ion lazu: Pocola-Beiuş, 68 - XV. De tinereţe. Sonetele verii - IX.

Ion Lazu: Pocola XVI.

Dar să termin ce începusem cu colegul de cameră L. Ceva îndemânare la scris, pe teme umoristice este clar că avea. Însă nu a perseverat. Peste aproape 3 decenii, la presiunea mea a scris un text gen reportaj, m-am prezentat cu el la Flacăra şi i-a fost publicat. O dată pentru totdeauna... Succesul pe care şi-l dorea se obţinea mai lesne în mijlocul colegilor, cu micile lui pusee comice. Credea că asta e calea pentru el. Iată şi împrejurarea în care am conştientizat ceea ce probabil el deja ştia de vreme bună: Eram în excursie de studii în zona Ciucaş-Muntele Roşu, cu traversarea pe la Târlung şi revenire la Braşov, prin Zizin. S-a întîmplat că una dintre colege, Mara, şi-a rupt piciorul. Situaţie tensionată. Profesorii şi asistenţii îngrijoraţi, aveau răspunderea noastră. Şi eram în creierul munţilor, fără acces la şosea, fără posibilitatea de a anunţa pe cine trebuie...  Am încropit o targă din crengi zdravene (colega nu era chiar o silfidă) şi am cărat-o cu rândul până în prima localitate de dincolo de munţi. Cât au durat aceste preparative, L. a rămas mereu în preajma Marei şi la un moment dat, în constarnarea generală, a dat-o pe glumă. Ce va fi spus nu are absolut nici o relevanţă. Doar că toţi am izbucnit în râs, atmosfera s-a destins, a căpătat un aer de normalitate, în care mai lesne se putea observa ce e de făcut, cum poate fi rezolvată beleaua. Or, L. şi-a asumat acest rol, să o amuze pe Mara, în ghinionul ei.

A-i amuza pe ceilalţi este o aservire. Simţi o datorie faţă de ceilalţi, care aşteaptă clipa de destindere. Iar răsplata e cum nu se poate mai promptă, nemijlocită şi fără echivoc: toţi râd de ce ai spus! Am simţit pe loc că nimic din ce spunea L. nu era cine ştie ce scofală, doar chestiuni de mâna a doua şi la... îndemâna mai oricui. Îşi asumase el acest rol şi gata!  Cu scrisul i se va fi părut mult mai greu, iar succesul şi el problematic.

Cândva, poate chiar în primul an ne-am plimbat pe calea Victoriei şi apoi eu am traversat strada, ca să cobor la tramvai, el urmând să se întoarcă la cămin. (Toţi eram slabi ca vai de lume, eu chiar mai tare, căci crescusem în ultimii doi ani cam 20 de cm...) Am aruncat o privire pe celălalt trotuar şi l-am văzut pe L. din profil, pornit la drum, remarcând ce nas lung are. Un detaliu care nu era defel în avantajul lui. Iar în fapt, cum mi-am dat seama mai apoi, figurii lui nu că-i prisosea acest nas cam lung, grecesc, de-ar fi să ne luam după caracterizarea satirică a lui Eminescu – şi care în sine n-ar fi fost un motiv de cârteală. Aş spune că, dimpotrivă, nasul lung, fin coroiat şi ascuţit îţi atrăgea atenţia în mod expres că un „ce” anume lipseşte de pe chipul lui L.  Mai greu de spus ce anume. Nimic urât cu adevărat, dizgraţios. Ochii lui ar fi avut de câştigat dacă nu erau căprui ci verzi, sau albaştri? Părul dacă n-ar fi fost uşor cârlionţat? Omuşorul de-ar fi fost ceva mai puţin reliefat? Şi tot aşa. Mi-am dat seama cât de dificil e să spui de ce un om obişnuit nu este frumos. Când nu este urât, la modul flagrant. Pe când Frumuseţea o detectezi de la orice distanţă, ea se remarcă mai întâi prin marea simplitate a trăsăturilor. Se propagă cumva în jur, dintr-un prea-plin energetic? Prin armonia altfel de neînţeles, de neexplicat?

Şi ca să duc ideea la capăt, când colega de grupă cu care cochetase ani în şir i-a dat de înţeles că nu vor trece dincolo de amiciţie, mi-am zis că nici ea nu va fi putut trece peste senzaţia pe care o avusesem eu atunci, la început, când tam-nisam mi-a venit ideea simplă, de necomentat: Eu cu acest om n-am să fiu niciodată prieten. Ciudată intuiţie, şi sunt foarte mirat cu ce pregnanţă mi-o aduc aminte, după 55 de ani...

În cealaltă privinţă, a motivului pentru care L. nu s-a apucat de literatură, deşi era un cititor destul de avizat, cred că am lămurit lucrurile foarte repede, încât ar putea să pară trase din condei. Nu neapărat. De fapt, încerc să mă apropii de subiectul meu: de ce m-am apucat eu de scris? Nici nu ar mai trebui să precizez: de fiecare dată când îi aducem în discuţie pe alţii, cum am procedat eu acum cu L.,  o facem pentru a crea un cadru coerent în care să ne etalăm cu propriile probleme. Ar fi să explic de ce am început aşa de timid şi fără încredere în mine; de ce totuşi pe la 21-22 de ani am cutezat să  trimit primele mele producţii mai acătării unor reviste literare.

O destul de importantă defazare exista între mine şi cei din generaţia şaptezecistă, chiar din motivul că eu m-am orientat spre Geolgie, în timp ce ei, intraţi în creuzetul Filologiei, erau la curent cu ceea ce înseamnă cenacluri, reviste, concurenţă, toţi racordaţi la noutăţile ce se puneau pe-atunci la cale. Mai spre sfârşitul facultăţii am început să cumpăr revistele literare, în fapt doar două pe-atunci: Gazeta şi Luceafărul, apoi am aflat şi de Tânărul scriitor... Or, problemele acestea se pot tranşa mai uşor când există un cadru adecvat, o îndrumare, concurenţa, din care singur constaţi că eşti sau nu valabil. Eu a trebuit să o fac pe cont propriu.

Acum îmi e mai uşor, dar nu chiar, să spun de ce m-am orientat spre literatură. Întâi pentru că este ceva care depinde în cel mai înalt grad numai de tine, de la început şi până la sfârşit.  Alţi colegi, cum deja am schiţat, aveau alte obiective, ţinând de carieră, de familie şi societate. Voiau să nu rateze aceste oportunităţi. Eu, având o anumită încredere de fond în mine, nu simplu de explicat, în lipsa unor realizări la vedere, nu mă temeam că am să pierd ocazii, şanse; mi se părea că este foarte la îndemâna mea să-mi fac loc printre cei mai buni în meserie, de exemplu. Posibilităţi de a mă mobiliza văzusem că am, e deajuns să spun că lucrarea de diplomă am făcut-o în doar două luni – iar după un timp am aflat că unii profesori o foloseau ca material didactic. Nu fac abia acum caz de asta. Am citit de curând că Costi Stan şi-a bătut direct la maşină lucrarea în câteva zile, poate în doar 35 de ore, a pus-o în dosar, nelegată şi astfel s-a prezentat, cu rezultate superlative. Deci se poate şi mai bine. 

Cred că după terminarea facultăţii problema mea de căpătâi era chiar aceasta: să nu mă pierd pe mine. Şi odată cu asta, să nu pierd miracolul vieţii. Prea mi se păreau din cale-afară de uimitoare şi palpitante toate câte mi se întâmplau, pe dinăuntru. N-aş fi vrut în veci să se piardă, ca lucrul cel mai important. Asta ar fi ideea.  Iar pe L. l-am adus în discuţie nu doar pentru că este cazul concret de ins care nu a marşat în literatură, ci şi pentru că mă gândesc la problema de ansamblu a scriitorului. Un actor, un interpret, chiar un sculptor etc, fac o lucrare, o prezintă, primesc reacţia imediată a publicului: aplauze, laude, vânzări de tablouri, carieră.  Dar mereu mi s-a părut că pe scenă actorul, cântăreţul, virtuozul nu dau decât o parte din fiinţa lor. Ei acoperă în mod profesionist o sarcină ce li s-a impus, sau pe care au ales-o, dintre altele. Şi apoi, în altă piesă, în alt concert, angajază o altă parte din fiinţa lor. Şi precizez: cu rezultatul la vedere. Pe când scriitorul nu se ia după ce şi cum au scris antecesorii, el musai să pornească de la zero şi să dea, acolo, pe coala de hârtie, întreaga măsură a înzestrării sale, a vocaţiei, dacă ăsta este cuvântul.

Nu scrii ceva şi restul păstrezi pentru mai târziu. Este o livrare fără rest, totală. Pe cât de personală, altfel. Practic scriitorul propune o variantă a sa, necalchiată după cine ştie ce modele, scheme de succes - iar propunerea sa îndobşte nedumereşte, nemulţumeşte, stârneşte animozitate. Ce face ăsta?! Ne dă de gol? Ne arată cu toate defectele... Marin Preda a ţinut în sertar timp de câţiva ani manuscrisul Moromeţii. Cu ideea că „această carte nu trebuia scrisă”. Apoi cartea a apărut, a făcut impresie strălucită în toată aria culturii româneşti. Dar duşmănii nestinse printre constăteni. De-ar fi un singur caz, l-am lua ca atare. Pe Ioan Cărmăzan l-au luat la goană, după ale sale Povestiri din Bocşa. Chiar aşa, îţi permiţi să pui pe hârtie tot ce ştii despre noi? Nu îi deranjează deci că sunt lucruri ştiute pe plan local – nu le poţi interzice consătenilor să ştie ce ştiu.... De cu ce drept ne dai la tipar, neicusorule?!!! Ai zice că sunt aspecte ale primitivismului din mentalitatea românească. Dar este cazul general. Ce fierbere la apariţia romanului Război şi Pace. Leovuşca a trebuit să rescrie aproape tot, dând de-o parte varianta iniţială, apărută deja în serial în reviste.  După ce a tipărit Oameni din Dublin, James Joyce a trebuit să se autoexileze. L-au luat cu pietre, după zeci de ani, când s-a dus la înmormântarea tatălui său. Până să câştige faima universală, adevăratul scriitor musai să treacă prin stadiul de inamic public...

Nu asta este însă în prim-planul discuţiei de acum. Autorul scrie doar pentru conştiinţa sa, dorind să se recupereze pe sine, ca individ şi străduindu-se să nu se trădeze – şi i se pare că asta e suprema miză: să nu trădeze lumea esenţelor despre om. Despre: Iubire, Frumos, Moarte. Destin. Şi cu adevărat minunat este chiar faptul că acest lucru nu s-a schimbat cu o iotă încă de pe vremea sumerienilor, cu teribila epopee Ghilgameş. Nimic nu s-a schibat de atunci şi până în stricta actualitate, ci problema se pune iar şi iar în aceiaşi termeni: Văzând ce minunată e lumea, scriitorul nu mai vrea să o piardă, nici să se piardă pe sine. El se livrează integral coalei de scris. Nu se aşteaptă la aplauze, la confirmări. Doar poate să-l aibă în faţa ochilor minţii pe cititorul generic, cel căruia printr-o figură de stil i se adresează. Căci în fapt îşi şopteşte sieşi povestea vieţii, cea fără sfârşit...

(va urma)

Ion Lazu:  De tinereţe

Cumpăna se-nclină, ameţindu-ne sângele

Stelele-s pulbere pentru atingere

Apa-n sărut şi-nnoptează luceferii –

Un răgaz în penumbră al trecerii.

Apoi cumpăna revine în lume

Fixându-se pe vechiul nume.

Şi ciutura se leagănă-n vânt

Apa ascute pumnale-n spărturi

Şi se scurge sufletul până la fund

În iubiri şi în uri.

1964

(din volumul Muzeul Poetului, 1981.)

( Poezie citată integral de Marian Popa în Istoria sa, ed. II.)

Ion lazu: Al nouălea sonet

Superbie

De vorbe fără şir ce-nşiră unii

Scârbit sunt rău, mai mult ca niciodată,

Că-s ca o moară huruind, stricată

Unde-şi deşartă sacii toţi nebunii.

De spusa lor mi-e o cumplită greaţă,

Că doar nimicuri vântură, de-a surda –

Inşi mici-mărunţi care se cred din Burda...

Ci EU doar viaţa mea o văd măreaţă!

Tot ce-am trăit capitole-s de carte,

Cum numai Cel de Sus avuse parte...

(N-o fi şi El scârbit peste măsură

Vieţi  gârlă frunzărind de veacuri multe,

Povestea vieţi-mi nemaivrând să-asculte,

Să mă bifeze scurt, cu vorba-n gură?)

26 august 2011