luni, 10 octombrie 2011

ion lazu: Invitatie Premiile Contemporanul -130, jurnal american, V, fotografii, poezii

ion lazu: Jurnal american, V.

Sâmbătă, 10 mai, la Palm Springs. Care îşi trage numele de la izvoarele calde termale din acea zonă. Sunt izvoarele termale ale indienilor. Vom sta la nişte milionari, el probabil evreu, după nume, ea româncă, prieteni vechi cu Ileana; este casa lor de vacanţă, dar plătesc 6oo dolari pe lună indienilor, căci pământul de sub clădiri este cedat iar nu vândut, şi-au păstrat dreptul de proprietate. Alţi prieteni ai Ilenei, cu un apartament de vacanţă tot aici plătesc 1600 dolari pe lună, însă acum s-au despărţit şi este o adevărată tragedie, trebuie să plătească în continuare, iar pe de altă parte nu reuşesc să vândă...
A fost o călătorie de 2 ore şi un sfert, pe o autostradă orientată west-est, de la ţărmul Pacificului spre interiorul continentului, spre munţi şi deşerturile de dincolo de ei. Căci munţii reţin precipitaţiile, norii nu apucă să treacă dincolo de ei. Deci pe ruta 10, căci ni se spune că există un sistem de notare a drumurilor cu cifre fără soţ pentru orientarea N_S şi cu cifre cu soţ pentru cele W-E. Deci am pornit spre Est pe o autostradă, trecând din localitate în localitate, lăsând în dreapta nişte mari studiouri, probabil Universal, iar dincolo de Pasadena am făcut o buclă spre sud şi ne-am racordat la altă autostradă care ne-a scos deasupra, în strâmtoarea dintre două lanţuri muntoase, unul spre nord, pleşuv, roşcat, desertic, şi altul spre sud, la fel de golaş. Din vârfurile acestor munţi se desprind şi curg la vale blocuri dezagregate care pe măsură ce coboară se transformă  în nisipuri: sunt nisipurile deşerturilor care se întind în depresiune şi se caţără pe viroage cât pot de sus. Le explic companionilor că este cam ceea ce se patrece şi în munţii noştri, procesul de dezagregare naturală a reliefului, eroziunea, transportul, sedimentarea, dar la noi totul este gestionat de apele curgătoare, iar aici de clima desertică, lucru asemănător masivului Hoggar din centrul Saharei, unde din munţi curg râuri de nisip, ceea ce pare ciudat..., dar diferenţele de temperatură mari de la zi la noapte fac ca lespezile să crape şi tot aşa până devin fărâmişul unui nisip. Şi nu doar atât, ci pe scocul acestei strâmtori dintre cele două şiruri de mulţi se scurge un curent teribil de aer, care îţi zgâlţâie maşina în alergare pe şosea. Mai ales că între bazinul aferent Pacificului şi zonele de dincolo de lanţurile muntoase, situate la doar 200 km, survin mari diferenţe meteorologice, care se rezolvă prin vânturi aprige, furtuni, descărcări electrice spectaculoase. Au sesizat şi oamenii aceste aspecte, aşa că  pe primul tăpşan ne întâmpină o baterie grozavă de mori cu câte trei palete imense – şi toate se învârtesc turbate, semn că folosesc în plin energia eoliană, transformând-o în electricitate. Apoi alte şi alte aliniamente de baterii eoliene învârtindu-se bezmetic, care înnegresc orizontul, pe ambele părţi ale autostrăzii. Câteva înţepenite, parcă spre a mări efectul celor mişcătoare. Iar de pe culmile nordice coboară neguri ce-ţi dau fiori... (Aici elementele naturii sunt foarte pregnante: valea, munţii, stânca, nisipul, dar şi elementele meteorologice: vântul, norii; aici te spulberă vântul, te scoate de pe şosea, dincolo e un reflector de soare iar mai încolo plouă cu găleata...). Dar am răzbit dincolo de strâmtoare, într-o zonă mai deschisă, unde se desfăşoară staţiunea celebră Palm Springs -, însă fără mari construcţii edilitare, totul la nivelul a două etaje: hoteluri, magazine şi iar magazine, cofetării, bistrouri, baruri de zi, săli de expoziţii, inclusiv pe trotuare stele cu numele starletelor holiwoodiene - parcă nimic altceva decât ce le trebuie oamenilor veniţi în vilegiatură; facem un succint tur prin centrul staţiunii, pentru impresia de ansamblu, vedem primăria, spitalul, câteva hoteluri renumite, casele unor vedete, străzi laterale ce se opresc la poalele muntelui; oprim undeva peentru rezervarea la un restaurant cu specific spaniol-mexican: Las casuales, căsuţele, unde trage Ileana când vine pe-ici; ni se spune că peste 15 minute, facem o tură pe trotuarele din preajmă, dar repede suntem chemaţi; o bodegă oarecare, multă lume, zgomot, înghesuială, cei doi comandă un derivat de tequilla şi de-ale mâncării.

Mă trezesc la 6:30, ies să văd dacă cele două ecrane aduse special pentru spectacol sunt pe portbagajul maşinii – sunt! - şi atunci, lăsând-o pe Lidia să-şi facă somnul întremător, trec prin capătul şirului de căsuţe în cealaltă parte, într-o zonă degajată, văd spre west un şir de munţi absolut golaşi, în marea lumină a primei ore cu soare, iar aici, între şirurile de căsuţe, toate la fel, de pe cele două laturi ale văiugii se întinde un teren de golf; un fir de apă vine dinspre dreapta, în centrul terenului se adună într-un lăcuşor cu malurile consolidate cu plăci de beton; acest lăcuşor se varsă spectaculos în altul, la vreo trei metri mai jos, la fel de mititel şi fotogenic. Înconjurat de palmieri; dar palmieri sunt risipiţi pe tot terenul şi printre căsuţele de pe ceea parte. Apar vreo trei inşi cu maşinuţele, crezusem că sunt cei care taie iarba, dar se dovedesc a fi nişte jucători de golf mai matinali, cu mişcări delicate, ca de balerini. Pe lăcuşor au venit raţe dar şi alte soiuri de păsări de apă. La colţurile vilişoarelor, plante agăţătoare, tufe răsfirate de trandafiri deja în floare; şi vrăbiuţe gureşe ciripind cu sârg, ţopăind de colo colo. Şi nişte mierle sărind spornic pe gazon, mereu în căutare de gâze. Atmosferă cu deosebire tihnită, deşi este duminică şi staţiunea ar trebui să forfotească de vilegiaturişti.
Palmierii sunt, cred, primul pas spre arta arhitecturală: strunjiţi, stilizaţi, ca sculptaţi în cea mai miraculoasă materie. Nu cresc prin ramuri, ca toţi copacii, ci prin mănunchiul de frunze din vârf, care după o vreme se ofilesc şi atârnă în jos cu anii, ca la păsările gulerate; între timp s-a înălţat un alt rând de frunze lungi, semeţe şi flexibile, răsfirate în toate părţile, ca să prindă cât mai multă lumină. Se înalţă astfel, de la an la an, tot mai sus, la înălţimi incredibile, plutind mult deasupra imobilelor, oarecum într-o altă lume, numai a lor. Tulpina este suplă, flexibilă, aşa că palmierul poate atârna melancolic, puţin pe-o parte, când nu e pic de vânt, însă când vântul se stârneşte, palmierul începe să se agite ca o fiinţă, oarecum ca un gât de girafă şi atunci se zburleşte şi se balansează, parcă umplând cu mişcare şi ameţeală toată această lume desertică, în fapt generalizată aici în California, dacă nu cumva în toată America. Palmierii ţâşnesc direct din nisipul cel mai sterp, de aceea senzaţia de surpriză, de nefiresc, de decor teatral, cu deosebire fotogenic, însufleţind peisajul arid. Iar scoarţa propriu-zisă a trunchiului sub formă de coloană extrasuplă, pare strunjită în atelier, într-atât sunt de migăloase cicatricile concentrice ale frunzelor căzute an de an. O suprafaţă vie, care tresare la atingere, sensibilizată şi în aşteptare. Pe cât de înalţi şi supli sunt unii palmieri, tot pe-atât de scunzi şi butucănoşi sunt alţii, adevărate propilee, cu capitelurile respective şi cu frunze extrem de lungi, viguroase, împinse lateral şi mereu fremătătoare. Iar în fapt palmierii nici nu sunt copaci în toată regula, ci nişte plante cu aspect de copaci... Acum înţeleg mai bine că anticilor nu le-a fost greu să imagineze şiruri de coloane pe frontispiciul templelor, căci aveau în faţă modelul expresiv al palmierilor. Aflu că sunt nu mai puţin de 200 specii de palmieri, aşa că varietatea lor poate satisface gusturile oricui, dar şi rigorile unor temperaturi şi reliefuri altfel inconfortabile.
Merg spre stânga, de-a lungul şirului de vilişoare identice, ajung la asfalt, mă mişc în preajma micii cascade dintre cele două lăculeţe; jucătorii de golf  îşi continuă meciul, dau o lovitură, o comentează cu partenerul, se urcă în maşinuţe, dau viteză spre locul unde mingea s-a oprit, coboară, îşi aleg altă crosă şi tot aşa. Au şi nişte steguleţe, nişte puncte fixe, etc., dar nu am de gând să le descifraz regulile. Ajung la şirul de vilişoare din cealaltă parte a văiugii, iată că sunt şi alte grupe de arbori, nu numai palmieri, ci nişte foioase cam ca salcâmii japonezi, alţii asemănători mestecenilor, alţii cam ca plopii argintii (eucalipt), iar pe jos sunt puzderie de coji de fructe, oarecum ca ale castanului sau mătrăgunii, crăpte, din care seminţele s-au împrăştiat dar cojile maronii, lemnoase, se ţin ciorchine; culeg câteva, pentru identificare - şi ca să le avem  amintire.
Trec apoi strada şi fac paşi pe o largă peluză, în fapt alt teren de golf, căci la distanţă de şosea se aliniază un alt şir de vilişoare – şi îmi dau seama că firma constructoare a proliferat doar două-trei module de căsuşă, probabil că le-a ridicat din prefabricate, pe bandă rulantă, şi apoi le-a scos la vânzare. Cu nişte ronduri la intrare, cu copaci, cu alei şi locuri de parcare, iar fiecare locatar a venit cu ceva care să rupă monotonia şi să individualizeze propria locuinţă. Aici, la colţ, sunt alt fel de palmieri, scunzi cu deosebire şi foarte stufoşi, iar printre frunzele-crengi se îndeasă nişte ciorchini care pot fi florile acestei specii. Cerul absolut senin de la prima oră, dar vânt accentuat şi un foşnet care o făcuse pe Lidia să creadă că peste noapte a plouat. Aseară se vedeau pe culmea muntelui nişte luminiţe, Ileana ne-a spus că e vorba de o cabană şi de linia de funicular aferentă. Pe viroage se zăreau petece de zăpadă încă netopită.
                                       (va urma)

Fotografii din turneul californian, mai 2008

Lidia pe plaja Pacificului, la Carmel


Poezii lansate de Lidia Lazu în turneul californian, 2008


























Lidia printre florile deşertului.



Lidia şi palmierul ei




















                                      



Al patruzeci şi optălea din Sonetele verii

ion lazu: 154.b
Para-sonet

...ţânc plângând ca behăitul la oi
Ţaţă cu trening roşu, zăngănindu-şi borseta
mergem la raţe la mac-mac. Răzleţit,
un plăvan adolescent, inaderent, sinucigaş

sălcii copleşite, revărsându-şi tristeţea
lângă stăpân străveziu, un caniş cărunt şi el, cu cozoroc
roşu zdrahoni urcând în fugă şiruri de scări
nu pe iarbă, Puiule, e udă... buldozer gălbui

nivelând  maşini de tuns iarba gianni ferarri
femeie cu ochii închişi, pe alee,
lovindu-şi palmele  în faţă, apoi în spate

şi iar. Eu de unde să-ţi dau?
Lasă-mă să dorm. O fostă doamnă zâmbind cuiva
din spate:  Am fost la fata noastră toată iarna...
2 septembrie 2011.

* Notă: Un sonet obişnuit are 14 versuri şi un total de 154 silabe. Iată explicaţia
titlului celor două pseudo-sonete.


ion lazu: Lacrima

Iar eu te priveam cu nişte
Ochi fără urmă de pleoape,
Cum ai venit cu o lacrimă
Atât de clară pe obraz
Ca un desen al tristeţii –
Ar fi trebuit să o culeg
În palmă - cred, singurul lucru
Care se mai putea
Pe vremea când începeai să devii
Prizoniera de fum a unei
Învechite plase –
Când sufletul doar mai clipea
Şi te priveam cu nişte ochi
Fără nicio aşezare.

1967, Rm. Sărat
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)