ion lazu: un text pentru Marin Ifrim. Sonetele verii - IV

comentariu pe blogul lui LIS

Rar mi-a fost dată bucuria de a citi un text mai echilibrat şi mai percutant, tăiat din linii fără cusur, precum cel al dlui Marin Ifrim, căruia poate am să-i trimit pe e-mail un text mai rotund. (Căci lăudându-i-l dnei Passionaria, mi-a dat adresa Dumnealui.) Şi atunci, purtându-se discuţia între doi oameni aşezaţi, fără ţâfne (urăsc asta, consumă enormă energie din partea celor din preajmă), să o luăm pe rând:

1. În textul Dvs citim „pietre litice”. Eu am intrat pe „adioletea” şi am găsit chiar în primul paragraf „paste litice”. Din răspunsul de mai sus ar reieşi că dimpotrivă, pietre litice este opţiunea nestrămutată a lui IGh...

2. A dispărut tăbliţa? Când? Şi cât timp va fi stat acolo, cu anii, până s-au scârbit localnicii? Iar ce vreau să fie clar între noi este că tăbliţa a rămas pe blogul IGh., şi nu întâmplător este încă acolo, deci nu pentru că ar fi pus  tăbliţa „la supărare” şi s-a răzgândit, ci de pe gard a scos-o presat de masse. (Afară e spoit gardu...) Iar dincoace, pe blog, o ţine în continuare, deşi era mai lesne de Deletat, nu? Or, din câte ştiu eu despre IGh., ciudăţenia sa e „tare cu-nţeles”.

3.Că „nu a găsit înţelegere nicăieri” Începând, se subînţelege, cu autorităţile locale, apoi cu cele judeţene, cu cele de la Minister, Senat, Preşedinţie ... (Aproposito: credeţi să fi scăpat vreunul dintre succesivii preşedinţi?) Pare logic să faci astfel de întâmpinări, când te ştii posesor al unei colecţii... epocale, nu? Să se fi adresat acestor organisme sub pseudonim? (Dar ar scrie IGh. Sub pseudonim, că aşa nume glorios?)Nu ştiu bine aceste autorităţi cine este IGh., ce valoare are lirica Dsale? Pare exclus, ştiu prea bine cine li se adresează, sau pot afla de la oricine. Întrebarea de bun-simţ: De ce nu au dat curs dorinţei colecţionarului de a-şi vedea comoara trecută la Tezaurul de Stat? Cred că şi răspunsul la întrebare este de bun-simţ.

3.1.În ce mă priveşte, ştiu chiar mai mult de-atâta, despre demersurile lui IGh., prin forţa lucrurilor. Cum adică?  Ce am eu cu... toate astea?  La apariţia Albumului meu cu pietre, deci în 1984, i-am prezentat cartea. A privit cu atenţie imaginile. Mi-a spus, cu neclintirea ideii fixe: „Ale mele sunt altfel!” I-am sugerat: poate doar alte aspecte, în fapt este acelaşi fenomen... Mi-a promis că mă invită la el acasă, să le văd la faţa locului. Nu a făcut-o. De fapt s-a evitat o scenă penibilă, jenantă. Să mă fi dus la IGh. cu 2-3 pietre de-ale mele şi să-l umilesc definitiv?

3.2. Nu e de trecut cu vederea că Albumul meu a stat 10 ani la editură. Că a apărut redus la jumătate. Şi că din eseul despre frumosul din natură mi-a fost scos anume paragraful/pagina, despre cazul IGh., Precum că e bine că totuşi apare..., iar cartea se susţine şi fără aceste accente polemice.  Să mă fi luptat mai departe cu redactorul, buzoian el însuşi?

3.3. Iar după „evenimente”, mă văd cu poetul la intrarea în metrou Victoria, mă trage de-o parte şi mă roagă să-i întocmesc o adeverinţă precum că pietrele sale sunt... naturale. Da, cu mare plăcere! Dar... de ce schimbarea cu 180 grade? Fiindcă vrea să scoată colecţia din ţară, unde nu a găsit înţelegere; este ataşat cultural în China, vrea să ducă acolo colecţia, să o doneze marelui popor frate şi prieten din China. Măi, să fie... Nu m-a mai căutat, să-i dau atestarea. S-a întors din China. Cei de acolo, evident, nu aveau nevoie de..., nici pe degeaba..., la câte au dânşii lucruri tot unui şi unul, o uimire...

3.4. Apoi a reluat demersurile, de data asta vrând să dea o palmă ... istorică nevrednicului popor român (căruia, în paranteză, dar fără pic de glumă) declară mereu că îi dedică toate operele sale, lirice sau deopotrivă, litice...), oferindu-le duşmanului Chinei, duşmanului nostru tradiţional, nu? Ruşilor, adică! Însă, culmea, nici aceia, vedeţi bine, nu le-au vrut nicicum, pietrele. Sigur, câteva roabe cu bolovani, dar trebuie să le expui, să cheltuieşti...(de-a surda... cine permite?)

3.5. Iată-l deci pe  împătimitul colecţionar posesor unic al propriei „comori”, la Sărăţeanca, însă sub tăbliţa Proprietatea statului rus... ( Stai aşa: Nu cumva a fost sesizată Ambasada rusă? Zic şi eu...).

4. „Formele lor dau de gândit”, concedeţi Dvs, dle IM. Şi lui Van Deniken i s-a părut că ar fi ceva, în alte împrejurări, dar în loc să-i întrebe pe cei din meserie, a escrocat lumea cu năzbâtiile sale. Până când... Căci una e să nu ştii explicaţia şi cu totul alta e să ignori ce s-a stabilit şi să te lansezi în ... lung (şi bănos) prilej de vorbe şi de ipoteze...

5. Pietrele au fost găsite nu oriunde, ci „într-o necropolă”, precizaţi Dvs... Ştiam. Răspund: Aşa se adună îndeobşte pietrele, la baza pantei.  Puneţi o grămadă de nisip cu pietriş pe pantă şi aşteptaţi să plouă. Nisipul e antrenat de apă, iar pietrele, în timp, prin pierderea suportului de nisip, se vor aduna în prima denivelare de la baza versantului. Ce mare filosofie, dle I.M.? Eu înţeleg să-i dăm o şansă supranaturalului, dar nici chiar aşa...

5.1. Tocmai faptul că în realitate astfel de pietre litice se găsesc şi sunt descrise ca atare în toată aria Subcarpaţilor, în Ardeal, oriunde altundeva în toată lumea, iar nu „doar la Istriţa”, ar trebui să tranşeze lucrurile, o dată pentru totdeauna. Numai cu IGh. nu se poate.  El neagă omniprezenţa cremenei, cum ar veni...  Cremenea se află numai în amnarul dumisale, cică... Aici e buba!

6. „Lumea tace...” (cu privire la pietrele litice) Dar s-a scris, în epocă, destul. Îmi amintesc meşteşugitul reportaj poetic, cum altfel?, al lui T.G. Maiorescu,. Am citat din el în eseul  din Album. Am publicat eu însumi, după evenimente (căci înainte... să nu te fi atins de...megalitice, de naţional-comunismul nostru neaoşist..) vreo 2-3 articole, unul chiar în Rom. Lit., pentru care m-a felicitat Mircea Ciobanu (Vezi I.L.: Scene din viaţa literară, 2007.) Mai direct spus, lumea s-a resemnat că lui IGh. n-o să-i treacă, fie şi împotriva tuturor evidenţelor.

6.1. „Cunoscut prin excentricităţi”, cum singur şi bine spuneţi.  Apoi, că înşivă bănuiţi a fi, în ce-l priveşte pe IGh. „mai subiectiv decât cred”, nu e de condamnat, în principiu, la un poet ce admiră alt poet. Eu însumi îl admir pe IGh. Cu precizarea: ca poet, dar mi se pare necesar să atenţionez: Adevărul nu are a face cu admiraţia. Altfel unde ajungem?

7.  Dar nici a spune adevărul nu e fără riscuri, se ştie.  Mă vedeam cu poetul IGh. pe străzile dinspre parcul IOR, ne salutam, schimbam o vorbă. Apoi aflu că s-a retras la casa părintească. Mare lucru pentru cel ce are această posibilitate! M-am bucurat. Şi-l zăresc după multă vreme, eu venind dinspre Academie, pe celălalt trotuar. Îl strig, fac semne, trec în mare grabă şi nereglemantar Calea Victoriei : să-l salut, să... Vede că mă grăbesc să-l salut, se propteşte în mijlocul trotuarului şi... rânjind  necruţător, mă înjură de mamă, cu toate cuvintele la vedere.  Ecce homo?!?

Ion Lazu, 24 august 2011               

Ion Lazu: Sonetele verii

Închis!

O, ca să vezi... Se stinse la "Sonete"!...

Oblon trântit... Şi scrie că ÎNCHIS e...

În faţă teancuri zac, de foi nescrise

Şi-alături dorm uneltele discrete

Cu care-ai depănat pe îndelete

Serii întregi "Pro-contra lui Murgeanu",

Pe teme la-ndemână, cu toptanul

Şi mânuind metafore-atlete

Ca să-l ridici în slăvi, cu imnuri nete,

Unde, semeţ, cutează doar hultanul

Sus, în tării, unde se schimbă anul,

Sihastru, printre stânci anahorete.

Ci astăzi, vai!, închis e la "Sonete"...

Ce-amară umilinţă-mi faci, Poete!

23 august 2011, la aniversarea Măreţei zile...