vineri, 5 august 2011

Pocola-Beiuş, 68 - VI

ion lazu: Pocola - VI

... Şi atunci, la ce mă gândeam, cu ochii pe crestele în filigran ale munţilor, dar alunecând apoi şi pe culmile care se lansau spre centrul depresiunii, asemenea unor lungi culmi de şură? Îmi amintesc ce impresie puternică mi-a lăsat culmea de deal pe care se află satul Sălişte de Beiuş, la doar 6 km dincolo de oraş.  Am împrumutat bicicleta domnului Matei, într-o zi de sărbătoare (când notarul nu avea prezentare...) şi am făcut drumul la Sălişte, locul natal al poetului Gheorghe Pituţ, cunoscut de mine cu vreo doi ani înainte la cenaclul Labiş, şi a cărui poezie îmi plăcuse în mod deosebit.  Aveam prea puţine speranţe că îl voi găsi acasă la părinţi pe poet. Până la un punct vizita la Pituţ era doar un pretext pentru a porni pe bicicletă, 6 km până la oraş şi încă pe-atâţi mai departe - ca să-mi consum energia celor 28 de ani şi să-mi ostoiesc aleanul sufletesc, parcă dintotdeauna.

Poate va veni vorba despre această vizită, pe care în mintea mea o trec la obiective culturale, ca de altfel şi cele vreo două descinderi la redacţia Familiei din Oradea. Deocamdată revin la surpriza de a fi văzut, după ce am împins la deal bicicleta până în satul Sălişte, o culme atât de prelungă, pe cât de îngustă în fapt şi netedă ca o muchie de palmă - şi pe care (după ce am ieşit din localitate şi am dat de casa părintească a lui Pituţ, răzleţită de restul satului) am privit-o cum se îndepărta: lisă şi cu dunga albă a drumului pe spinare, total despădurită, înaintând ca trasă cu rigla încă vreo doi km, după care se alipea muteşte de versantul abrupt al munţilor Bihor; poate n-am văzut niciodată un mai net racord de relief, pe cât de măiestrit, între o culme deluroasă şi muntele propriu-zis. O altă culme de acest fel, prelungită până spre Pocola, venea direct dinspre nord, aceasta precum o lance înclinată, după asalt.  În celălalt capăt al acestei şarniere, bănuiam, ascunsă în spatele unei păduri mari, valea tumultoasă a pârâului Meziad şi peştera cu acelaşi nume, unul dintre principalele mele puncte de interes geologic şi turistic totodată.
Am să aduc vorba mai târziu, de se va putea, despre cele câteva excursii în afara zonei de lucru, puse la cale împreună cu colegul S. de la Drăgăneşti. L-am vizitat şi la gazda lui, de două-trei ori într-o vară, ceea ce nu e deloc mult, având în vedere că ne consideram nu doar colegi ci şi prieteni - şi că mai făcusem excursii în doi, în campaniile din Răsăriteni, iar una chiar temerară, de-a lungul crestei Făgăraşilor; şi nu trebuie să mai adaug că ambii eram singuri printre străini, la distanţă insurmontabilă faţă de ai noştri: părinţi, familie, iubite. De mă va fi vizitat şi el la Pocola, nu-mi mai aduc aminte. Mai sigur e că nu m-a vizitat. Mă bazez pe faptul că nu am nici o fotografie cu gazdele mele, de care mă ataşasem în mod spontan; m-am bazat pe el că o să ne facă fotografii, dar nu-mi amintesc să le fi făcut. Mi-ar fi mult mai lesne să-i evoc acum pe Alde Birta.
Şi ajuns la acest subiect, vreau să precizez că îmi este cam peste mână să ilustrez acest nou blog al meu cu fotografii din perioada respectivă, pentru simplul (pe cât de tristul) motiv că pe atunci nu aveam un aparat fotografic. (Iar să ilustrez în mod mecanic o poezie cu plopi, de exemplu, cu o fotografie cu plopi şi o poezie despre amurg cu o poză la chindie... nu mi se pare o idee strălucită. Abia prin vara lui 74 onor întreprinderea m-a dotat cu un aparat fotografic performant, un Praktica RTL 1000, producţie germană, cu lentile Karl Zeiss Jena (cu vedere prin obiectiv!, ceea ce pe atunci era soluţia salutară...) şi cu toate ustensilele anexe: teleobiectiv, superangular etc.  Mi-am încropit îndată la domiciliu un atelier foto în debara şi am devenit ceea ce de mult îmi doream: un martor la spectacolul lumii – a lumii de frumuseţi naturale dar şi a lumii sociale precare-patetice prin care mă mişcam zilnic, prin forţa lucrurilor – şi la adevărul cărei lumi mă ataşasem trup şi suflet, fără ezitare şi pentru totdeauna.
Câteva „isprăvi” ale mele sunt participările la expoziţii foto de grup la saloanele din capitală, dar şi deschiderea unor expoziţii itinerante în câteva oraşe din Oltenia, (devenisem membru al AAF, asociaţia artiştilor fotografi din România. Şi nu am să trec cu vederea, în context, editarea unui album de artă fotografică: Natura sculptează. La acea vreme, nu era chiar de colea să publici un album de artă fotografică. Erau fotografiile unor trovanţi din valea Gresarea, la nici 10 km de Horezu, unde am lucrat în vara lui 74. Şi fapt este că valea respectivă nici nu se afla în cadrul perimetrului pe care îl prospectam; am dat pur şi simplu peste acest subiect, aproape din întâmplare, , cum i se întâmplă de exemplu romancierului când e să se apuce de un nou subiect; m-am lăsat atras în mrejele sale, mulţumit la culme de neaşteptatul potenţial plastic-artistic al unor... pietroaie, despre care desigur ştiam unele lucruri de specialitate; acum însă eram tare încântat de aspewctul formal al respectivelor guguloaie. Le-am fotografiat în cadrul lor natural, cum altfel!, în doar 3-4 şedinţe; am fost mulţumit de impresia pe care fotografiile o făceau în primul rând colegilor, dar şi altor amatori de artă fotografică, aşa că am revenit în verile următoare - căci se întâmpla că pe-atunci, în anii şaptezeci am lucrat multe veri în judeţul Vâlcea şi în nordul Olteniei. Iar amănuntul că după ce am predat materialul foto la editură, însoţit de un amplu eseu despre frumosul din natură şi din artă, a trebuit să mai aştept preţ de zece ani până ca albumul să apară, la editura Sport-Turism, sub redacţia poetului Florentin Popescu (cu care am rămas în cele mai bune relaţii prieteneşti), nici măcar nu se constituie într-o excepţie de la modul cum mi-au apărut cărţile, în acele vremuri ciudate, ci este chiar ce mi s-a întâmplat mereu, în lupta inegală cu editurile.  Până să apară albumul, care de la an la an era amânat, redus ca dimensiuni şi ca număr de pagini, ca tiraj etc etc, am expus o parte dintre lucrările cu trovanţi în diverse saloane de artă fotografică (stârnind mânia punitivă a poetului I.G., care între timp scosese una după alta nişte cărţi în care trovanţii erau consideraţi nimic altceva decât... statuete de cult ale unor protopopoare din Dacia preistorică, nu?). Cu răbdarea  mocnită a celui care nu sare de gâtul nimănui dar nici nu lasă de izbelişte lucrarea pe care a iniţiat-o pe cont propriu, nerenunţând nicicum, în expoziţiile mele itinerante am încercat să strecor printre fotografiile cu pietre ce aveau forme antropomorfe şi câteva imagini cu oameni pe care îi întâlneam în drumurile mele pe dealuri. Nişte oameni necunoscuţi mie, care treceam peste dealuri şi prin cătune, surprinşi din drum, peste gard, în timpul muncii lor neştiute, umile, fără orizont, nerăsplătită vreodată cum ar fi meritat, deşi făcută cu bună credinţă – nişte oameni, cum altfel decât împietriţi ei înşişi de greul şi de nedreptatea vremurilor. Este vorba despre ciclul intitulat chiar aşa: „Oameni pe care i-am întâlnit”. Cu mare greutate am reuşit să expun doar câteva dintre aceste fotografii ce nu respectau nicicum „linia trasată”, ba pot să spun că una sau două, dar nu mai multe, au apărut în reviste. Ba fără titlu, ba fără autor. Mi se făcea totuşi un hatâr... Acele fotografii se află şi astăzi prin sertarele mele. În peste două decenii de libertate nu am reuşit să le public într-un album. M-am gândit că lansarea acestui nou blog ar fi un bun prilej pentru ca să ilustrez rememorările mele din perioada anterioară lui 1979 cu fotografii din ciclul "Oameni pe care i-am întâlnit", rămas cum spuneam, inedit. Nu sunt în măsură să o fac decât pentru perioada ulterioară lui 74, când am intrat în posesia minunatului Praktica RTL 1000.
                                                           (va urma)