joi, 4 august 2011

ion lazu: Pocola-Beiuş, V. Cântec în mine

ion lazu: Pocola-Beiuş, 68 - V
Aşezată cum e mai la îndemână, în centrul zonei de lucru, care se întâmpla să fie şi al Depresiunii Beiuş, înconjurată de munţi din trei părţi, priveliştea pe care o contemplam de lângă banca lui Birta-baci din Pocola era cum nu se poate mai variată şi mereu incitantă. Dacă spre miazănoapte şi răsărit zarea îmi oferea numai creste de munţi dispuse semicircular, la echidistanţă – de parcă o prestidigitaţie mă teleportase din Bucureşti şi mă plasase fără greş exact în locul geometric al semicercului montan Pădurea Craiului - Vlădeasa - Bihor, lucrurile se schimbau sensibil când îmi roteam privirea mai către miază-zi, unde se etalau culmile munţilor Codru Moma, de două ori mai scunzi în comparaţie cu celelalte trei masive, dar  venind  mult în faţă - ca pentru a compensa acest dezavantaj şi a menţine zigzagul montan la acelaşi nivel pe linia orizontului;

spre soare-apune, parcă anume ca schimbările să nu contenească, nu aveam de văzut decât culmile unor dealuri domoale, împădurite. Mai în detaliu, pot să-mi amintesc faptul că Pădurea Craiului erau nişte munţi împăduriţi până-n vârf, cum  în mod explicit indică şi numele – şi mă gândeam că nu degeaba li se spune aşa, va fi fost, cu vreun mileniu în urmă, pădurea cine-ştie-cărui Crai atotstăpânitor pe aceste meleaguri. Mai spre dreapta, Masivul Vlădeasa, invocându-mi şi el nume de vechi voievozi,  îşi ridica semeţ şi însingurat culmea stâncoasă, despădurită – golul alpin care se instalează fără excepţie dincolo de 1600-1800 metri altitudine. Tot astfel se prezentau, golaşe, şi crestele munţilor Bihor, mai larg desfăşurate şi albind sub zare, dacă nu învăluite în pansamentul norilor; dincoace de valea Crişului Negru (nume tăios ca o ameninţare), munţii Codru-Moma, alt toponimic grăind de la sine despre un mare codru, veneau în faţă cu versanţi înverziţi în care se înfundă văi scurte, abrupte, ceva mai largi spre Criş şi de-a-lungul cărora se strecoară şirurile de case cu acoperişe roşii ale unor sate bihorene. Deci o depresiune intramontană în toată legea, această Ţară a Beiuşului, punându-mă într-o situaţie fără precedent, căci şase ani la rând lucrasem numai la exteriorul Carpaţilor, unde aveam de fiecare dată o zare dezechilibrată: spre apus, versanţii munţilor "ca un zid de neînvins", iar spre răsărit culmi domoale declinând spre Bistriţa, spre Tazlău, spre Siret... Ce-i drept, şi aici, în Bihor relieful cobora spre Criş, care se ţine lipit de Masivul Codru-Moma. (Moma mi se pare o denumire cu iz aromân, trimiţându-mă cu gândul la mişcările tranhumanţei.)  În linii mari îmi era clară evoluţia acestei depresiuni intramontane, devenită golf al mării între cele trei masive ce rămăseseră emerse. Practic, prin scufundarea zonei panonice, au rămas deasupra mării, precum trei clape- pinteni: Zarandul, Codru-Moma şi Pădurea Craiului, cea de a doua "clapă" fiind şi cea mai joasă. A fost o lungă perioadă de sedimentare marină în "golful" Beiuş, apoi a avut loc o nouă fază de ridicare, când agenţii externi, în primul rând un proto-Criş cu mulţii săi afluenţi, au format prin eroziune intensă un relief de dealuri domoale. Ca de la un moment dat chiar acel proto-râu să-şi edifice un sistem de terase în zona sa aluvionară.  Însă aici a survenit o puternică asimetrie: pâraiele dinspre nord şi est, provenind deci dintr-o zonă mult mai largă şi mai înaltă, au reuşit să aducă propriile aluviuni şi să oblige Crişul să curgă pe la poalele Codrului-Moma; a luat naştere un sistem de terase numai pe dreapta Crişului Negru. 
Mi se pare cum nu se poate mai simplu, pe cât de prodigios, modul în care geologia şi-a împlinit lucrarea sa de frumoasă măreţie. Sunt de fiecare dată în derută când e să mă gândesc ce anume vede cu adevărat (când se află în natură şi contemplă cu încântare formele de relief) un om obişnuit, profan într-ale geologiei. Ferit-a sfântul să-l subestimez sau să-i pun la îndoială intensitatea sentimentelor!  – şi e deajuns să-mi amintesc emoţiile fără pereche pe care le-am trăit în vara clasei a IX-a, cu prilejul primei mele excursii  la munte, în Masivul Iezer-Păpuşa.  Am scris despre asta în Himera literaturii, capitolul „Din Masivul Iezer-Păpuşa la Cenaclul Labiş”. Oricum, au fost emoţii atât de mari încât mi-am dorit din suflet ca în tot restul vieţii mele să trăiesc numai în împărăţia munţilor. Ceva anume vede şi înţelege şi intuieşte un geolog care stă pe malul Roşiei şi priveşte spre munţii Bihorului şi cu totul altceva  desluşeşte un om obişnuit, fie el şi un om de ştiinţă, însă neavizat într-ale geologiei. (Iar la noi geologia, este ştiinţa cea mai puţin cunoscută, spunea profesorul meu Marcian Bleahu.) M-am oprit cândva cu un prieten medic-savant în faţa malului Oltului, la Slatina şi mi-am dat seama că peste un anumit prag al înţelegerii nu a putut trece. A observat desigur râpa, rana pământului, dar nimic altceva... Şi am realizat diferenţa dintre profanul care ascultă muzică şi compozitor sau interpretul profesionist; dintre cel care priveşte evoluţia unei balerine şi un coregraf. etc.  Sunt registre diferite de înţelegere a unui fenomen ce se desfăşoară în faţa ochilor tuturor. Toţi trecătorii întorc privirile ca atrase de un magnet spre domnul acela care s-a oprit în faţa unei vitrine - însă acel dintre trecători care l-a recunoscut pe maestrul XY are o trăire specială, legată de tot ce reprezintă actorul respectiv.  Cunoscătorul îşi spune îndată: Ce bine ştie XY să se facă văzut!  Asta ar fi diferenţa. Şi într-adevăr, munţii ştiu să se facă văzuţi...
Să nu se înţeleagă că subsemnatul, în picioare lângă banca lui Birta-baci şi cu ochii lipiţi de zare, nu făceam decât să învârt în cap idei despre structura geologică a regiunii...



ion lazu: Cântec în mine

vieţuiesc un contur
crescut atât
cât a putut sângele meu
să ţâşnească-mprejur

atingerea dintre soare
şi sânge
          mă arde -
o dulce chemare
          mă doare
mă-mpinge
         mă soarbe...

Pocola, 68
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)