joi, 20 octombrie 2011

ion lazu: Jurnal american, XV; cronica de Ion Murgeanu la Sălbaticul, roman de Ion Lazu

ion lazu:  Jurnal american, XV.

20 mai, marţi, ziua Ilenei, petrecută "în familie". Ileana ocupată cu mediile de sfârşit de an. A predat la cinci clase - o adevărată forţă a naturii, nu?
După amiază mă învârt prin garaj, mai făcând ceva ordine şi consultând mormane de hărţi USA, pliante etc. Pasiunea mea, când nu călătoresc. În acest timp, Lidia scrie poezii şi ticluieşte dedicaţii. Să tot fii poet...

Joi, 22 mai 08. Aseară telefon de la Ileana, eu totdeauna emoţionat când răspund, mai greşind butoanele. Schimbă programul, nu mai plecam direct de la Newbury Park spre San Francisco, ci ne întoarcem acasă, pentru că e prea obosită pentru un drum atât de lung şi mai are de rezolvat ceva cu şcoala. Iar seara pune la punct proiecţia pentru Rotary Club şi se uită pe textul meu despre primul recital.
Recital la Rotary Club. Azi ne sculăm la 5 dimineaţa, deşi până pe la 2 din noapte nu am dormit, din cauza unei teribile vijelii, de parcă am fi fost asediaţi de cel mai sumbru viscol. Ne mişcăm în grabă şi  plecăm spre vest, către Newbury Park. Întîlnirea va avea loc într-o latură a unui local-restaurant, unde ei au închiriat în fiecare joi o sală. E vorba despre afacerişti, dar asociaţia girează nişte acţiuni sociale, în special în şcoli. Au hotărât să se adune la ora 7 dimineaţa şi până la 8:30 mănâncă şi au un program de raportare a rezultatelor obţinute în cadrul fiecărui proiect, cei în cauză ies în faţă, prezintă datele problemei, sunt felicitaţi, premiaţi, diplomaţi, ţin mici discursuri, cam ca la şcoală, însă luând totul în serios. O Delia Pepelea, tânără din Timişoara, brunetă, ochi albaştri, venită aici în 98, inginer software, îmi spune că îi place aici, s-a adaptat; nu pare căsătorită. Numai ea şi Ileana sunt românce în toată asociaţia lor.
Spiciul Ilenei, proiecţia şi Lidia care intră în sală cu tot curajul şi o ţine tot aşa până la ultimul acord, mişcându-se cu dezinvoltură şi pronunţând poeziile chiar ca pentru americani. Numai varianta engleză a recitărilor, căci pentru recital nu rămăseseră decât 25 de minute, folosite în plin. Aplauze în picioare, felicitări, este chemat şi Jerry, dăm 6-7 cărţi cu autograf, eu fac poze, după ce filmasem tot recitalul. Poze şi în curte şi la poartă. Apoi mergem în staţiunea West-Lake, cu lac şi ambarcaţiuni, cu raţe pe lac, gâşte suedeze, lebede, iar pe peluze: iepuri domesticiţi, veveriţe îndrăzneţe; peşti liniştiţi în apa translucidă; Vile cochete, restaurante, terase; în jur, peisaj ca de Italia, cu pante domoale şi vile pe creasta vreunei coline. În fapt, se simte înflorirea vegetală de oază în mijlocul unei zone aride. Poze şi la întoarcere, cu nişte vii terasate; facem un ocol spre a vedea nişte înălţimi cu gresii şi forme interesante de eroziune spectaculoase, ca-n filmele western. Fac poze pe geam, apoi şi cobor la marginea şoselei. O zonă unde s-ar putea scoate un album de artă foto, îmi spun.  Jerry mă sfătuieşte să revin pe Gresarea şi să fac poze color. Revenim prin Northridge, iar Ileana ţine să mai facem un ocol, ca să vedem o zonă de mare frumuseţe din proximitatea lui Encino, cu vile ascunse pe versanţi abrupţi, împăduriţi; în final căutăm un anume Hotel Bel-Air, unde ne plimbăm nestingheriţi prin săli de restaurant sofosticate, ca la expoziţie, apoi pe alei, pe sub cupole de arbori înfloriţi, prin faţa unor mici cascade etc, facem poze, Şi nu pot să nu exclam: încă o zi ca leii!
Iar acasă, pe când stateam la masă, deja începuse din nou să plouă, aici fiind un climat foarte schimbător; cerul se garnisise între timp cu nori fotogenici, ceea ce prevestea o schimare a vremii. Dela masă la somn, apoi când ies afară constat că s-a răcorit bine. Citesc un frumos articol de Petra Vlah, care va apărea în Meridianul românesc. Şi o văd pe Lidia scriind la Jurnalul ei. Semn bun. Eu aş trece pozele pe calculator, ca să-mi eliberez aparatul pentru marea excursie ce urmează.
Nik, soţul Ilenei, a avut cancer la rinichi; i s-a depistat în ultima fază, când se localizase la plămâni şi creier. Apoi şi la oase, cel mai dureros. Morfină.

Dar iată lincurile cu filmuleţe ale recitalului de la Rotary Club:
  Drumul spre San Francisco.

La ora 11 plecăm de acasă (mai devreme nu s-a putut, cu atâtea aranjamente turistico-artistice)... Vreme înnorată, de ploaie. Se va spăla peisajul, îmi zic. Ileana revine la povestea unei cunoştinţe de-a ei, fiica unei românce deportată în Siberia şi care s-a încurcat cu un rus şi pe ea a născut-o în închisoare, pe o masă din bucătărie. Ilona. Ileana povesteşte ca un scriitor care îşi încearcă pe ascultători posibilele subiecte ale viitoarelor cărţi. Sau de data asta o face anume pentru mine, ştiindu-mă preocupat de problemele basarabenilor.
california 1:          http://youtu.be/K4dkNeWinRs

california 2:         http://youtu.be/VyT9VTftKgc

california 3:           http://youtu.be/Vk9J5m0CBZc

Nu mai plouă. Oxnard, în traducere: Balegă de bou. Oraşul unde trăieşte numita Ilona, subiectul povestirii de mai devreme. Terenuri agricole, flori, mexicani ieşiţi la treabă. O vastă luncă tip olandez, foarte joasă. Şi iată la lucru şiruri de negri, - căpşunari? Ne lansăm spre Ventura, pe Ave 101. Pe pantă, un castel în miniatură. Eucalipţi. Se desprinde drumul spre Santa Barbara, o locaţie de lux, scumpă, au stat acolo M. Johnson, Regan. Spre dreapta, drumul spre orăşelul lui Mihai Botez, personaj pe care şi eu l-am cunoscut. Oceanul în stânga noastră. Pe aproape, o mare bază navală militară a USA. Sunt curse navale spre cinci insule din larg. Pe deasupra, ne survolează un şir de pelicani. Zărim oceanul în pâclă, insuliţe, o platformă petrolieră, iar şoseaua trece peste viroagele adâncite în versantul abrupt, arid, cu tufişuri. Lake Casitas. Pe ţărm, o fâşie lată de doar un km, joasă, ca o luncă. Summerland. Montecito. San Isidro rd. Iar în dreapta noastră culmile munţilor Santa Inez. Oceanul, semideşertul şi lanţurile muntoase- asta e emblema Californiei. Ni se spune că de-a lungul culmilor ce străjuie litoralul, vechii călugări spanioli au construit mânăstiri la distanţă de un cal/zi. Undeva pe-aici se poate vizita însă un orăşel care imită burgurile olandeze. Un oraş Goleta, versanţi cu verdeaţă. Ceaţă. Fuioare de negură pe versanţi. Iarba înaltă de pe marginea drumului e uscată, galbenă ca lămâia. Constat că versanţii sunt predominaţi de trei culori: galben, beige şi verzui. Şi dintr-odată peisajul are râpi negricioase, precum cele de la Mehadia, liasice ca vârstă.  Mereu cu oceanul în stânga noastră, pândit pe după maşinile care circulă în sens opus, şi care binevoieşte să ne apară pe după copaci, sclipind, răsfirându-şi valurile. Soarele şi vânticelul. Însă de la oraşul Goleta nu mai mergem numai pe ţărm (eu mereu cu hărţile în faţă, altfel cum? - pescuite din biblioteca Ilenei), ci o cotim brusc la dreapta, spre nord, urcând pantele abrupte ale munţilor Santa Inez, până în culme; apoi coborând în valea îngustă a râului cu acelaşi nume de sfântă iar la Buellton, alimentăm cu benzină. Există şi o fortificaţie Mission St. Inez. Iar de-acum văd numai dealuri semisferice, cam ca în centrul Ardealului, cu rari stejari negri risipiţi pe pantele cu iarbă înaltă, galbenă, - înaintăm timp îndelungat printr-o zonă fără pic de case. Trecem de Los Olivos, apoi de Los Alamos (iar eu, în memorie cu reminiscenţe de poezie spaniolă: De Alamos vengo yo madre / De ver como se menea el aire – Din Alamos vin eu, mamă, /Să văd cum freamătă aerul...); dar ce nume frumoase, sonore, - şi în schimb ce oraşe fără personalitate, aşa cum le intuiesc din fuga maşinii. Poate dacă le-ai lua la bani mărunţi, dacă ai fi într-o excursie de recunoaştere, de documentare. Dar noi vrem să ne lansăm la San Francisco, neapărat! Suntem deja spre Santa Maria, ne apropiem de vărsarea în ocean a unui mare râu, acum în parte secat. Înseninare în aer.
S-a făcut ora 14 şi mai sunt (doar!) 260 mile până la San. Francisco. Deocamdată parcurgem o zonă mai plană, cu întinse vii, este celabra podgorie Letitia, au un vin bun, confirmă Ileana. După vii, din nou terenuri în pantă, cu capre tărcate, internaţionaliste. Şi acum în dreapta noastră versanţi cu calcare care ascund numeroase zone dizolvate, scorburoase. Carst în toată splendoarea. Deci de fiecare dată geologia şi tipurile de roci îşi fac vădită preeminenţa.
Însorire. Coborâm spre Arroyo Grande,  mereu aceste nume spanioleşti, care ţi se lipesc de suflet. Adăstăm la Maddona Inn, adică la un han în semi-pustietate, fasimos ca atare. Intrăm, ne edificăm asupra kitchului atoatestăpânitor, facem câteva poze, însă numai cu împrejurimile, cu o herghelie de cai, cu plante decorative...
16:10. O insuliţă neagră, nu departe de ţărm. Morro Bay. Coborâre printre păduri şi apoi livezi de avocado, cu frunze lucioase, gălbui-verzi. Monterey, 160 mile, citesc pe indicatorul rutier, deci cam 200 km de-ai noştri.
Ora 17, am oprit, am văzut, am exultat. Filmări la Cambria, apogeul Pacificului. Culorile răscolite ale oceanului, ce se aruncă furibund spre ţărm, valuri translucide sau verzi, ca în Aivazovski. Un schifist, siluetă neagră, de-o grafie subtilă, înfruntând coamele înspumate. Algele sofisticate de pe plaja cu pietriş foarte mărunt şi viu colorat (în locul tradiţionalului nisip), stâncile negre, vuietul autoritar al Oceanului, cel mai mare şi puternc din lume. Extaz fără seamăn şi fără cuvinte. Lidia cântă. Descătuşată, legănând în mână o algă suplă, cocoţată pe-o stâncă, în cel mai vădit gen romantic, - în vreme ce şiruri de valuri se năpustesc spre ţărm, explodând, readunându-se în evantaie de spumă. Ileana şi Jerry se îndepărtează câteva zeci de paşi, apoi revin, trec pe lângă mine, în timp ce filmez, vrăjit, hipnotizat. Înotătorul cu schif a ieşit din valuri, îl percep cu coada ochiului, îşi adună scândura, începe să urce treptele de lemn din buza falezei, cele pe care am coborât şi noi, acum zece minute. Sau când?
Şi totuşi, ce mi se întâmplă de-am ameţit aşa? Mişc infinitesimal aparatul, şi tot ce intră în cadru mi se pare de domeniul miraculosului. Nu vreau să pierd nimic. Panoramez, trec de stânci, spre cealaltă parte a plajei, unde se deschide un golfuleţ şi unde coamele de valuri se răstoarnă sacadat. La mică distanţă, un şir de insuliţe negre, ca nişte piloni lustruiţi, înfruntânt hula cea mare. Pelicani pe sus, trecând întins spre nord. Extaz şi sfâşiere...

cambria, pacific:          http://youtu.be/GKUROlsRI1k
Pornim înapoi, pe faleză câteva sute de metri, pe-o parte şi pe alta a aleii se iţesc veveriţe roşcate, mici de tot, prelinse-ţopăitoare, imprevizibile, ale căror vizuini şi tunele scormonesc solul gălbui-nisipos; ajungem la un loc unde plaja face o prelungă fâşie cu ţărm înalt în stânga, de forma unei semilune, flancată de faleza înaltă; aici turme nesfârşite de foci, o celebră colonie, unde aceste mamifere marine vin în anumite perioade, în migraţia lor şi sunt ocrotite. Se lăfăie şiruri-şiruri, de la marginea apei, pe plaja lată de 20-50 m, neclintite, sau târându-se în salturi chinuite, sau azvârlind din când în când nisip cu lăbuţele peste spinarea lor, căci nisipul se încălzeşte mai repede la soare şi asta le face bine. Unii (masculi!) se înfruntă, îşi dispută supremaţia. Unele grohăieli. Duhoarea se propagă până la noi. N-am imaginat niciodată ceva mai insolit. Poze, filmări. Lume care se perindă la balustradă, să nu piardă spectacolul.
Ne desprindem. Avem în faţă drum foarte lung pentru ziua de azi...

                              (va urma)
Lidia Lazu la Rotary Club:























Drumul spre San Francisco:

































O cronică de Ion Murgeanu - Ion Lazu: Geologul versurs Scriitorul

            Scriitor cu o prodigioasă activitate mai ales în ultimii ani (după masivul roman “Veneticii” ne-a mai oferit încă unul, o atemporală poveste de dragoste “Ruptura” ) Dl Ion Lazu îşi continuă aventura prozastică într-o nouă carte – “Sălbatecul”, unde, ca şi-n precedentele, se resimte omul de mare acuitate intelectuală, cu un stil al eleganţei particulare, nu lipsit de  rafinamente răsăritene, ce vin dintr-o tradiţie şi cultură străvechi; Dl Lazu e la origine basarabean, strămutat de copil în patria-mumă, şi unde: taman în Oltenia cea şi mai neaoşă poate decât însăşi Basarabia. De profesie geolog, domnia sa nu şi-a abandonat  meseria învăţată la şcoală, ştiind cum să şi-o adapteze harului, cu măsură şi tact. În “Sălbaticul” avem de a face la prima vedere cu un jurnal “de etapă”, din ultimul deceniu al dictaturii, când conflictele se acutizau, la nivel profesional, din punct de vedere social, dar şi mai serios încă în interioritatea personalităţii umane adânc vexată de intruziuni arbitrare şi de controlul liberului arbitru, dacă putem zice aşa. Ion Lazu împleteşte-n jurnalul său drama profesională a strălucitului său coleg - geolog Gligorie cu partitura sa de scriitor anume aflat parcă la locul şi timpul “potrivit” al crizei ce se transformă-n conflic literar; alt pretext propriu-zis în “Sălbaticul” nu există, deşi jurnalul abundă şi de alte  nominalizări de persone şi locuri, medii şi situaţii, unele chiar foarte interesante, iar câteva memorabile.
Din gustul de a construi ceva cât mai aproape de viaţă, scriitorul trece peste excese şi amănunte şi îl proclamă pe Gligorie (probabil “Sâsâitul”) erou principal. Dar Ion Lazu mizează de fapt şi pe alteritatea “secretă” ce se dezvoltă între subiect şi narator; este până la urmă un procedeu clasic şi textul jurnalului disipat tot mai mult în roman este până la un  punct al unui clasic. Armonios şi bine articulat. Acceptând şi această incongruienţă a fragmentelor care leagă naraţiunea într-o unitate ce nu se plictiseşte. Şi noua carte a Dlui Lazu  este destul de masivă: 438 pagini. Consecvenţa ei devine pe parcursul  lecturii “totalitară” ca însăşi arta naratorului, plină de seducţii fine şi de capcane estetice indubitabile. Este o tehnică îmbinând la un mod foarte original clasicul şi modernul într-o ramă necesar postmodernă. Este încăpăţinarea naratorului de a-şi dovedi sieşi, şi implicit cititorului, că etapele vieţii coincid cu etapele literaturii, şi că-n fond “viaţa bate filmul” cum s-a şi spus mai recent. Înainte de a citi ceva despre “Sălbaticul” geolog, nu ştiam foarte multe despre fratele său “Scriitorul”, nu mai puţin marcat de timpul trăirii, şi-n plus şi de interdicţia comunicării fără amestecul unei insipide cenzuri, insidioase ca tot trăitul in sine şi pe toate palierele sub dictatură.. “Geologul” este beat de literatură, dar modelul său “din viaţă” devine falit tocmai de aceea: pentru că “literatura” lui, vocaţia sa irepresibilă de a se fi născut pentru a fi cel dintâi, cel mai bun în domeniu, nu mai contează; întrucât locul de primus era ocupat. Geologul versus Scriitorul. Nu sunt două contrarii dar în ţesătura romanului jurnalier transpar şi astfel; aflând că, de fapt, jurnalul Geologului este un pretext al jurnalului Scriitorului, şi mai accentat încă, sau şi mai motivat. O specie trăind în altă specie care nu dispare ci se dezvoltă din “sine”. Despre “interdiscipline” s-a mai vorbit. Mereu a fost altceva între “doctor şi poet”; între “matematician şi poet”; între ceea ce se vrea şi ceea ce ar fi putut a fi; de data aceasta între cele două contrarii identificăm o artă poetică aproape perfectă.
Citind în pagini explicite amânăm devoţiunea; nu ştim spre ce simpatie să mergem... A  scrie ceva pentru a dovedi superlativul lui “altceva”. Dl Lazu face un roman firesc “al trăirii” spre a proietca “netrăitul” în sine; bovarismul său este flagrant; marele profesionist ultragiat  ca destin al devenirii se regăseşte şi-n scriitorul care transcrie drama geologului şi-i fixează trama de “nonficţiune” în rame categoric postmoderne – de data aceasta. E şi o dramă a disipării între două profesii aflate tot atât de departe una de alta; prima un plan de documentare şi de teren, cea de a doua neomiţând un minim de confort cu o masă de scris şi câteva cărţi în jur. De câte ori înclină balanţa, cititorul îl corectează. De fapt scriitorul, atât de solidar şi cu profesiunea de geolog, nu ne solicită aplauze, chiar dacă ambele falii ale “documentului” includ aspecte  seducătoare.  Firescul de a fi şi a nu fi; scriitorul urmăreşte şi se urmăreşte pre sine; geologul notează atent şi cu bună aplicaţie a domeniului, aşa încât descoperi surprins plăcut două lumi: geologia şi poezia s-ar zice, pentru că suflul liric al naraţiunii nu se dezminte. Dar mai presus este eseistul, un reseuneur sui-generis: “Ce căutăm noi aici, la fund, pe când alţii se lăfăie deasupra, în belşug, onoruri şi fericire? se întreabă  Gligorie. Dar ce caută apa din gropile oceanelor acolo, la zeci de mii de metri în adâncurile reci, negre, supusă la presiuni înnebunitoare? – pe când valurile de deasupra se leagănă răsfăţate de vânt, pieptănate de curent, străbătute în etaje de spectrul luminii? Răsturnarea fastuasă şi fără istov a valurilor înspumate pe plajă are ea vreo legătură cu bolgiile abisale? Nu există nici măcar o democraţie a naturii, a Apei în speţă? Nici o cale nu e nouă, nici o soluţie nu e general valabilă. Şi  atunci: Uită-te în zece părţi, cu zeci de ochi lacomi. Bucură-te din orice. Nu-ţi propune să răstorni munţii, pentru că şi aşa se răstoarnă singuri, timp de-ar fi! Nu căşuna nimănui, cu dinadins, nu ocoli prietenia, iubirea, nu te feri să-ţi arăţi mila, emoţiile care te fac să simţi că eşti om…”
Tonul este înalt, majestuos, îndreptându-se către un sens moral, apodictic. Acest lucru lui Ion Lazu îi reuşeşte la superlativ. Sunt în cartea lui  “citate” ce se reţin ; sunt meditaţii de bun simţ; omul acesta ştie să se deconspire; în astfel de minunate desfolii, marile taine ale fiinţei eterne nu-i scapă; nu-i scapă din amănunte totalitatea; o imensă simpatie de oameni, de peisaj, de trăitul în sine; şi jurnalierul nu oboseşte căci are un sens ultimativ: construcţia, cartea; în carte fiind vorba şi despre o poveste a cărţii; în roman fiind vorba ca într-un joc de puzzle de situaţii şi amănunte ce construiesc întregul printr-o subtuilă orchestraţie aproape perfectă. Un contrapunct apodictic, i-am spus, care-i fixează simfoniei culorile şi culoarea, de fapt, generală. Am spus şi într-alt loc ce mult a ştiut Dl. Lazu să înveţe de la maestrul său Thomas Mann. Chiar dacă lirismul şi cantabilitatea sentimentală a frazei sunt pe alocuri “răsăritene”. Mai ales Tolstoi dar chiar şi Turgheniev, de ce nu? Cehov în orice caz. Seducătorul de mici fleşuri; atunci când jurnalul merge la suflet şi nu  se supune “canoanelor” strict literare este adâncit până în ultima rădăcină a presupunerilor. Aşa se justifică lungile pagini prea  strufos “profesionale” prin scurte şi consistente pagini “stricte” şi pur literare.  Amâni lectura ca să înţelegi sensul, construcţia şi combinaţia “elementelor”. Metoda jurnalului ca specie (de la Juilen Green încoace), excesiv cinematografică, sau de la Saul Below la Marin Preda, care şi ei au transformat (sau preluat) jurnalul în roman... O lecţie perfect învăţată sau adusă la zi. Cele trei părţi ale cărţii: Hulubăria, Un om penibil, Câştigul şi pierderea (ca titlu general al cărţii l-am fi preferat pe ultimul) echilibrează cu bun discernământ economia “vastului” jurnal şi a bine circumscrisului (totuşi) roman. “Sălbaticul” e mai mult nostalgia unui alt timp/netrăit: portret neoromantic al artistului decât al “subiectului” expus; la vedere e omul modern măcinat  de incertitudini şi  care se autodevoră. Ion Lazu mizează până la urmă chiar pe “impudica” realitate de a se auto-expune. Dând totuşi un sens major întregului. În final, în atelierul marelui sculptor, care-şi contemplă statuia “Învingătorului”….ca pe-o ironie amară, de altfel…“Ai aflat ce se întâmplă?”
Jurnalul început cândva în “amiaza” anilor 80 şi care se încheie în felul acesta în zorii căderii celei mari din decembrie 89 (amintind încă odată de Thomas Mann din “Muntele vrăjit”: care se termina la fel, în zorii unei noi ere şi-a noului “eon”). Toată tensiunea abia sugerată se răstoarnă pe finalul acesta bine gândit. Astfel, scriitorul vrea să-şi asume promisiunea viitoarelor lui cărţi “autobiografice”. Specia “inventată” de el câştigă în felul acesta teren, dar  şi noi orizonturi.
Între scriitorii cu activitate bine susţinută în ultimul deceniu Dl Ion Lazu deţine un loc fruntaş dacă nu şi mai mult; o anume exponenţialitate – de care în schimb nu prea face caz. Lumina cărţilor sale, bunătatea, compasiunea, buna civilitate, deja sunt ale unui destin asumat. Rostul lor bine temperat nu poate trece neobservat. A scrie cu pricepere, fără excese conjucturale; a exista în literatură  pentru a dărui (şi implicit a te dărui!).
ION MURGEANU


Poezia zilei
Ion Lazu: Şi eu...

De atâta amar de vreme
În cale ursului şi a mistreţului
Prin hăţişuri şi râpi,
Orbecăind prin hugeacuri şi vizuini,
Cu nici o altă armă în mâini
Decât ciocanul meu geologic.

De atâta amar de vreme
În calea ta, Poezie,
Prin toate momentele irepetabile
Prin peisaje nemaivăzute
Prin triluri şi gâze şi flori,
Cu nimic altceva în mână
Decât creionul sleit.

De atâta amar de vreme
În calea ta, viaţă,
Printre necunoscuţi umili,
Printre uliţi şi drame
Prin cleiul adânc din cătune,
Printre uri, împunsături, sudalme şi palme -
De la mamă la fată, de la copil la tată
De la păgân la bătrân –
Cu nici o foaie la îndemână,
Cu nici un cuvânt pregătit.
Decât cu biata-mi inimă abia pâlpâind de milă
Şi cu cele două artere deschise
Ale privirilor.

(din volumul Poemul de dimineaţă, 1995)