sâmbătă, 8 octombrie 2011

ion lazu: Jurnal american, IV, fotografii, poezii

Ion Lazu: Jurnal american, IV

Joi, 8 mai 09. Ziua plecării spre L.A.  Mă trezesc cu câteva minte înante de ora 5, ca omul cu mare grijă, iar la 6:30 sunt jos, pregătit.
Această călătorie care a căzut ca o pleaşcă, nevisată măcar vreodată, şi plină de frumoase surprize. Şi iată-ne gata să plecăm mai departe, după 9 zile, în faimosul Chicago. Am ezitat  mult, dar adevărul este că la 68 de ani ce altă ocazie mai bună poţi să aştepţi?!. Ionel e de partea republicanilor, care ţin totuşi la valorile familiei, cel puţin declarativ. Ce greu trebuie să-i vină lui Ionel, cu blocul lui turn, de 3o etaje, cândva birouri, apoi hotel, în urmă apartamente de vânzare, cu proprietari foarte bogaţi, dar şi cu unii ciudaţi, sau homosexuali (spurcăciuni!), sau proxeneţi şi târfe. El nevoit să le deschidă uşa, să le cheme liftul, să le parcheze maşina, să... Este depozitarul a multe şi sordide poveşti. Idem Letiţia, de prin casele unde face curăţenie de atâta vreme. De câteva ori i-a găsit pe locatari... morţi, unul drogat, altul un infarct, deci a chemat poliţia, etc. Am observat că toţi americanii, de la ţânci mucoşi la octogenari, de la handicapaţi locomotor la drogaţi, toţi sunt la drum, în maşini care de care mai spaţioase.

Zborul spre Los Angeles. Plecăm la aeroport, reuşim să punem cele trei bagaje (s-a mai adăugat unul, greu să-i refuzi pe americanii ăştia), aşa rămânem mai liberi. Aşteptăm să ne cheme la purecat şi râdem până în ultima clipă. Asta e Lidia. Ionel se bucură sincer de voiajul nostru. Cred că ei ştiu să aprecieze la justa valoare faptul că o persoană străină ne-a invitat gratuit în State. Acţiunile Lidiei au crescut exponenţial, căci aşa e în familie, vorba lui Călinescu, abia străinii le pot arăta rudelor şi cunoscuţilor valoarea reală a cuiva...
 Fiind un zbor intern, formalităţile nu mai sunt chiar draconice, totuşi foarte amănunţite. Avem de zburat aproape 3 mii de km, dar asta nu ne mai sperie. Văd că mă descurc, am depăşit emoţiile noviciatului. Ne instalăm şi pentru că e mai la îndemână, îmi iau notele pe o pungă dintre cele găsite în buzunarul-plasă din spate al scaunelor. Pungi albe, cerate la interior, dar lesne de folosit pe dinafară.
Ora 12:00. Fetele au trecut cu băuturile, apă şi suc de mere. Sub noi, norişori înşiraţi pe aliniamente, precum brazdele la cosit. Câteva poze pe geamul stâng, de data asta am avut din nou noroc să pot urmări spectacolul la scenă deschisă, destul de lejer, deşi la geam stă o tânără care deja şi-a deschis laptopul şi digitează nu glumă.A şi citit, s-a jucat pe laptop, acum citeşte din nou, iar afară nici gând să se uite... Poate îi dă ameţeli, îmi spun. Plafon de nori sub noi, să tot priveşti.
12:45, înaintăm în plin soare, deasupra unul plafon de nori albi-fosforescenţi, precum o zăpadă spulberată. La monitorul din pafon se dă un film foarte prost, probabil din cele „expirate”, care se difuzează pe gratis. Ieşim la loc deschis, sub noi mai plutesc rari nori bine conturaţi spaţial, mai dezvoltaţi pe verticală. precum căpiţele de fân, iar jos, umbrele lor pregnante, întunecate, se combină cu poligoanele arăturilor negre-verzi, pe fondul cenuşiu-gălbui-verzui, rezultat din culoarea solului şi a firavei ierbi, presupun. Evoluăm deasupra zonei joase din centrul Americii. Aş putea susţine că recunosc principalele fluvii, marile aglomeraţii urbane.
Un lanţ muntos înzăpezit spre creastă, iar în faţa masivului alpin, alinierea unui şir noros. Ce lesne este să observi de sus şi la scară continentală aceste mari mişcări atmosferice, greu de dibuit când te afli prizonier sau legat la ochi pe faţa pământului. Mă uit pe pliantul din portbagaj, într-adevăr am survolat Marele Canyon, terenuri galbene-nisipoae şi roci vechi, roşietice. Poate şi Deşertul Valea Morţii. Vecina a dormit, a citit, a mâncat din traistă, citeşte din Wilbur Schmit: Quest, de la 59,99 dolari redus la 9,99. A luat cea de-a treia caşetă , nu-mi dau seama ce fel...dar înţeleg că viaţa americanilor se desfăşoară pe bază de pilule.
Pe rama scaunului din faţa mea şi pe toate scaunele este o inscripţie Fastem seat belt will seated. Cel mai bun e locul pe care stai.
La terminalul 4, pe când ne recuperam bagajele, ne aşteaptă Ileana Costea, corectând teze. Înţelegem că este foarte prinsă în aceste ultime zile universitare. O dovadă mai elocventă a eforturilor pe care le face pentru noi nici că se putea. Îmbrăţişări, mergem la maşină şi de acolo pe autostradă spre nord, cu presimţitul Pacific în stânga noastră, spre orăşelul Encino, parate a imensului LA, cu o mică oprire pentru cumpărături, deja în cartier. Fac o primă poză, cu cele două, după ieşirea din magazin, în parcare, cu palmieri în spare. Acasă, barbeque, preparat de un Jerry Mc Daniel, artist grafic,despre care deja Ileana ne pusese în temă. Mâncăm cam pe fugă, căci timpul presează şi Ileana are ore după amiază. Ieşind, îmi arunc privirea în împrejurimi, deocamdată văd că în spatele casei se înalţă ditamai colina abruptă, aproape golaşă din această cauză şi având în vârf o vilă simandicoasă, iar alta mai în dreapta, pe acelaşi aliniament. Par imobile tare luxoase, dintr-o zonă rezidenţială pricopsită. De fapt am străbătut în cartier f. cochet, ni se spune că pe-aici a stat cândva însuşi Michael Johnson, dar a fost expulzat de comunitate pentru că o girafă de-a lui sau un piton, nu mai ştiu, a ieşit din ţarc şi a băgat lumea în sperieţi. Se mai întâmplă şi marilor vedete. Apoi am urcat destul de abrupt o stradă şi iată-ne acasă. Avem deci în faţă panorama unei zone depresionare cu rânduri de imobile, palmieri, şi tot aşa până în zare, unde relieful urcă din nou, pare a fi vorba despre coada unui lanţ muntos. Cam aşa este celebrul Los Angeles, situat pe o multitudine de văi şi dealuri submontane, în fapt un conglomerat de multe oraşe separate prin culmi deluroase, împădurite şi iar alt oraş, pe suprafaţa unui sfert de judeţ, după cum îmi spun hărţile, de la malul Pacificului până în creierul munţilor, areal cu diametru de vreo 30-40 km, cam aşa. Spre marea vale sud-vestică se ridică o pâclă, deci pozele nu vor avea claritate.
Ileana are o casă mare, elegantă, luminoasă, plasată pe o treaptă de relief artificială, săpată în coasta acestui monticul. La poartă o magnolia grandiflora, copac blagoslovit, înflorind în tot cursul anului, căci suntem spre graniţa cu Mexicul; de reţinut: unele flori sunt în stadiu de boboc, sub forma unui sul alb-verzui, de vreo 7-10 cm, alte flori sunt deschise în plin, iar altele s-au trecut, sunt deja uscate-maronii-catifelate, petale de-ale lor au căzut foarte fotogenic pe iarba peluzei. Gard de fier forjat la intrare, un gard de vegetaţie luxuriantă până la colţul parcelei, deasupra străzii, şi tot aşa spre vecinul din stânga, cu casa plasată mult mai jos, pe o altă terasă artificială; de la noi se vede acoperişul acelui imodil şi aleile din jur. Ce e în spatele casei? O curte asfaltată şi în mijloc un bazin lat de 4-5 m şi lung cât casa, de vreo 10 m, un imobil cu parter şi etaj de aceleaşi dimensiuni. La parter, livingul, baia, bucătăria şi ieşirea spre garaj, care este plasat în partea din amonte a imobilului; din living se ridică o scară spre camerele de la etaj, vreo 6, între care două băi, dormitoare, biroul Ilenei. Pe coridorul de sus, o bibliotecă pe tot peretele, în română, franceză şi desigur engleză - şi ce cărţi multe şi neaşteptate am găsit, luând-o la rând în zilele următoare. Şi nenumărate tablouri de peneluri selecte, unul cadorisit de Jerry de ziua onomastică, anul trecut. Foarte multe obiecte artizanale aduse din toate colţurile lumii pe unde a umblat Ileana, şi sunt puţine locuri unde n-a ajuns, inclusiv Japonia şi China şi... Cărţi de Eliade, cu autograful autorului. Etc. Multă ceramică de Horezu, inclusiv nume cunoscte mie, Vicşoreanu, Iorga, Mischiu... dar şi Oboga, Colibaba, Corund. Desene, acuarele, stampe, în special cu Notre-Damme de Paris, se pare obsesia Ilenei. Alte opere de valoare şi de mult bun gust artistic.
Vom pleca la Universitatea Northridge şi ne vom plimba prin campus preţ de vreo oră, până se eliberează Ileana. Ne plasează la nişte mese afară, în campus, cu pălării galbene, la o bere. Ne mişcăm încoace şi încolo, pe alei, printre nişte copaci foarte decorativi, cu inflorescenţe movii, gen salcâmul japonez, voi afla cum se numeşte, Ileana pare să aibă o poftă insaţiabilă de a explica, de a face înţelese toate aspectele vieţii americane – de parcă ar avea reprezentarea vie a perioadei când ea însăşi ar fi vrut să ştie, să i se explice... Mulţi palmieri, aici parcă mai statuari şi mai decorativi ca oriunde. Apoi vine Ileana şi ne face să asistăm la o oră a ei de curs. Multe lucruri insolite. Pentru un cursant student surdo-mut, există un angajat special, care se plasează lângă profesor, în faţa studentului deficitar şi îi explică prin semne tot ce se predă la catedră. Un adevărat spectacol, chiar acest aspect. Dar insul care mimează dă semne de oboseală, atunci vine lângă el o înlocuitoare şi continuă, şi tot aşa, cei doi angajaţi se schimbă între ei de câteva ori. Aflăm apoi că respectivul handicapat e de-o inteligenţă deosebită, la sfârşitul predării, el este singurul care are de pus întrebări, semn că a fost foarte pe fază, angajatul traduce profesoarei întrebările şi studentului explicaţiile la întrebări. Ca să nu mai spun că în sală se aflau, între cei vreo 20 de cursanţi, absolut toate rasele lumii,  cele cinci sau şi mai multe.
                            (va urma)


Bulevardul Stelelor, Hollywood



Lidia cântând în faţa "Doamnelor vopsite", San Francisco



Lidia cu floare galbenă, la LA

Jerry, Lidia şi Ionu, la West Lake, CA




Lidia în recital Blaga


Lidia în recital Blaga la Rotary-Club, CA



Lidia pe plaja din Santa Monica















Al patruzeci şi şaptelea din Sonetele verii

ion lazu: 154.a.

Sportivi pe scări, culturiste la marginea băncii,
Câini comunitari tolăniţi, măturătoare
Frunze-n zbor, ciori, ţâşnitori.Trandafiri din turcia,
tiroleziana, saci de gunoi, ghinde,

reviste sectante, moş astmatic, încropind o fugă-
tîrâş, scuipând. La plajă-n slip, cu palmele
pe ochi, uite, trag cu racheta mea în tine
lancea bisericii din parc, trăieşti din 5 mii

pensie de boală?Barman citind, picolo cu
scrumiere. Babă cu crizanteme de-acasă,
corcoduşe dospite-n iarbă, negre

ţigan zobind cutii de cola, ţevi de pastic
negru, groase, ca ţevile de tun
trahei roşii prin brazde, grămezi de crengi...
1 septembrie 2011


ion lazu: Poarta

Cineva, plecând
A uitat deschisă poarta
Şi privind-o
Mi se face frig în odaie.

Iubito, când pleci
Lasă-mi alăturea gestul, cuvântul,
Căci prin dezbinările lor
Mă pătrunde urâtul.

Şi mă lasă, iubito, c\nd pleci
Cu ochii spre fereastra din vară
Să nu mă răzbească uitarea
Dinspre poarta deschisă afară.
1967