duminică, 7 august 2011

ion lazu: Pocola-Beius, 68 - VIII

ion lazu: Pocola - VIII
Pentru o escapadă la Piatra Pietranilor mă echipam ca pentru oricare ieşire pe teren: bocanci, rucsac, ciocan şi toate celelalte. O gustare sau doar un fruct, dar şi apă de băut, pentru că aveam să stau câteva ore într-un vârf stâncos, sterp... Creioane şi carnete, totdeauna pregătite – să fie acolo.... Nu le spuneam nimic gazdelor, dar oamenii înţeleseseră deja că am făcut o pasiune pentru acel ţanc inospitalier, răzleţit tocmai la mama naibii, bătut ziua întreagă de soare şi de vânt, şi unde nimeni n-ar fi avut ce căuta, dacă nu i se pierduse cumva vreo vită. Îi va fi mirat sau nu faptul că mă avântam la distanţă aşa de mare de casă, la o oră a după-amiezei când localnicul îşi pune sapa sau coasa la spinare şi se trage spre vatra satului, spre culcuş.

Era drum de o oră şi ceva până acolo, cu mersul meu de pe-atunci, rămas şi cel de astăzi - pe care prea puţini şi-l pot permite; abordam aceste ieşiri în natură ca pe nişte excursii temeinice - repet: dacă aveam în faţă 3-4 ore înainte de apus, altfel nu mă hazardam să plec într-acolo în pripă, pentru tri ore de mers şi doar câteva minute pe înălţimi, sau să întârzii pe  gruiul  golaş mult după clipa apusului - şi să mă prindă noaptea în pustietăţi. Că le anunţam o excursie la Stâna din Vale, la  Vaşcău-Izbuc sau de ce nu?, la Oradea, asta le era de înţeles gazdelor mele, în schimb destinaţia Piatra Pietranilor le va fi stârnit nedumerirea. Luându-mi echipamentul de teren, inclusiv ciocanul, puteau să creadă din partea mea că am acolo de ciocănit la stânci... ceea ce chiar se întâmplase, într-o primă fază, căci zona făcea parte din  perimetrul meu de cercetare – şi îmi stârnise un interes special. Apoi am continuat să merg acolo doar pentru propria plăcere, sedus de izolare şi de peisaj. (Nostim mi se părea să fi fost  bănuit că am dibuit cine ştie ce comoară din străbuni, că prea mă întorceam acasă în ultima clipă, cu noaptea pe umeri...( E poate cazul să notez că în cele patru decenii de geologie aplicată am avut ocazia să constat că oamenii de pe la noi, în general, nu numai ţăranii din cătunele pierdute de lume, au despre geolog cele mai ciudate păreri, mai întâi desigur pentru că nu deţin informaţiile elementare despre rostul geologiei, apoi pentru că prea li se pare suspect modul ferit în care geologul îşi desfăşoară activitatea. Unii chiar m-au întrebat dacă umblu după comori; dacă am găsit aur; dacă nu aş putea să le fac rost de nişte aparate despre care auziseră că ar exista în străinătate şi cu care – mă luau asociat la acţiune şi la câştig - să detectăm (e termenul meu) nişte comori despre care ei aveau informaţii că pe vremea austriecilor..., pe vremea turcilor..., în fundul nu ştiu cărei peşteri, sub lespezile din cutare fântână, la grota Haiducilor, la Râpa Cărămizii etc etc, în mod sigur ar exista ascunsă o mare comoară... am mai îndrăznit şi alţii, oameni cu glagorie, dar la miezul nopţii le-a cântat cucuveaua sau gropanul s-a umplut instantaneu cu o apă ca laptele covăsit... sau.).
 Însă adevăratul preţ al acestei mobilizări de forţe, în regim intempestiv, nu aveau cum să-l bănuiască măcar Birta-baci şi ai lui.  Dacă într-o după-amiază şi după efortul diurn, îmi luam pentru a doua oară rucsacul la spinare cu direcţia Piatra Pietranilor, apoi adevăratul preţ al expediţiei mele numai eu unul îl ştiam. Pe scurt: însemna că răbdarea mea ajunsese la limită şi o ieşire de acest gen, care îmi lua timp, efort şi mă transpunea în izolare deplină, devenise singura soluţie de moment pentru mine.  Şi nu spun acum decât asta: ar fi fost teribil de miraţi găzdacii mei dacă ar fi aflat cât zbucium sufletesc şi ce oprimare fără ieşire apăsa pe chiriaşul lor  de-o vară, altfel om rezervat, molcom, totdeauna calm, liniştit... Eram, cu o expresie parcă anume născocită, „copilul care nu plânge”. Şi, îmi dau seama abia acum, în unele privinţe chiar rămăsesem un copil, la cei 28 de ani ai mei, împliniţi.
Ajungeam acolo, în punctul cel mai înalt al acestei cocoaşe pietroase, dezgolite, după ce mersesem până la ieşirea din sat, printre case şi ziduri straşnice de curţi şi iar case, ca un perete neîntrerupt de cărămidă roşie şi prin dreptul porţilor negre, de fier, ghintuite, în spatele cărora oamenii se pregăteau să-şi abandoneze într-un colţ al şpaisului uneltele muncii de o zi întreagă; apoi pe drumeagul de la malul Roşiei, printre şiruri de răchiţi despletite, gălbui şi streşini de stufăriş fraged şi capete de tarlale cu porumb în stare de veghe, până într-o lăsătură, locul unde câteva cărări se desprindeau din drum şi începeau să urce pe cont propriu, oblic pe coasta golaşă a pintenului de deal, înierbată şi înstelată de flori ciudate - poate din zona mediteraneană, poate din zona alpină, oricum flori de piatră, rezistente, cu frunza groasă. Şi după urcuş destul de lung şi anevoios, din treaptă în treaptă, în felul cărărilor succesive pe unde pasc oile în poienile de munte, mereu ocolind şi schimbând perspectiva, pe măsură ce cărarea, tot alta, câştiga în altitudine, la un moment dat simţeam cu coada ochiului că nu mai există nimic de evitat şi de ocolit şi de urcat; că gata!, ajunsesem - a câta oară, dar parcă mereu în alt fel, pe alte traseie -, în culmea Pietrei Pietranilor. Ar fi fastidios şi până la urmă chiar irelevant să fac o descriera detaliată a priveliştilor ce se desfăşurau (ca într-un film) la picioarele mele (împrejuru-mi şi chiar deasupra mea - căci "starea norilor" rămânea una dintre preocupările permanente.) Destul să spun că aveam imediat sub mine un  perete abrupt, în semicerc, spre est şi sud, imposibil de escaladat - cel pe care îl evitasem la urcuş, folosind alternativa cărărilor ezitante - deşi nu foarte înalt, totuşi. Şi aveam în stânga, când priveam spre Criş, depresiunea Beiuşului în întregime, precum o covată cu capătul înclinat spre mine; spre sud, imediat sub dâmbul semeţ, licărea valea Crişului Negru, pe punctul de a se avânta în cheile dinspre Uileac (dar eu ştiam că există acolo-jos un drum şi terasamentul căii ferate Oradea-Beiuş-Ştei); dincolo de râu, la vedere, versanţii verzi-împăduriţi ai masivului Codru-Moma (o pădure compactă, la modul ilustrativ: iată cum se prezintă un masiv muntos împădurit, „neatis de secure!”), cu  cătunele înfundate pe viroage, cu şiruri de case parcă trase la şapirograf, pe care le aveam sub priviri, una lângă alta, în mare amănunţime: satele fiind identificate după hartă: Ioaniş, Finiş, Fiziş, Şuncuiuş... încât mi se părea cumva redundant să fac un drum până acolo... ca să văd ceea ce văzusem prea bine de pe Piatră?! În dreapta, imediat sub versantul sterp, mai lin aici, se înghesuiau casele cu coperişuri roşii de ţiglă din vatra satului Pietrani, făcându-şi loc printre copaci, deja prinse într-un fel de pulbere a chindiei – acel halou al sfârşitului de zi, dat de razele oblice printre crengi, de trâmbele de praf ridicat din drum, prin fumul cinei ce se pregătea în bucătăriile de vară şi prin uşoara ceaţă a umidităţii, care pune un fel de nimb al sfinţeniei pe creştetul satului românesc; şi, în spatele meu, încheind derularea peisajului bihorean, prezenţa liniştitoare a dealurilor împădurite, bătute deja de mine cu pasul, dinspre Vălani, Răbăgani şi Oradea. Aflată la doar 55 km depărtare...
(va urma)