16 august: Virgil Ierunca, n. 16 aug. 1920 - d. 28 sept. 2006

 

       Vâlcean din comuna Lădeşti, dintr-o familie de ţărani, Virgil Ierunca (nume la naştere Virgil Untaru) a făcut liceul Al. Lahovary din Rm. Vâlcea, apoi studii de Litere şi Filosofie la Bucureşti şi concomitent a debutat în gazetărie, 1939, publicând intens la Timpul, 1940-1944, ţinând o rubrică permanentă la Vremea ("Caiete franceze"), dar şi la Ecoul, Fapta, Meridian, Kalende; în 1942 propria revistă  Albatros  este suprimată de cenzură, iar  Agora, revistă iniţiată cu Ion Caraion este şi ea suprimată de la primul număr. După 1945, ca om de stânga, va scrie la România liberă, la Scânteia, va fi în redacţia Editurii de Stat. Înţelegând cam ce avea să urmeze sub dominaţia bolşevică, pleacă în 1947 cu o bursă a statului francez. Urmează o perioadă destul de lungă şi cu deosebire dificilă, trăind din expediente, în dezbinare cu exilul românesc şi primit cu mefienţă de intelectualitatea parisiană, pro-comunistă. Aceste aspecte reies din fragmentele de jurnal publicate, restul manuscrisului fiind distrus chiar de autor.

Va colabora la Radiodifuziunea franceză (1951-1974), la emisiunile în limba română şi de asemenea la Europa liberă, emisiunile binecunoscute, bine-ascultate de milioane de conaţionali: Actualitatea românescă  şi Povestea vorbei  (pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate); a colaborat la revistele exilului, înfiinţate de N. Rădescu, Gr. Gafencu, C. Vişoianu, de asemenea la Luceafărul, Caiete de dor, iniţiind el însuşi revista Ethos, unde a susţinut rubrica Antologia ruşinii, despre scriitorii din ţară, aserviţi regimului comunist. Figurează cu poezii în antologia lui Vintilă Horia.

Este foarte interesant de citit în paralel prezentarea pe care i-o fac, în Istoriile lor, N. Manolescu şi Marian Popa: N.M. îl tratează în chiar ultimul capitol, printre "memorialişti de ieri şi de azi", alături de Steinhardt, Acterian, Pandrea, Ioanid, Comarnescu, Lena Constante, I. D. Sârbu şi alţii; aminteşte despre dificultăţile începutului, "într-un Paris dominat de o stângă prosovietică, pe cât de naivă ideologic, pe atât de agresivă verbal" (în ce mă priveşte, cred mai curând că nu era naivă, ci ticăloasă, adică bine plătită de sovietici...), consideră că partea valabilă rămâne jurnalul din anii 49-60, "unul dintre cele mai bune jurnale intime din câte avem"..., dar şi cartea despre experimentul Piteşti; în privinţa criticului literar, textele acestuia îi par "mai degrabă inflamate stilistic decât expresive", autorul este "deseori emfatic", având "aerul de cenzor moral"..." pe care autorul şi-l arogă fără nicio ezitare." (p. 1434-1435).

La rându-i, Marian Popa, abordându-l oarecum de la celălalt pol al vieţii literare din comunism, deci dinspre tabăra lui Eugen Barbu (menţionând chiar faptul că acesta "e continuu atacat"), îl plasează pe Ierunca între "criticii de front", aserviţi ideologic: unii regimului comunist - I. D. Bălan, Al. Oprea, Mihai Ungheanu, A. Silvestri, Dan Zamfirescu, C. Sorescu, lăudători până la capăt ai literaturii proletcultiste, apoi ai celei naţionalist-comuniste; alţii, printre care şi V. I., înregimentaţi pe frontul "inamicului"; din această perspectivă aproape tot ce produce V. I. este privit cu suspiciune: omul, plasat la Paris, rupt de realitatea la care se referă obstinat, scrie numai şi numai despre situaţia din ţară şi cu deosebire despre literatura de acolo, pe care nu o poate cunoaşte decât incomplet; aserţiunile sale sunt totdeauna maniheiste (scriitori lăudabili sau criticabili), autorul în discuţie este ori aservit regimului - şi atunci nimic din ce scrie acesta nu are valoare literară, sau dimpotrivă, când autorul încearcă să-şi păstreze independenţa politică, prin acest simplu fapt valoarea textelor este asigurată, indiscutabilă, proclamată ca atare. Stilul criticului literar "n-a depăşit nivelul gazetăriei politizate de comandă"; stil tarat de "grandilocvenţă şi vanitate"; la adăpostul imposibilităţii de a i se replica, de a se verifica referirile la opere ce nu au fost traduse la noi. Etc.

Iar până la urmă, niciunul dintre cei doi autori de Istorii ale literaturii nu îl discută pe V. I. decât ca un caz aparţinător Europei libere şi perioadei războiului rece dintre cele două lagăre.

 

Opera literară: Fenomenul Piteşti (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990; reeditat în 2007); Româneşte (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991; reeditat în 2005); Subiect şi predicat (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993); Dimpotrivă (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994); Semnul mirării (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995); Trecut-au anii (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000); Poeme de exil (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001).

 

 

Poezia zilei, Lidia Lazu: 

 

***

             lui Mircea Ciobanu

 

Ardea un capăt de lumânare

Rămasă de la botez

Pe masa împinsă de-o parte

În încăperea nemobilată

 

Ea singură lumina dansul nostru

Şi arunca pe pereţii cubişti

Frânturi de trupuri în căutare frenetică

De parcă n-am fi fost

Demult îmbrăţişaţi

 

Şi-ntreaga noapte era

Sub stăpânirea noastră

Cu tot cu stele şi ger

Cu tot cu crengile pe care mugurii

Stăteau la pândă ca în tranşee

Să nu piardă cumva

Clipa asaltului de primăvară

5 oct. 1996

 

 (din volumul Balansoarul umbrei, ed. Vinea, 1999)

 

 

Alţi scriitori:

Pan M. Vizirescu, n. 16 aug. 1903 - d. 27 ianuarie 2000.

Ov. S. Crohmălniceanu, n. 16 august 1921 - d. 28 aprilie 2000 

Ioan Adam, n. 1946

 

Poezia zilei: Ion Gheorghe, n. 1935

La matcă

Zac ţărăncile, pe grămezi de porumb;

încovrigate pe sacii de grâu şi-acoperite

Cu sămânţa de floarea-soarelui:

Nu ptţura să le ia nici-un grăunte: mușcând,

Rupând cu ghearele şi-au apărat

Hrana copiilor;

Le-au bătut cu cizmele-n burtă: pe

Grămezile de porumb; cu sacii de grâu la piept; îngropate-n sămânţa le-au dat boală.

 

Şi noi, pe când eram copii, trăiam la arie; prin

Poloagele de paie ne trânteam; în recile

Grămezi de grâu ne scufundam; în movile

De sămânţa de porumb şi floarea-soarelui;

Ne scăldam cu boabe, ca păsările-n pulberea

Drumului;

Ca puii de castor înotam prin grămezile

De grăunțe:

Intram dinspre apus, cu capul între umeri,

Şi ieşeam la răsărit: ne-am născut, ne-am fătat, ziceam abia

Trăgându-ne sufletul şi căzând în brânci -Din pântecele seminţelor izvorându-ne

De mai multe ori pe zi -Noi, în sămânţă ca peştele-n apă, noi în grăunțe

Ca apă-n matcă, la teapa noastră;

Prin căpiţele de iarbă proaspătă treceam -

Ieşind din malul de paie, ca izvoarele

Din stâncă, rârâș; dând cu capul de piatra

De moară, a soarelui -M-am născut, m-a fătat, era piuitul

Şi mugetul nostru!

Iar toamna, când mama spală grâul de sămânţa,

Cu sfială nemărturisită plecăm de-acasă.

De parcă se născuse sora-mea -

Trist că-mi uzurpase locul la sân;

Toamnă fiind, pe când sângele nostru

îşi începu coacerea,

În strugurele inimii; când dădu-n fiertul său

Zvâcnind pe căile de alambic,

Ale fiinţei noastre-ntortocheate -

Când auzirăm multe despre lucrul bărbatului

Cu femeia; târziu, când păzeam caii, cădeam

Cu faţa-n jos, pe grămezile de iarbă:

Se voiniceau organele noastre; bărbatule

Ne dădeau durerea bărbatului;

Scheuna tânărul animal cu botul în capcană -

Suspinam nebuni - cu faţa-ngropată-n zolul

 

Movilelor de boabe reci, pe arii.

Zeiţă însăşi ne stingea boala; adormindu-ne:

în grămezile de grăunțe rămâneau gropi mari.

Cuiburi de pe care zburaseră lebedele -

Scobituri din care se vedea că ieşise

Cineva - născându-se din noi şi din movilele

De grâu: scurmătură de orbeţi în seminţe:

Cineva se izvodise din îmbrăţişarea

De-o noapte a grămezii de grâu - cu noi,

Ce nu cunoscuserăm femeia.

Pe căpiţele de iarbă, pe grămezile de porumb.

Şi pe movilele de grâu - ca pe pântece

Gigantice -

Au fost bătute ţărăncile cu cizma; în matcă a lovit zdrobitorul -

în ulciorul burţii - pân-a dat apă din el;

Au ieşit copii ca peştii risipiţi,

Zbătându-se sub labă; în amorfa pântecului de femelă a ţăranului

A dat cizma - pe grămezile de seminţe.

Eu, dormind încă-n pântecul clasei

Materne; eu, ca peştele-n matca răului,

Eu ca fetusul în lichidul primordial,

Eu, ca puiul de pasăre-n matricea oului,

Eu, ca mielul în casa naşterii -

Am fost scăpat pe lume, din durerea

Loviturilor în burţile ţărăncilor

Bătute pe grămezile de porumb, încovrigate

Pe sacii de grâu, şi-acoperite cu sămânţă

De floarea-soarelui - de-şi apără şi-acuma

Pâinea şi laptele pentru copii.

Ci eu în templu,

Mă-nfrunt cu înţelepţii mincinoşi.

(preluare de pe Internet)

Un fulminant recital Lidia Lazu, din lirica lui Lucian Blaga, la Rotary Club - California, 2oo8

 https://www.youtube.com/watch?v=VyT9VTftKgc

 15 august: Ion Chinezu, n. 15 aug. 1894 - d. 10 dec. 1966

    

                                

Dintr-o familie de ţărani, s-a născut în localitatea Sântana de Mureş, şi-a făcut şcoala primară în satul natal, liceul la Tg. Mureş, după care a studiat Teologia la Blaj. A renunţat şi a urmat Filologia la Budapesta şi la Bucureşti, cu licenţa în 1920, devenind profesor de liceu, mai întîi la Tg. Mureş, 1920-1925, apoi la Cluj, 1925-1940, când vine la Bucureşti; va fi trimis consul român la Cluj, în perioada Diktatului de la Viena; În 1944 este luat prizonier în Germania, de unde revine după un an.

În 1930 îşi luase doctoratul în filologie cu tema Literatura maghiară din Transilvania. Remarcat de N. Iorga, va beneficia de o bursă la Paris, 1930-1932.

În interbelic a desfăşurat o intensă activitate de publicist şi critic literar, colaborând la revistele lui Victor Papilian şi fondând revista Gând românesc, 1933-1940.

După război, a trăit retras, în mare discreţie, traducând intens din literatura maghiară clasică şi contemporană, dar şi din germană (Th. Mann) şi franceză (Seghers), dar semnând de cele mai multe ori cu pseudonim. Retragerea sa se explică prin rigorile comunismului care se instala dar şi prin faptul că Ion Chinezu aderase la mişcarea legionară. Încă din perioada budapestană, anii 1918-1919, existase o puternică polarizare a tineretului, nu numai în fostul imperiu! - unii spre dreapta, alţii spre extrema stângă comunistă. Mai ales fiind vorba de transilvăneni, Ion Chinezu a alunecat spre extrema dreaptă. Este un simplu noroc că nu a fost trimis la Canal, ca atâţi alţii.  În schimb este de neînţeles faptul că, în 1940, veniţi amândoi în Bucureşti ca urmare a Diktatului, Ion Chinezu l-a denunţat pe fostul lui elev şi devenit între timp prieten Raoul Şorban ca element neromânesc, duşmănos... Doar intervenţia lui Emil Haţieganu a făcut să fie eliberat...

Însă despre acest prea trist episod nu s-a vorbit decât în ultima vreme. Literat emblematic pentru perioada interbelică, militant pentru corecta abordare a literaturii naţionalităţilor conlocuitoare, eminentul traducător din maghiară, franceză şi germanană s-a stins bolnav, aproape orb. Plin de regrete pentru fapta sa niciodată recunoscută, scuzată... O greşeală, în ceasul cel rău, de laşitate şi trădare, care îl va fi ros pe dinăuntrul sufletului...

În mod remarcabil, N. Manolescu îl plasează pe I.C. în "A treia generaţie maioresciană de critici şi istorici literari”, alături de alţi 8 critici interbelici de primă mână; consideră revista Gând românesc drept "cea mai serioasă publicaţie interbelică de la Cluj", iar pe I.C. "întâiul critic ardelean interesat de estetic şi nerefractar la poezia modernă"" (p. 801). S-a ocupat nu doar de scriitorii ardeleni, precum alţi coregionali, ci şi de mari scriitori din Regat, percepându-i just pe Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Arghezi, Zarifopol, Pillat şi avansând în ce-i priveşte "formulări nu numai memorabile dar şi valabile în timp", unul dintre motivele care îl vor fi determinat pe Ion Negoiţescu să-i editeze prima antologie de critică literară, 1969.

Numele Ion Chinezu îmi era prea cunoscut din scrierile admirative ale tuturor ardelenilor, mai ales ale cerchiştilor. Mi-a fost însă imposibil să-i aflu adresa ca să-i pun o placă memorială. Cornel Regman, care i-a fost elev şi apropiat în toată perioada posbelică, nu se mai afla în viaţă. Dna Zorina nu ştia decât în mod vag că Profesorul locuia pe undeva, dincolo de parcul Kiseleff, unde fostul discipol se ducea să-l viziteze...

 

Citeşte mai mult: despre alunecarea legionară a lui Ion Chinezu... http://www.ziaruldemures.ro/index.php?id=25&tx_ttnews[tt_news]=3814

Opera critică:   Aspecte din literatura maghiară ardeleană. 1919-1929, Cluj, 1930; Pagini de critică, îngrijită şi prefaţă de Ion Negoiţescu, Bucureşti, 1969.

 

Poezia zilei, Marcel Mihalaş (n. 15 aug. 1937 - d. 1987)

Vorbeşte-mi de dragoste

Vorbeşte-mi de dragoste, 
cerul să se legene peste plopii înalţi
Muşchii să mi se magnetizeze, ca pe arbori
Mugurii să ardă, cu explozii în lanţ.

Vorbeşte-mi de dragoste, 
pământul şi iarba la picioare
vor bate valuri, vor trece în mare
cu pulsul din vinele inimii tale solare.
Si flux, si reflux, şi vânt si furtună
Vor bate în mine cu muchii de lună, 
Ca finite-orizonturi, ce-n creste răsună.
Si, când pe vreun mal, lăsati-mă-vor poate
Am să simt spuma mării cum faţa îmi bate.
Vorbeşte-mi, vorbeşte-mi de dragoste.

 

 

Chanson de geste

 

Ai în iubire o statură gravă

Şi-o platoşă a peştelui tăcut,

De parcă spada asta, pisc de slavă,

În vârful mâinii tale-a început.

 

Viteazule Roland! Ce fără pată

Sub braţul aprig zarea rămânea!

În timp ce vulpea aia blestemată

Sub platoşă muşca ironic şi râdea.

 

 

Aerul vorbelor

 

Aerul vorbelor noastre

face răni în aerul mare.

Strălucesc consoane albastre

prin unde de limpezi vocale.

 

Din consoane facem zid de casă

şi din fier bătut, din lemnării.

Un baraj de trepte luminoase

Pentru-a merge, pentru-a ne opri.

 

Cu vocalele cântăm şi-ţi mângâi părul

liniştit, într-un târziu.

Cu vocale legănăm copiii noaptea

când se scoală şi se tem

de aerul pustiu.

 

 

 

Ia mai lăsaţi poporul!

 

Ia mai lăsaţi poporul!

Poporul a obosit

să se tot adune

cu prilejul

unor vorbe.

 

Lăsaţi copacii

să putrezească în linişte

nu-i mai chinuiţi

cu cuvinte

 

Şi aşa

ei au o vedere largă

spre cer

şi nu clipesc niciodată

până la

concluzia finală.

 

 

Noapte...

 

Mersul lunii îmi netezeşte respiraţia

încât pot scrie pe ea. Descifrează

copacii

îngropaţi în întuneric

până-n cărbuni.

 

Noaptea o fi vreun reziduu al zilei.

Un culcuş de oameni, de plante, de vânt

Un ţărm al pupilei.

Un ajun de pământ.

 

 

Alţi scriitori:

Gh. Bejancu, n.1926

Adrian Munţiu, n. 1936

Ctin Novac, n. 1937

Lucian Avramescu, n. 1948 

 

 14 august:  Mircea Ghiţulescu, n. 14 aug. 1945 - d. 17 oct. 2010

 

       Din comuna Cuca-Jud. Argeş, a făcut Filologia clujeană, după care a început o carieră extrem de zigzagată, ca profesor la Întorsura Buzăului, ziarist la Sf. Gheorghe, iar profesor la Iara-Cluj, inspector de teatru, director de teatru de păpuşi şi tot aşa, până la consilier în Ministerul Culturii, secretar al Uniunii Scriitorilor, director fondator al revistei Drama. Un doctorat în anul 1995.

A debutat în revista Echinox cu o piesă într-un act: Strada teilor, 1969, iar în volum cu romanul Oraşul fără somn, 1978, urmat de eseuri: Alecsandri şi dublul său, 1980; Omul de nisip, 1982; O panoramă a literaturii dramatice româneşti contemporane, 1984, Oglinda lui Narcis, 1986, Istoria literaturii dramatice româneşti, 2000, numeroase studii, prefeţe, cronici teatrale; a înfiinţat Clubul dramaturgilor.

 

Citiţi mai mult: http://www.jurnalul.ro/observator/moartea-unui-artist-mircea-ghitulescu-557400.htm

 http://www.mediafax.ro/cultura-media/scriitorul-mircea-ghitulescu-a-murit-7490278

 http://www.autorii.com/scriitori/mircea-ghitulescu/

 

 

 

Alţi scriitori:

Tudor Ţopa, n. 27 mai 1928 - d. 10 august 2008    

 13 august: Ion Lăncrănjan, n. 13 aug. 1928 - d. 6 martie 1991

 

 

Fiu de ţărani români, săraci şi analfabeţi din Oarda de Sus, jud. Alba, a urmat o şcoală de ucenici la Braşov, 1942-1946, apoi una de metalurgişti la Câmpina; dar deja începuse să buchisească la rime, la scrieri personale. În 1951 ajunge la Şcoala de literatură; la absolvirea acesteia devine redactor la Tânărul scriitor, de unde trece la Luceafărul, la Gazeta literară şi la Viaţa românească, iar din 1967 va renunţa la slujbă, ocupându-se numai de scris şi de activităţi obşteşti. În 1980 a devenit deputat în Marea Adunare Naţională. De la debut şi până la ultimele rânduri, gânduri şi acţiuni, devotat necondiţionat orânduirii socialiste, unei ideologii apărate cu dârzenie, chiar împotriva evidenţei. A scris romane, nuvele, povestiri, eseuri, publicistică, articole de atitudine, după cum reiese şi din titlurile alese: Nevoia de adevăr, Cuvânt despre Transilvania, Vocaţia constructivă etc. Naţionalismul pe care a bătut monedă comunismul nostru în varianta ceauşistă, patriotardă, a avut acest efect manipulator asupra unor oameni de talent şi de bună credinţă, mai ales ardeleni, unde problema era mai sensibilă, însă cărora le-a lipsit dorinţa de a privi mai în adâncul realităţilor acelor vremuri, spre a le vedea limitarea, nedreptatea, minciuna socială. Unul dintre cusururile dintotdeauna ale opţiunii politice (nu doar în cazul comunismului şi nu doar în cazul Lăncrănjan) fiind acela că "din cauza copacilor nu mai vezi pădurea". Ajungând chiar să spui neadevăruri precum acesta: Dacă n-ar fi venit comunismul eu aş fi rămas analfabet.  Neadevărul fiind acela că în 1942, deci în plin regim antonescian, Ion Lăncrănjan deja frecventa o şcoală de ucenici; mai era el analfabet, după ce terminase o a două şcoală, la Câmpina? Or, una este să fii autodidact, cum au fost majoritatea scriitorilor şi cu totul alta e să fii sau nu analfabet (da, părinţii lui ţărani, în interbelic, vor fi fost analfabeţi; nu este şi cazul concret al lui Ion Lăncrănjan...).

Ironia soartei face ca placa memorială a lui Lăncrănjan să se afle la mai puţin de un metru distanţă, pe peretele unui bloc muncitoresc din Drumul Taberei, în vecinătatea plăcii memoriale puse de subsemnatul pentru Lena Constante şi Harri Brauner, aceştia încarceraţi de regim, deveniţi victime ale comunismului, pe care îl susţinuseră din răsputeri în perioada de început... Mă întreb dacă Ion Lăncrănjan, ai cărui antecesori proveneau desigur din Lancrăm, se va fi întrebat cu sinceritate de ce Lucian Blaga nu a avut voie să publice nimic, timp de 16 ani, sub regim "democratic-popular"; de ce vecinii săi de scară au făcut puşcărie politică?...Ce-i drept, în ce-l priveşte, Ion Lăncrănajn nu a avut a se plânge, răsplătit de regim pentru slujirea cu credinţă  a acestuia (deşi cuvântul credinţă nu e cel mai bine ales...). Pe o alee din parcul Albei Iulia, ne informează poetul Ion Mărgineanu, lângă statuile unor mari scriitori (Eminescu, Coşbuc, Caragiale, Goga, Iorga, Rebreanu, Agârbiceanu, Blaga se află şi bustul scriitorului Ion Lăncrănjan. Relatând evenimentul de la faţa locului, în primăvara 2005, poetul se întreabă de ce oare la monument s-au adunat doar 25 de persoane...). (La dezvelirea cam în acelaşi timp a monumentului lui Mircea Vulcănescu, decedat acesta cu 4 decenii mai devreme decât I.Lăncrănjan s-au adunat câteva sute de oameni, câteva zeci de scriitori...)

A debutat cu nuvela Cordovanii, 1954, adusă la dimensiuni de roman în 1963, de câteva ori refăcut, până la ediţia ne varietur, din 1978. Un roman cu adordare monografică, despre lumea tradiţională a satului ardelenesc, scris într-un limbaj încărcat dialectal, foarte bine primit de critica literară a momentului, în pofida lungimilor-digresiunilor, a lirismului chiar melodramatic, a acţiunii trenante şi a inabilităţilor de construcţie, toate acestea rezultând din monologul lui Lae Cordovan, ţăran sărac, aflat sub tăvălugul vremurilor, rezistând prin îndârjire de neam, trăind dublu, o viaţă sufletească ascunsă şi o altă viaţă la vedere.

P.S. La aceste aserţiuni ale mele despre scriitorul Ion Lăncrănjan, cu care nu am avut ocazia să discut vreodată - şi nici nu am căutat o astfel de ocazie - şi căruia mărturisesc a nu fi reuşit să-i citesc până la capăt niciuna dintre scrieri, când a fost vorba să am vreun roman de-al său în mână, ci doar fragmente, dintre numeroasele care apăreau în presa literară, de fiecare dată juste însă neatractive, plictisitoare, ticăite etc, ar mai fi de adăugat că în a sa Istorie critică, N.M., care la momentul apariţiei lor, va fi scris despre romanele lui Lăncrănjan, acum face doar 3 referiri, când vine vorba de "ţărănismul" lui Ion Gheorghe, de temele politice ale lui Al. Ivasiuc şi de abordarea problemei comunismului mutilator de destine la Augustin Buzura, iar în rest îl expediază la "Autori de dicţionar". În schimb, Marian Popa îi acordă aproape 4 pagini îndesate de analiză a tuturor romanelor lui Lăncrănjan, "un scriitor moralist", prezentat ca un om de nedesminţită probitate, un singuratic, om cinstit, care nu scrie decât ceea ce singur vede şi gândeşte; scriitor care se referă cu obstinaţie la tragedia clasei ţărăneşti, acum pe cale de dispariţie datorită impunerii colectivizării, ceea ce a aruncat în aer temeiurile şi mobilurile existenţei şi aşa extrem de urgisită a ţărănimii. "Singur şi pieziş", autorul ar fi avut mereu înfruntări cu cenzura, care a întârziat pe cât s-a putut apariţia cărţilor sale, nişte interpretări foarte personale, de bună credinţă, adesea inconforme cu directivele. Iar la un moment dat scriitorul a fost agresat până la pierderea conştiinţei, la intrarea în bloc. (Să fi fost din cauză că se exprimase ireverenţios cu privire la sovietici?). Oricum, M.P. afirmă că Lăncrănjan ajunsese, după diferite abordări ale destinului ţărănesc în vremea orânduirii comuniste, să scoată din ecuaţie anume ordinea socială comunistă, desigur impusă din afară, şi să reducă problema dramei sociale la relaţiile interumane: a face răul ar fi până la urmă o chestiune de opţiune a omului slab, lipsit de valoare, care vrea să iasă în fruntea bucatelor... S-ar înţelege că de vină erau oamenii, nu ideologiile, nu Partidul, nu mijloacele de coerciţie... Scrie M. P.: "deşi urâţi, nu sovieticii sunt vinovaţi pentru impunerea doctrinei comuniste în ţară, nici măcar comunismul nu-i vinovat pentru negativitatea generată de el, ci oamenii care l-au acceptat sau practicat pe seama altor oameni... Rătăcirile individului, colectivităţii sau ale epocii nu sunt ale ideilor, speciei umane universale, răul nu-i anonim nici transcedental, pentru că trebuie atribuit omului slab...". Şi mai departe: "Cu I.L. este ilustrabil şi paradoxul tragi-grotesc al anticomunistului comunist sau al comunistului anticomunist. " Concluzionând: "a-l măguli pe Ceauşescu, primul comunist patriot căruia în realitate puţin îi păsa de ţară şi de comunism pentru că el voia pur şi simplu să conducă, înseamnă a minţi asupra unei părţi a prezentului, pentru a putea revela o parte din minciuna trecutului..."

 

Opera literară: Cordovanii,  1963 (ed. revăzută 1967; ed. ne varietur 1972); Eclipsa de soare, 1969; Fragmentarium, 1969; Vuietul, 1969; Ploaia de la miezul noptii, 1973; Drumul cainelui, 1974; Caloianul,  1975; Nevoia de adevăr,  1978; Suferința urmașilor, 1978 (ed. II, 1985); Fiul secetei, 1979 (ed. II, 1984); Cuvânt despre Transilvania,  1982 (ed. II, 1995); Eclipsa de soare., Drumul câinelui. 1982; Vocația constructivă. 1983; Toamnă fierbinte, 1986; Lostrița, 1990; Omul de sub munte, 1990; Cum mor țăranii, 1991; Coridorul puterii, I, Suburbiile vieții,  1994.

 

Citeşte mai mult: http://www.autorii.com/scriitori/ion-lancranjan/

 http://www.dacoromania-alba.ro/nr22/ce_a_mai_ramas.htm

 http://www.ziaristionline.ro/2011/03/15/cuvant-despre-transilvania-ion-lancranjan/

 

 

Poezia zilei, Octavian Soviany , n. 23 aprilie 1994

   

     

 

***

 

Ne-am adunat într-un străvechi fundac

Cu rafturi de mahon ca la paradă

Vechi suflători din nu mai ştiu ce veac

Având chelia dată cu pomadă

 

Sub scufe cu întregul zodiac

Dedaţi la un crailâc şi-o băutură

Violonişti sugând talaş dulceag

De Stradivarius pus în srarmură

 

Cu dinţii-înfipţi ca un inel rozalb

În luthurile noastre de Cremona

Şi-având pictată pe plastronul alb

Femeia-peşte care-i primadona

 

Harpiste planturoase şi cu negi

Foşnind funebru cozi de rândunică

Mici pianişti cam cinici cam uzbeci

Sub zvelte pălării de majolică

 

Şi aşezaţi în stranele de os

Toţi muzicii cei mari de altădată

Iar la pupitru demonul în roz

Ţinînd la ochi binoclul de agată

 

Le-mparte din desaga lui caducă

Mici daruri cum se fac la cumetrii

Lui Wolfgang Amadeus o perucă

Şi orăzar de crep pentru Lully...

(din Cartea lui Benedict, 2002, ed. Vinea)

 

 

Alţi scriitori:                                                                         

Spiridon Popescu, n.1864

Alexei Mateevici, n. 14 martie 1888 - d. 24 august 1917.

Victor Papilian, n. 17 iunie 1888 - d. 15 august 1956

Adina Kenereş, n. 1957