vineri, 21 octombrie 2011

ion lazu: Jurnal american, XVI; O cronică de Ion Murgeanu; poezii, fotografii

Ion Lazu: Jurnal american, XVI.

NOTA: Amabilul cititor al acestui blog are dreptul să ştie că  pe Youtube.com, scriind Lidia Lazu şi dând Enter, va putea urmări nu mai puţin de 25 filmuleţe, fragmente din recitalurile Lidiei şi din cântecele sale în aer liber.  Câteva dintre acestea, pe care din păcate nu le-am postat la locul potrivit în acest Jurnal americam, le dau mai jos. Şi promit să le postez, retroactiv, la locul cuvenit în cadrul Jurnalului.

cambria, pacific:    http://youtu.be/GKUROlsRI1k
california 1:    http://youtu.be/K4dkNeWinRs

california 2:    http://youtu.be/VyT9VTftKgc

california 3:    http://youtu.be/Vk9J5m0CBZc
... Şi la drum, spre Nord, către Hayward! Mai avem cam 150 km. Dl Isvoran ne spusese ce-ar fi de văzut mai întâi în San Francisco, deşi Ileana a fost şi ea de multe ori acolo şi ştie  bine priorităţile. Mai mergem în lungul golfului Monterey vreo 10 km, apoi ne desprindem de vraja Oceanului, trecem Salinas River, Prundale, San Juan Bautista, Gilroy, San Martin, Morgan Hill, Santa Clara, Fremont, Newark, tot prin locuri despre care parcă am auzit şi am citit...
Şi iată-ne la Hayward, Ileana ştie locaţia bisericii, aşa că se plasează corect; de acolo dă nişte telefoane familiei Leonte şi gazdele ne monitorizează până la vila unde vom rămâne peste noapte. Familia L. ne aşteaptă cu masa pusă, ne instalăm, mâncăm, şi continuăm discuţiile până ne răzbeşte somnul. Soţul este inginer de avioane, dar se ocupă şi de scris, de cântat. Îmi dă o antologie a producţiilor sale poetice. Pune mâna pe microfon, dă drumul la staţie şi ne cântă ceva, cu o voce pasabilă şi atât. Darexistă preocuparea, propensiunea, punerea în scenă, nu-i puţin lucru nici acesta. Lidia se ia la vorbă cu doamna Oana şi trebuie să o atenţionez, căci aceşti oameni se vor scula la prima oră şi vor zbura la Las Vegas, îmi pare, dându-ne indicaţii unde şi cui să lăsăm cheia. Din păcate nu-i vom avea ca spectatori.
A doua zi mergem la biserică, fac poze pe cât se poate de multe, pentru că bateria aparatului de filmat nu s-a încărcat, cu toate că a stat în priză peste noapte - şi pierd astfel ocazia să fac a patra filmare.
După recital şi vorbe şi trataţii, ducem totul la maşină, ancorez ecranul, căci Jerry s-a lăsat păgubaş după ce la primul recital încercase să lege şi el, pe partea lui şi nu a reuşit nicicum Adevărat artist, deci neîndemânatec în treburile gospodăreşti.
Plecăm spre San Francisco, să dăm o tură şi să ne lansăm apoi spre casă. Prin Oakland, mereu cu apele golfului S.F. Bay; şi cândva, de pe un promontoriu ne lansăm pe teribilul Bay Bridge, lung de vreo 8 km, dacă nu mai mult, foarte înalt deasupra apei şi ancorat cu cabluri spectaculoase, umbrele lor răpăie în parbriz, eu încerc să fac din viteză poze cu marele oraş, cu insuliţele, cu... Nu este un pod rectiliniu, ci oarecum în arc cu săgeata spre nord-vest, iar dincolo de mijlocul construcţiei pilonii se sprijină pe Treasure Island, o ditamai insulă, nelocuită; apoi în stânga rămâne insuliţa Yerba Buena şi trebuie să-mi concentrez atenţia pe partea dreaptă, căci este impresionantă imaginea zgârie-norilor – aici să te opreşti, pe marginea podului, la înălţime ameţitoare deasupra golfului şi să tot faci poze, chiar dacă eşti convins că s-au făcut deja, într-o sută de ani, mii şi mii de poze, multe dintre ele figurând pe ilustrate, pliante, reclame, în cărţile turistice etc.
Ileana ne atrage atenţia asupra unei insuliţe-citadelă, albă în depărtare, este faimoasa închisoare Alcatraz, celebră, de unde nu se poate evada. Pătrundem în Frisco, oraş imens, cu blocuri zgârie-nori. Oraşul este situat pe un istm montan, deci cu relief foarte accidentat, cu spinări de deal care descresc spre nord, drept urmare clădirile se află la diferite nivele, şi fiind de înălţimi diferite, impresia de căţărare la cer este şi mai accentuată; pe direcţia vest-est străzile paralele urcă şi coboară şi iar urcă, iar celelalte străzi, orientate nord sud, căci întregul oraş este o reţea în carouri, coboară în general spre zona Golden Gate.
În oraşul cel mare există şi o reţea de tramvaie şi este interesant să vezi cum urcă şi coboară pe trasee mai mult decât abrupte, mi se pare că în unele cazuri vagoanele sunt trase cu cablurile. Cînd vezi vreun tramvai în vale, ca în partea de jos a unei bucle, te întrebi cum a coborât până acolo şi cum o să facă faţă la urcuş...Ileana, care ştie oraşul şi vrea să ne răsfeţe şi să ne dea gata, dintr-o surpriză în alta, ne duce cu maşina la celebra stradă care este considerată cea mai cotită din toată lumea, în fapt o alee şerpuitoare care coboară panta abruptă. Nu e lesne să abordezi respectivul traseu, vânat de toată lumea turistică, în oraşul cu circulaţie la limită, trebuie să te plasezi pe Union Street şi să înaintezi  spre vest, ajungi în Hyde Street şi nu trebuie să ratezi înscrierea pe dreapta, spre nord, căci ţinta noastră este Russian Hill, de pe care începe coborârea pe numita Lombard str. hill, apoi pe această Crookedest street (cea mai cotită), unde duminica accesul este interzis. Deci a planificat bine Ileana această acţiune. Or, aici e mare aglomeraţie, se aşteaptă la coadă, turişti din toată lumea ţin să nu rateze ocazia de a coborî pe cea mai cotită stradă, ca apoi să povestească prietenilor... Unii mai ambiţioşi se străduiesc să urce, pe o alee care abia cuprinde două maşini şi are curbe strânse, la 20-30 de paşi una de alta. Poate data trecută au coborât, acum vor să facă experienţa inversă; sau poate s-au poziţionat greşit când au abordat traseul. Coborâm şi noi, facem poze, nu durează decât 4-6 minute, deşi avem multe opriri pe traseu. Dar deja Ileana ne indică, pe direcţia coborârii noastre, un alt vârf de deal, unde doreşte să ajungem; e vorba de Telegraph hill, considerat un punct strategic, de unde ne putem delecta privind împrejurimile Oraşului până departe, peste golf... 
Ajungem în vale, manevrăm, ne plasăm pe direcţia cuvenită, începem să urcăm, nu e deloc uşor, mai mult se stă, se aşteaptă, iar problema insurmontabilă este totuşi: unde să găseşti un locşor pentru parcarea maşinii. Se înaintează pas cu pas. Ne pierdem răbdarea, coborâm, rămâne să ne reunim grupul pe platoul din vârf.  Şi aşa facem, Ileana cea vigilentă a găsit un loc de parcare; ne învârtim în jurul unui rezervor de apă circular, cam ca în Slatina, pe dealul Grădişte, însă în cu totul alt context. Avem noroc de o zi luminoasă, s-ar putea face poze şi mai bune de n-ar fi copacii şi tufele prea înalte ale gardurilor vii, ale leandrilor înfloriţi, rămuroşi, dar tot strecurăm priviri încântate: spre alba insulă-bastion Alcatraz, spre Golden Gate, spre stânga şi înapoia turnului de apă, unde se desfăşoară sclipind sub soarele amiezii marele Frisco – o forţă a naturii, nu alta.
Dar Ileana are planuri extrem de ambiţioase, vrea să ne arate tot ce a încântat-o pe ea la precedentele descinderi; ne duce undeva spre sud, urcând treaptă cu treaptă - şi iată-ne pe vârful dezgolit al unei coline înierbate, cu copaci; parcăm, căci sub  noi se înşiră un rând de 7-8 frontoane ale unor vile extrem de cochete, de pe la începutul veacului trecut, de aceea faimoase şi numite Doamnele pictate, sau cam pe-aici. Doamnele macheate, zugrăvite sau cum să traduci? Ne mişcăm pe pajişte,  deodată cu alţi turişti veniţi să adaste, să fotografieze, să se tolănescă pe iarbă. E soare, cu ceva nori în evoluţie pe cer, însă un vânt cam aprig, noroc că suntem bine îmbrăcaţi. Jerry, friguros, îşi pune fulgarinul lung în poale. Şi tocmai acum Lidia, văzându-l cam îmbufnat, îl înşfacă şi îl învârteşte câteva piruete, fredonând vreun vals, ceva. Spre hazul nostru şi al câtorva privitori. Şi asta e cu Doamnele zugrăvite, punct de atracţie într-un vârf dezgolit de deal, conservat ca atare din motive turistice, în mijlocul Oraşului-furnicar. Ne ducem la maşină şi pornim spre alt obiectiv din planul foarte dens al Ilenei.

                                           (va urma)

LIDIA LAZU: Recital californian, 2008



















Lansarea unei noi reviste literare: Bucureştiul literar şi artistic

Astăzi la prânz, după multă vreme de când mergem la manifestări culturale programate în Rotonda MNLR, sala s-a dovedit cu totul neîncăpătoare pentru afluxul de scriitorime venită să participe la lansarea unei noi reviste. Care se şi difuzează cu generozitate participanţilor, dar aflăm că suta de exemplare cu care au pornit de la redacţie s-a dovedit insuficientă. Lume pe marginea Rotondei, în picioare, lume la intrare şi până în capătul coridorului. Reporteri frenetici. Începe lansarea propriu-zisă. Lucian Chişu face oficiile de gazdă surprinsă de amploarea evenimentului, dar iute dispare, lăsând scaunul de la prezidiu unui alt aspirant. Vorbesc pe rând: Coman Şova, fondatorul revistei, cu speranţa unei vieţi cât mai lungi pentru nou-lansata revistă; Florentin Popescu, Redactor şef şi co-fondator al revistei (se doreşte o revistă deschisă spre toate vârstele şi abordările, neînregimentată politic, desfăşurându-se în limitele esteticului, având rubrici permanente de publicistică (Ion Andreiţă), teatru (George Genoiu) muzică (Dan Anghelescu), arte plastice (Corneliu Ostahie), film (Călin Stănculescu), dar au fost cooptaţi în redacţie literaţi din toată ţara, de la Satu Mare, Iaşi, Galaţi, Timişoara, ba şi din străinătate: Al. Cetăţeanu (Canada), Th. Damian (New York); seniori editori Radu Cârneci şi Horia Zilieru. Tehnoredactarea şi tiparul, dna Raluca Tudor, care împărţise exemplare până la ultimul...
Mai vorbesc de la prezidiu: Dan Alexandrescu (încântat că o revistă literară nu-i uită pe muzicieni, pe plasticieni, artişti etc), Radu Cârneci (despre luptele duse pe vremuri pentru înfiinţarea primelor reviste de cultură din ţară: Ateneu şi Ramuri, urmate la câţiva ani de alte reviste din principalele centre culturale ale ţării; s-au ridicat oameni, s-a edificat o literatură de valoare), senatorul de Olt Dan Şova (care ştie că Sublimul nu e de vânzare, doar vulgaritatea aduce profit!), iar din sală: Ion Andreiţă (a fost mereu pălmaş în publicistică, acum a ajuns pentru prima dată la şefie), Ion Brad (despre înfiinţarea în 1947, la Cluj, cu sprijinul lui Miron Radu Paraschivescu a revistei Almanahul literar, din 1864 Steaua; Gh. Zarafu (o epigramă de Cincinat Pavelescu), George Călugăru (un catren ad-hoc), Anca Deculescu (foarte implicată sufleteşte în această aventură de familie), Nicolae Georgescu, Gabriel Dimisianu, Margareta Labiş...Alţi câţiva vorbitori.
Printre scriitorii din sală, i-am identificat pe: Ion Gheorghe, Ştefan Dimitriu, Emil Lungeanu, Marin Codreanu, Ion Nistor, Gheorghe Anca, Georgeta Dimisianu, Gh. Dobre, Corneliu Antoniu, Marius Stan, Paul Schuster-Stein,Tudor Meiloiu, Stan V. Cristea, Gheorghe Popa, George Gibescu, I. Crângaşu, George Gibescu.
Mateloţi ai Bucureştiului literar şi artistic, Ridicaţi marele pavoaz!






Cronică de Ion Murgeanu: Ion LAZU: Scene din viaţa literară

O mare surpriză este pentru noi cartea prietenului nostru dl. Ion Lazu: Scene din viaţa literară. După ce credeam că, altcum spus, epuizasem autorul. Chiar şi în urma experienţei, total lipsite de umor, de Ilf şi Petrov, a unei colaborări in duo, volumul Himera  literaturii, dialog epistolar. Descoperim în micul volum de nici 200 de pagini, apărut la Editura Ideea Europeană, o artă poetică discretă, sau, în raport cu idealul, i-am putea spune chiar, „smerită”. Ceea ce ni se părea, la un moment dat, în Himera literaturii, nesuferit, din cauza unei prea învinuite de noi, ostentaţii, o retorică a timidităţii,  în fond, în Scene din viaţa literară, retorica se „aplatizează”, căci autorul îşi găseşte tonul, putem spune, înainte de a şi-l inventa. Este, într-un fel, definiţia, oricând particulară, şi de ne-imitat, a capodoperei. Poate nici Ion Lazu nu şi-a dat seama, scriind acest jurnal al său, înainte chiar de a porni aventura „devenirii” ca scriitor, că anume cu acesta va da, într-un fel, lovitura. Într-un dialog pasager, despre carte, la telefon, a strecurat, de altfel, o informaţie extrem de preţioasă: editorul său de o viaţă, un fel de mentor, până la urmă, mereu mult prea regretatul Mircea Ciobanu, i-ar fi spus acelaşi lucru, că jurnalul său este „cartea vietii tale”.  Din păcate nu a mai apucat el să i-o editeze, cum se angajase.... 

Dar bunul gust al lectorului, şi diagnosticianul de opere literare,  nu se dezminte. Scene din viaţa literară, aşa puţintică, cum  se numără, în pagini, este o carte mare. Este cartea cărţilor lui Ion Lazu. „Altfel, ce-ar fi de spus despre faptul în sine că am ţinut acest Jurnal Vreme închisă, într-o perioadă când totul trebuia să fie la vedere şi, fatalmente, de partea regimului, chiar militant, nu-i aşa? L-am ţinut, pe cât s-a putut, asumându-mi riscurile oricărui cetăţean obişnuit, fără „spate asigurat” din străinătate, de la Europa Liberă în primul rând, ins cu familie şi grave răspunderi sociale, care se împăcase cu ideea că sistemul este de neclintit, pe cât de necruţător în esenţă.” Capodopera e în schimb, bine tuşată, de această tăietură făcută, fatalmente, apres la comedie, după cum datează autorul, 21 ianuarie, 2007, într-un Cuvânt înainte. „Din Jurnalul meu de scriitor, intitulat nu fără un anumit tâlc, Vreme închisă, ţinut mai cu perseverenţă începând cu anul 1970 şi adus de bine de rău până în actualitate, am dislocat sub titlul pe care vi-l propunem (Scene din viaţa literară) pasajele ce se referă la lumea literară, al cărei prag îl treceam eu însumi uneori – închipuiţi-vă un geolog-prospector, constrâns să „dispară” din Bucureşti 6-7 luni pe an în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării şi care continuă să se considere din afara acestei lumi elitiste, oricum ai lua-o (deşi la acea dată deja publicasem trei cărţi de proză şi, mai mult împins de la spate de amici, făcusem cerere de intrare în Uniunea Scriitorilor); însă firea mea retractilă şi o anumită prejudecată „pozitivă”, care mă îndemna să văd în scriitor o figură aproape de idealitate, mă făcuseră să păstrez distanţa respectului admirativ faţă de această “rara avis”; totuşi, la un moment dat, o demitizare-relativizare mi s-a impus în sine, poate  pentru că graniţele se cereau în fine abolite, lucrurile limpezite, relaţiile dintre actanţi puse în adevăraţii termeni - şi trebuie să adaug că nu aveam  mari speranţe că voi fi vreodată unul de-al lor (iar mai exact ar fi să spun că prin această stratagemă de apropiere-integrare, devenită pe nepusă masă un punct în programul meu, speram să mă cunosc şi să mă înţeleg mai bine pe mine însumi): este chiar motivul pentru care, pe la începutul lui 79, îmi propuneam să ţin un jurnal cât mai strict al întâlnirilor mele cu scriitori, sculptori, pictori, actori şi cu alţi intelectuali cu preocupări pentru artă, inşi cu care până la această dată nu trecusem de saluturi convenţionale. Aţi înţeles, desigur: n-aş fi vrut să pierd cu nici un chip momentul „omologării” mele ca scriitor, după ce preţ de două decenii îi privisem pe confraţi ca printr-un telescop…”

Ar fi fost acest deceniu, în fond, de literatură, sub dictatură, mult mai stufos, cum spuneam, dacă ceasul bun şi şoapta divină, nu l-ar fi îndemnat pe autor să taie şi să selecteze cum trebuie. Cu anume parcimonie, pe care, noi ca păţitul, nu-l credeam în stare pe Ion Lazu. Aşa reiese că fiecărui an i se selectează din jurnalul zilnic, probabil, câteva file şi câteva fişe, asamblate anume să capete coherenţă dar şi un tâlc mai înalt, cum bănuia, autorul, la reluare. Şi nu atât excentrica lume literară cu „eroii” ei văzuţi de aproape, sau chiar foarte de aproape, adeseori, devine interesantă, cât eroul de la persoana întâia, povestaşul, care confruntându-se, în acea lume, mai pe strapontină, reuşeşte să atragă atenţia ca centru şi iradiere de  sine. Nu „bancurile cu scriitori”, nu „apare Nichita”, nu „masa lui Jebeleanu” cu romanele lor cu tot, cât cugetarea suplă a naratorului care bate şi el redacţiile, şi tot mai des, în căutarea de sine, şi-n excluderea de pe lista cu scriitori a presupusului „intrus”.

Ion Lazu se mărturiseşte pre sine, prin ceilalţi, în căutarea frumuseţii ca generalitate inefabilă; el foloseşte infernul vieţii de scriitor şi Casa Scriitorilor, ca loc, spaţiu şi timp, pentru a se redescoperi pe sine privind, afară, şi din afară:  o trecătoare, nişte trecători aparent bizari, atrag atenţia rasatului prozator, care, între altele, scrie: „Apoi, spre bucuria mea, a apărut de la Contabilitate o anume doamnă (foarte afectată, de altfel), dar care îmi place mie mult, elegantă, pusă la punct, suplă, cu tenul mat, la doar 30-32 de ani şi cu un mers lansat, de mare vedetă; într-o scurtă de blană, cu cizmuliţe şi blugi bufanţi, deasupra genunchilor, ceva foarte „nostim”, cum am mai văzut prin oraş şi nu putea să-i scape tocmai cochetei noastre. A traversat holul, a intrat la Casierie, apoi a plecat, tot fără să-mi arunce o singură privire – dar cu faţa radioasă, parcă lăsând să se vadă că se ştie privită/admirată, că asta îi face plăcere, convinsă fiind că i se cuvine toată atenţia bărbaţilor. ( Când o asemenea femeie frumoasă trece prin faţa ta pe stradă, pe lângă bucuria de a o privi, simţi un jind, ca un gol dulce-dureros în suflet – un gol din care se nutreşte senzaţia de levitaţie, nu-i aşa? Cu totul altceva e într-un spaţiu închis, ca acest hol de la parter; frumoasa trece, dar tu ştii că asta nu e totul, că ea va reveni, că nu va putea evita apropierea – speranţa se răsfaţă în sufletul tău. Acea complicitate a citadinului, a cărui viaţă e înţesată de multele plăceri clandestine ale marilor aglomeraţii umane…)”. Proză de nota 20 şi frazare de mare scriitor.

Nu circul cu scriitori, de la Casa Scriitorilor, contează, sau iese în faţă, în această cărticică, care ne-a cucerit pentru cugetarea ei strictă, pe condiţia de scriitor. „Pe scriitor nimeni nu-l vede când îşi dă duhul pe coala de hârtie, lumea îl judecă pe scriitor doar după prestaţia din momentele de relaxare…” „De ce scriem şi tot scriem, chiar dacă s-ar părea că repetăm sau copiem din alţii? Pentru că adevărurile vieţii sunt câteva, nu prea multe, însă trebuie spuse şi răs-spuse mereu, în fel şi chip, astfel încât orice om, deschizând orice carte, mai veche sau mai recentă şi pe orice paragraf i-ar cădea ochii, să ia imediat cunoştinţă de adevărurile respective.”

Scriitorul  îşi descoperă sufletul pentru sine. E tâlcul adânc al sincerităţii lui totale. El dă la o parte orice convenienţă şi se re-povesteşte. Ion Lazu va fi descoperit acest lucru de-a lungul unei bogate cariere de scriitor, subsumată, cu toate titlurile sale de glorie, dar şi de obidă( Veneticii, Sălbaticul, Ruptura, chiar şi cele mai „clasice”: Ningea în ochii tăi albaştri, Rămăşagul, Blana de viezure, Curtea interioară, Capcana de piatră,) - unui fără de sfârşit jurnal intim.
O mare bucurie trăim, recitindu-l pe „Lazu tot” din aceste „Scene din viaţa literară”. Unde  nimic nu este contrafăcut: totul e aşa cum a fost şi este în continuare, viaţa de scriitor; unic şi inefabil şi de ne-imitat atunci când şi-a găsit tonul. Felicitări.     
                                                                       ION MURGEANU 
    
ion lazu:  Seară

1. Acum la casa din copilărie
se-ntunecă în aer cu găini
Şi-mi e un dor de necuvântătoare
şi mai ales de puii lor puţini.

2. O suflete, coroana mea de brad
Prin care zilnic înverzesc şi cad!

3. Ce-ar fi odihna nopţii fără mâini
Care-şi urmează felul când dormim –
Una pe zid şi fire pân-la stele,
Cealaltă înrădăcinată în podele?!

4. Prin somn ajungem lângă un bunic
care mai moare pentru noi o dată
trăgându-ne un braţ întreg în var
din umăr pân-la degetul cel mic.

5. Cândva nepotul cel mai depărtat şi drag,
O să se bage lângă noi în pat
Şi-ncălecând pe coşul pieptului
O să ne-oprească inima cu-n deget.
1966
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1995)