şi, nici unuia, nu-i va fi îngăduit să ajungă până la cer cu adevărul său. Dar, cum bine sugeraţi, uneori oamenii îşi închipuie că văd, şi chiar văd ce ar vrea să vadă. E şi cazul poetului Ion Gheorghe. Apoi luat cu altele, omul e luat cu viaţa şi uită să-şi mai închipuie ce iniţial îşi propusese. Dar, scriitorul ca şi omul ştiinţific, trebuie să îndure o lungă tăcere pentru a vorbi. În faţa acestor „pietre stranii”, sau trovanţi, de mărimi diferite, ne aflăm în faţa unor poeme de o mare densitate (cum intuia sculptorul citat de dvs.). În acest mod, planeta pare să-şi fi înscris povestea lăsată nouă, spre descifrare. Nu-i prea mult?
RăspundețiȘtergereP.S. Las poarta dechisă şi altor întrebări. Tudor Cicu.
P.P.S. Şerban Codrin mai este şi autorul Baladierului, impresionant volum format din cca. 365 sonete, mai nou postează ăn revista Helis un nou ciclu de sonete (Helis nr. 100 recent), şi despre acelea am spus eu că acest poet îmi dă de gândit. „Himera literaturii”, e cartea dăruită, asupra căreia am făcut câteva observaţii în Jurnalul LIS. O carte exemplară, din care am extras multe trimiteri în comentariile vremii. Aş vrea eu să accept provocarea dvs.! Din păcate, nu am deocamdată timpul necesar. Dar nu voi sta prea mult pe gânduri. E tot ce pot să vă transmit. Dar, vă urmăresc, iar când va fi cazul, voi interveni cu drag. Acum mă grăbesc la stupii mei de la ţară. Să avem veşti bune.
Interesantă opţiunea cu stupii... Deja cunosc 3-4 scriitori cu sufletul la prisacă. După cum cunosc şi câţiva vânători. Sau pescari. Eu n-am încercat decât la Pocola, în 68, ca să-l văd pe găzdac fremătând în aşteptare... Am scris în Veneticii despre stupii dlui Barbu, Director de şcoală comunală, cu care se împrietenise bunicul dinspre mamă... Aş vrea să vă trimit această carte, din care mai am un exemplar. Adresa dvs pe ion.lazu@gmail.com.
RăspundețiȘtergereUn gând bun, Lazu