joi, 11 august 2011

ion lazu: adio, costi stan ! Într-un om sunt cuvinte (elegie).

ion lazu: adio, costi stan !

Astăzi a fost condus pe ultimul său drum scriitorul Constantin Stan, preşedintele Secţiei proză a ASB.
Stefania Colovei, Ioan Cărmăzan, Costi Stan
Ieri, miercuri 10 august, la o oră a începutului de după-amiază şi pe o părere de ploicică în tatonare, abia  schiţându-se din cerul neguros precum al unui noiembrie ostil, m-am prezentat cu flori galbene la USR, unde aflasem de pe blogul LIS că a fost depus Constantin Stan, răpus de cumplita boală din ai cărei cleşti nu există scăpare... Acolo, în holul ce cu vremea şi-a pierdut orice boierie, catafalcul închis, pe nişte suporturi metalice aurii-strălucitoare; câteva persoane feminine în mare doliu, din familie şi trei patru scriitori. Nici o floare pe sicriul lustruit, doar un portret veghind la capătul raclei, sub un bec în formă de lumânare; alte lumânări, acelea de ceară, arzând pe-o măsuţă dinspre uşa bibliotecii; aşa că m-am strecurat spre o masă din colţul drept al marelui hol şi un domn mi-a preluat florile, depunându-le în spatele unor coroane sprijinite; am spus coroane, cred că la acea oră era doar una.
M-am întors către sicriu, l-am văzut închis-etanş, m-a fulgerat ideea că prietenul nostru deja nu mai este aici!..., să-l vedem, să spunem o rugăciune cu ochii pe chipul lui, al ultimei sale înfăţişări printre oamenii care au însemnat ceva în viaţa lui – şi poate de aici, de la absenţa de la propria despărţire, să mi se fi declanşat un puseu de plâns irepresibil. Este acel plâns pe nepregătite, despre care nu ştii că va să vină, îţi ţâşnesc lacrimile direct pe obraz şi trupul întreg îţi este zguduit de convulsii. Duci în neştire mâna la gură, te răsuceşti cu spatele, neînstare să faci faţă momentului. Tot în acest fel şi fără să-mi pot veni în fire, m-am deplasat până în celălalt colţ al holului - , aşteptând să-mi treacă plânsul şi totodată ştiind că asta este / asta a fost! adevărata mea despărţire de Costi Stan, despărţirea definitivă dintre două suflete, pe astă lume...  
Ştefania Coşovei, Ioan Cărmăzan, Constantin Stan
Mai târziu mi-am luat seama, am privit în jur, l-am identificat pe Dan Cristea,  întors spre un tânăr înalt, suplu, cu păr castaniu-lung spre ceafă, căruia îi şoptea ceva – am bănuit a fi vorba de fiul lui Costi.  Pe bancheta de pe cealaltă latură, bărbosul înspicat Aurel Maria Baros cu încă un prozator, al cărui nume îmi scapă, iar altul, ce stătuse pe bancheta de pe această latură tocmai se îndrepta spre uşă.  Cu amânări, m-am apropiat de racla lucioasă, cu aerul ei înşelător de lucru foarte bine făcut, am pus degetele pe marginea ei, cum se obişnuieşte, ca o ultimă atingere, simbolică, poate năzuind o transmitere de energii ori de mesaje consumându-se deja în alt sistem de coordonate.  Am privit fotografia lui Costi, făcută din câte mi-am dat seama chiar aici, la USR, probabil în holul de sus, de cine ştie ce coleg iscusit fotograf, în antractul vreunei şedinţe de Consiliu. Nelipsita, emblematica jachetă albastră din material de blugi şi pe dedesubt o bluză gen sportiv cu câteva litere imprimate, ivindu-se pe jumătate de sub rever. Am adăstat câteva momente, cât să ne spunem totul, eu şi Costi - prezent cum se crede încă în preajma trupului, ceva la modul rezumativ, în loc de multele cuvinte devenite inutile; apoi m-am retras, căci se apropia DC. Întristat până dincolo de fiinţă, a pus palma mâinii drepte pe capacul raclei, cum ar fi în zona inimii, de-acum zidită în nemişcare, la capăt de linie, a lui Costi – cu un abandon de sine care mi s-a părut că înseamnă: Ştiu ce urmează. Aşteaptă doar...

Am mai stat un timp, în astfel de împrejurări plecarea se goleşte de sens... a apărut Valeriu Râpeanu, mai târziu şi Paul Dugneanu, iar ceva mai apoi s-a dirijat pe lângă doamnele din familie un bărbat pe care l-am văzut numai din spate, coborând spre maşina care îl aştepta în capul scărilor.                                              PeConstantin Stan l-am cunoscut abia în ultimii câţiva ani. Până la Evenimente, nici nu se prea punea problema, eu menţinându-mă la periferia vieţii literare, în primul rând pe seama unei timidităţi rebarbative şi apoi datorită faptului că, geolog terenist fiind, eram mai tot timpul plecat din Capitală. Sigur, prin anii optzeci, dar mai cu insistenţă după 1990, când toată structura socială a sărit în aer, inclusiv osificata rânduială a ierarhiilor din structurile pecerista ale Uniunii noastre, generaţia optzeci fiind „pe val”, faima lui CS a ajuns şi până la mine, căci mereu prenumerat printre primele 5-6 nume ale generaţiei sale „în blugi”.  S-a întâmplat însă că nu i-am citit nici o proză, iar despre prestaţia sa jurnalistică ştiam tot din auzite, prins eu însumi în vârtejul angajării civice, de unde până la 50 de ani absentasem cu desăvârşire din lumea presei. Cândva l-am identificat pe prozatorul de top CS şi ca persoană şi de reţinut este doar faptul că la întâlnirile noastre pe stradă nu s-a întâmplat nicioadtă să nu mă privească în ochi, cu maximă seriozitate, fie că nu ne salutam sau trecusem deja la un salut care încerca să suplinească lipsa comunicării propriu-zise.  Abia când a devenit şeful secţiei Proză a ASB am intrat în contact, mai precis la Clubul de Proză, de CS iniţiat şi condus cu maximă abilitate şi competenţă  în aceşti 3-4 ani din urmă. Am putut desluşi în lunganul filiform însă fibros, mereu lansat cu paşi largi spre vreo ţintă ultimativă, chiar cumva adus de spate, cât să-ţi fie limpede că vrea să ajungă mai repede la ţinta sa de moment, tăindu-şi drum prin aerul parcă obstrucţionist cu braţele, dar până la urmă şi cu carena nasului proeminent, am putut descoperi, zic, în scriitorul C.S. pe unul dintre cei mai frenetici militanţi ai breslei scriitoriceşti, mereu cu proiecte, cu iniţiative care să scoată din neatenţia generalizată pe confraţii de suferinţă literară, creaţia originală românească. N-aş exagera spunând că avea cultul menirii scriitorului în această societate aflată în vădită dezafectare. 

La Clubul de proză venea cu 5-6 sau mai multe cărţi pe care le prezenta, fie că dădea citire unor concise cronici, pe care le publica apoi în Luceafărul de dimineaţă, fie că făcea nişte cronici vorbite, mai succinte, cu aerul improvizaţiei, însă probând o neobişnuită pătrundere a textelor analizate.  N-ai fi vrut să pierzi o silabă din ceea ce cu sagacitate spunea CS despre cărţile citite, nu puţine şi foarte diferite. De o astfel de cronică vorbită s-a bucurat şi romanul meu Veneticii (500 pagini), 2009, aflat la a treia ediţie.  În doar 3-4 fraze bine forjate, CS afirma că romanul meu „este, din toate punctele de vedere, cu mult, dar cu mult mai bun decât...”  – şi aici dădea numele romanului care a fost desenat Cartea anului. Cronicheta a apărut cu promptitudine în Luceafărul. Teribilă surpriză şi benefică relaxare, numai cine nu este autor nu a trăit astfel de momente privilegiate, când simţi că n-ai trudit în zadar o viaţă de om... Însă chiar mai mult decât această prezentare admirativăm- fără echivoc a romanului meu, aş putea spune că m-a umplut de mândrie celălalt semn neîndoios de preţuire din partea scriitorului dar şi a omului CS, care tot pe-atunci mi-a spus doar atât: „Ar fi bine să ne vizităm!”  Nu ştiam nici până acum, când LIS a pomenit de un fiu al lui CS, absolut nimic despre viaţa particulară a optzecistului CS. Cu alura sa de haiduc )al ideilor literare temerare!), cu veşnica-i taşcă pe umăr, în care ai fi putut jura că se află tot ce deţine mai important în acel moment al vieţii sale, taşcă cumva metafizică (extensibilă peste fire) din care extrăgea cele 5-10 cărţi pe care se hotărâse să le prezinte, şi la plecare mai îndesa întrânsa cam încă pe-atâtea cărţi, alte multe manuscrise listate etc etc, aşa că mi l-am închipuit pe CS, poate idealizând oleacă, dedicat trup şi suflet numai şi numai scrisului său şi literaturii în general (vorba lui Nichita: "Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală.") Iar mai simplu spus, nu ştiam nimic despre o familie a sa, subsemnatul fiind un ins care nu se bagă în sufletul amicilor din literatură. De aceea, invitaţia de a ne vizita, dincolo de aspectul onorant se însoţea de această plăcută surpriză. Nu am ajuns să fructific invitaţia prietenească, am participat în schimb la lansarea romanului său Gde Buharest şi am primit un autograf care sunt convins că trece dincolo de  formulările conjuncturale: „Domnului Ion Lazu, cu preţuire şi admiraţie. CS.”

Ultima dintre fotografiile postate în acest moment dramatic al despărţirii de Costi Stan, un talent net şi un om realmente cum rar am întâlnit într-o viaţă, i-am făcut-o la Casa N. Titulescu. Atunci l-am prezentat Lidiei pe noul meu prieten, cum începeam să nădăjduiesc. Or, aseară, comunicându-i teribila veste a dispariţiei lui CS, numai ce-o aud: „Ce mare păcat! Mi l-ai prezentat la Casa Titulescu. Omul cu cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată!”... Oricât eram de răvăşit, nu se putea să nu-mi dau seama că Lidia mi-l evocase într-un mod magistral, prin trăsătura sa cea mai specifică. Şi, într-adevăr, acest chip de o nemaipomenită expresivitate, pentru care orice actor avea de ce să-l pizmuiască, cu trăsături energic stilizate, coborând din pomeţii înalţi spre o bărbie cumva retrasă şi sprijinită pe un foarte proeminent omuşor, beneficiind în plus de o cicatrice la vedere pe obraz, care sporea mesajul bărbătesc, acest chip cumva ciudat în lipsa lui de armonie, avea privilegiul unor ochi imenşi-verzi, care se placau nemijlocit pe faţa interlocutorului, cu o gravitate extremă, ultimativă. Şi, la un moment dat, însă nu prea curând (totul având o limită a nervilor supraîntinşi), brusc survenea lumina nesperată a unui zâmbet atât de uman, că se constituia într-un hotar – între ce fusese lumea mai înainte şi ceea ce devenea ea acum, sub căldura umană(sărbătorească!) a zâmbetului lui Costi Stan. Dacă printr-o minune, căci altfel cum?!, din vestonul său devenit celebru, trupul său filiform ar fi dilatat pe neprevăzute o structură musculară care ar fi explodat textilele, sau altceva de acest gen s-ar fi produs, poate că totuşi nu aş fi fost atât de surprins, ca atunci când Costi Stan, brusc, declanşa acel zâmbet al său, supremul spectacol au unei interiorităţi ce se menţinuse prea mult timp în ascundere...
Ion Lazu

























Ion Lazu: Elegie
           
             lui Constantin Stan, in memoriam

Într-un om sunt atâtea cuvinte
Câte-ntr-o ţară.
Ce va rămâne dintrânsul
Când va să piară?

O piatră mare la cap,
O buturugă în rest
Şi patru crengi.

Iar printre păsări, pe sus
Cântătoare,
Un tril în plus.

Desluşi-se-va oare? 

Într-un om sunt atâtea cuvinte
Câte-ntr-o ţară.
Când omul moare
Cuvintele rămân afară...

vara 1965, Grozeşti-Oituz