Lidia Lazu: Jurnal american,2008; Elisabeta Isanos: cronică la Sălbaticul, II; fotografii, poezii

NOTĂ: Şi acum, ajuns la al XIX-lea episod, Jurnalul american vă oferă o surpriză de proporţii: excursia de la Sequoia National Park, în relatarea Lidiei Lazu! De ce asta? Pentru bunul motiv că, pe moment nu găsesc prin hârtiile mele continuarea textului meu; şi apoi pentru că Lidia l-a cules pe calculator pe al său. Şi, citindu-l, mi-am dat seama că este un text de calitate. Desigur, fiecare cu stilul său: Lidia îşi rememorează excursia în Sierra Nevada, la câteva luni bune de la eveniment. Şi, fiind vorba despre o rememorare, legăturile dintre secvenţe au subiectivitatea dintotdeauna a amintirilor:

Lidia Lazu: Jurnal american.

4 iulie 2008. Ileana mi-a scris că mult timp după plecarea noastră, americanii ei de la Rottary Club au felicitat-o pentru mine şi s-au mirat cum de eu singură am reuşit să le captez întreaga atenţie şi să-i emoţionez aşa de tare, că nu mă pot uita.
Au menţionat că le-am făcut un „cadou incredibil” (vestitul lor cuvânt de laudă absolută).

... Acum îmi aduc aminte excursia noastră la Parcul Naţional Sequoia Gigantea. Imediat după spectacolul ţinut la Haiworth, unde preotul m-a rugat să citesc şi o poezie de-a mea, "ca să mă cunoască mai bine" (venise special pentru mine, avea încă o mână şi un picior pe care nu le putea folosi decât cu greu, urmare a unui accident cerebral), am dat o fugă până la San Francisco. Eu cu Ionu nu eram îmbrăcaţi adecvat, în poze şi în film se vede că ne era frig, căci bătea un vânt rece, dar eram încântaţi. Cel mai mult ne-a plăcut strada cea mai întortocheată, din lume, după cum ni s-a spus, cu serpentine foarte strânse, plină ochi de maşini cu turiştii care vor să admire strada plină de flori şi pomi şi case cochete, dar şi panorama. Când am fost sus de tot, unde este o statuie uriaşă şi o platformă la fel de uriaşă, am văzut nu numai valurile oceanului, dar şi silueta vestitei Alcatraz, care părea foarte aproape şi ... sinistră.

Îmi pare rău că am trecut vestitul pod Golden Gate pe o ceaţă deasă de ţi se părea că pluteşti într-un nor şi că mai ai puţin şi dai nas în nas cu Sfântul Petru, care te va întreba de una şi de alta despre scurta ta şedere pe pământ. Pilonii ăia teribili îi vedeai din loc în loc, dar se pierdeau în ceaţă, la fel şi cheiurile, le dibăceai, din loc în loc, dar ţi se părea că plutesc. Ca să nu spun ce senzaţie de spaimă am avut când mergeam pe buza prăpastiei, în căutarea cabanei. Veneau vălătuci de ceaţă, de nu se mai vedea absolut nimic. Eu închideam ochii, să nu văd când ne prăbuşim. Noroc cu Ileana, era foarte calmă şi foarte hotărâtă să ne ducă la mal. Dacă ar fi fost după Jerry, n-am fi ajuns pe acolo, pentru că, după el, văzusem destui pomi, ce ne mai trebuia să vedem Sequoia.

După ce ne-am instalat şi după ce şi-a curăţat maşina şi de urme de mirosuri alimentare, pentru că aşa ne spuseseră la cazare, să nu ispitim urşii Grizli, că distrug maşina etc., ne-am plimbat printre arborii aceia uriaşi, dar protectori, cum  i-am simţit eu, Jerry a recunoscut că a meritat efortul de a ajunge până la ei. La un moment dat, i-am arătat cum se face ca să te energizezi îmbrăţişând un arbore şi imediat s-a apropiat şi a aşteptat, cuminte, să fie recompensat pentru gestul lui afectuos. De fapt, el este un artist altoit pe un american, ceea ce duce la manifestări contrare, uneori, paradoxale, dar şi emoţionante, de multe ori. Are atitudinea unui copil în faţa unui lucru, eveniment, întâmplări deosebite, ori indiferenţă aproape totală şi o privire aproape plictisită, depinzând de starea lui, de găndurile care îl frământă, ca la noi toţi, de fapt.

Când am revăzut filmuleţul cu această excursie, mi-am dat seama şi mai bine de aceste încrengături ale personalităţii lui. Se vede stângăcia lui, când îl iau la dans, într-un loc de pe marginea şoselei care străbate munţii Sierra Nevada. Voiam să-l învăţ să se mişte în ritm de vals, pe el care ascultă numai muzică de jazz ori simfonică, fredonând vestitul Padam-padam-padam al lui Edith Piaf. Am râs cu lacrimi şi atunci şi când am revăzut scena filmată, pentru că el are o expresie de om fericit şi complet nepregătit pentru această simplă stare de bine, care pune stăpânire pe noi, câteodată. Are şi o statură impozantă, înalt şi puţin mătăhălos, aşa că mişcările lui naive şi descumpănite au un farmec teribil. L-am numit „Ursul de la noapte” şi le-a plăcut tuturor.

19 iulie 2008. Cabana aceea părea că vine direct din poveşti; deşi micuţă, înăuntru avea două paturi mari, duble, confortabile, o măsuţă, două scaune, calorifer, căci noaptea se lasă frig; iar la câţiva zeci de paşi mai încolo un grup sanitar, singurul loc unde noaptea ardeau două becuri la intrare.

După ce ne-am umplut plămânii de aerul acela neînchipuit de bun, am fotografiat şi am filmat în acea atmosfera extraordinar de romantică, cu ceaţa care ne învăluia dintr-o parte şi punea în evidenţă celelalte părţi ale aleilor străjuite de uriaşii arbori - cei mai blajini care se pot imagina... La un moment dat, am început să cânt împreună cu Ionu, iar Ileana ne-a filmat, dar până a pus ea aparatul în funcţiune, noi am ajuns la partea căreia nu-i cunoşteam versurile, dar a ieşit şi mai nostim aşa. Cântam ”Stai lupe, nu mă mânca”, că se potrivea acolo (deşi spaima locului erau urşii...). Am mâncat puţin şi ne-am culcat, pentru că eram complet ameţiţi, parcă eram drogaţi, nu beţi (bănuiesc că LSD-ul dă acea stare de beatitudine, care pare că te desprinde de toate ale tale, de chiar propria greutate şi te face să crezi că eşti o pasăre măiastră care poate zbura oriunde îi este voia).

Aşa de profund am dormit, că pe la 12 noaptea, când Ileana şi Jerry  s-au trezit să meargă la toaletă, noi am crezut că este dimineaţă. Ne-am dus şi noi, ca să nu ne trezim cine ştie când şi să fie deranjul dublu. Toţi patru eram înfricoşaţi de umbrele pădurii, de liniştea desăvârşită din jur, dar, mai ales, de posibilitatea întâlnirii cu marele urs.  Celelalte căbănuţe fiind răzleţite care şi pe unde, la mari distanţe una de alta. Eu făceam pe viteaza că, adică, ce să aibe ursul cu noi?; dacă vine, eu am să cânt şi el are să înţeleagă pe loc mesajul meu de pace, se va întoarce frumuşel la ale lui, iar noi vom reveni la cabană şi ne vom culca la loc. Ileana râdea de mine, pe bună dreptate, pentru că numai cu câteva zile în urmă, eu ţipasem ca din gură de şarpe când văzusem o biată şopârlă pe marginea fotoliului, la ea acasă, iar acum mă grozăveam că nu mi-e frică de urs...

Adevărul era că nu simţeam nici urmă de frică, nu ştiu de ce. Le-am spus tuturor că, în acele locuri, printre acei uriaşi, m-am simţit foarte aproape de Dumnezeu. În vestitele biserici din Italia, uriaşe şi ele, şi foarte frumoase, m-am simţit mică, prăpădită, copleşită de măreţia clădirilor, a frescelor, dar foarte departe de Dumnezeu, nu-mi explic de ce. Când ne-am plimbat pe aleile acestui uriaş parc natural, mi se părea că sunt protejată, că sunt urmărită cu dragoste, pas cu pas. Şi aerul era atât de curat şi parfumat, că ameţeai instantaneu şi rămâneai aşa, în beatitudine, fără să aştepţi o continuare, un sfârşit, nimic.

Singurele cumpărături pentru acasă le-am făcut la magazinul de lângă recepţie, şi anume nişte fotografii plastifiate ale unor arbori sequoia: să le punem pe masă, să le împărţim prietenilor...

              (va urma)

Elisabeta Isanos: O cronică la Sălbaticul, II

  (...) Autorul, pe lângă uneltele meseriei, duce cu el pretutindeni şi pe cele ale scrisului, notând, schiţând privelişti şi personaje pentru cartea viitoare. Ca de obicei, apare îndoiala: « Să laşi atâtea hârtii mâzgălite în sute şi sute de seri, ce ar însemna? Când atâtea biblioteci celebre şi arhive mari, oficiale au dispărut sau se macină mereu – sau nu le frecventează nimeni, ceea ce echivalează tot cu o dispariţie. » Dar atunci când simţi nevoia să scrii lăsând mărturie, chiar cu riscul inutilităţii aparente, nimic nu poate opri condeiul, căci important e să existe curajul de a scrie, despre subiectul etern, mereu acelaşi: viaţa omului, « fărâmişul vieţii ». « Scrii o frază, apoi o reciteşti şi tresari, ţi se face un pic frică: prea e adevărată ! Iar adevărul are o putere în sine. Simţi că fraza e autonomă, nu mai depinde de tine, te împinge de-o parte. Gândul e povestea celui lipsit de putere. » Sau: « Scrii aici ce gândeşti, nici mai mult, nici mai puţin. O mostră de libertate. Scrii aici ceea ce nu-ţi vine să spui. Nu din prefăcătorie, ci din sfială. » Atenţia autorului se concentrează asupra figurilor omeneşti, nici un detaliu nu i se pare insignifiant, le trasează cu aceeaşi peniţă subţire cu care obţine, din câteva fraze peisajele care l-au vrăjit : « Pădure neumblată,/.../mireazmă de tei sfinţind văzduhul încropit dintre marii frunzari vibratili... » Iată o schiţă de portret, minerul « penzionist » Dada: « prăjină de om, faţă lungă, ochi albaştri-spălăciţi, păr cărunt în viţe pieptănate până la ceafă – are numai doi colţi laterali pe falca de jos, printre care îi scapă limba, ca la dulăi, pe-o vreme toridă ca asta. »

   Existenţa geologului-poet se consumă într-o nesfârşită căutare, mereu în aşteptarea unei revelaţii, până când, la un moment dat, poetul înzestrat cu ştiinţa geologului, ori geologul îndrumat de instinctul poetic descoperă râvnita comoară, magnetitul: « ...ajuns la cantonul Opârnecea, o iau în jos şi, când colo, pe un torent din dreapta dau de un bloc negru, colţuros. Îl lovesc cu sete, se desface în patru şi văd că este minereu de tip Simon-Iuda. Trec busola pe deasupra, acul se agită bezmetic. Emoţie specială./.../Şi cu toată răbdarea, am luat la rând zeci de blocuri din mal, depistând alte câteva blocuri magnetice... » Într-adevăr, greu de închipuit o descoperire mai profund poetică! Nici azi nu se ştie cu adevărat ce este această forţă, căreia i se atribuiau cu vreo două veacuri în urmă puteri miraculoase, vindecătoare, integrate în marele flux al puterii divine. Forţa magnetului, savanţii mai vechi o considerau parte din fluidul universal al iubirii, în care şi poezia se cuprinde, nefiind, la urma urmei,  decât o formă a ei. « Magnetismul, – spune autorul, unul dintre marile mistere ale lumii ! Păi cine stă să se gândească ? Dacă n-ar exista câmpul magnetic al pământului, nu numai că nu ne-am putea orienta în spaţiu – pe mare, în deşert, în pădure, în zborul la înălţime - , dar pur şi simplu nu ar exista viaţă pe pământ ! Păi nu ? Ar fi rezistat în timpul geologic formele de viaţă dacă fluxul electronilor din vântul solar nu ar fi fost respins – ca de un scut ! – de câmpul magnetic al pământului ? Câţi se gândesc la asta ? – şi totuşi există alte probleme mai importante care să intereseze specia umană ? De ce oare, de milenii, oamenii nu se preocupă decât de fleacuri, iar problemele cruciale rămân în seama câtorva răzleţiţi ? » Acest pasaj lămureşte sensul real al termenului din titlul cărţii. Ce este, în definitiv, un « sălbatic » ? Accepţia e diferită de aceea curentă şi nu are nimic peiorativ:  « sălbaticul » este omul deosebit, aparţinând grupului « celor puţini », «elitei » care-şi urmează chemarea, destinul, dintre ei fac parte « şamanul », ca şi « ingeniosul care ştia să bage măciuca în gaura unei pietre, insul care ştia să împletească firele vegetale, insul care ştia să facă tăiş din cremene şi răzătoare dintr-un omoplat, cel care a descoperit focul, izvorul, oala, fierberea, coacerea, acoperişul, periodicitatea anotimpurilor, răsărirea plantei din seminţe şi multiplicarea lor însutită, - oameni care au născocit ceva, care au lăsat un patrimoniu necesar tuturor, - acei câţiva oameni buni observatori, iscoditori, ingenioşi, inventivi, nimeriţi la modul fericit acolo unde era nevoie de ei. Acei puţini oameni. Nişte sălbatici. Sălbatici şi dacă s-au numit Edison, sau Einstein, sau Pasteur sau Tolstoi. Unici şi prin aceasta diferiţi de gloată, nişte sălbatici. Şi fericiţi. Şi rari. »  

   Poezia se acumulează în carte treptat, uneori involuntară, existentă şi în termenii meseriei de geolog, unde, de pildă, ceea ce nu mai poate trece la cernut este numit, cu o expresie sugestivă, personificatoare, « refuzul sitei », iar locurile unde minereul apare la suprafaţă se numesc « iviri ». « Artă, de s-ar putea, notează autorul, dar înainte de toate – precizie ». De fapt, în cele mai fericite situaţii, cele două se confundă, arta nefiind decât o supremă precizie, ca în acest delicat haiku al sălciilor : « Dar sălciile ce tot cădelniţează ? ».

   Nici oraşul nu rămâne « neexplorat » de ochiul atent al scriitorului, care descoperă şi aici privelişti demne de luat în seamă sau siluete ciudate, cum  ar fi, de pildă, cerşetorul de pe bulevardul Şulea, creionat în contrast cu « blocul de zece etaje » unul dintre cele care « fac gloria » locului. « Bătrânul cerşetor, plasat spre colţul grădiniţei, la distanţă de ieşirea din bloc, aşa încât locatarii nu au ce să-i reproşeze. În zona respectivă are umbră toată ziua, fie de la copacii de pe trotuar şi din grădină, fie de la blocul alăturat. Ciudat bătrânul, ciudat şi blocul din spatele lui cocoţat pe o ridicătură de relief greu de explicat aici în câmpie./.../ Dar o formă pozitivă de relief precum aceasta nu s-ar explica decât ca movilă ridicată de oameni. Unul dintre tumulii Câmpiei române şi misteriosul ei locatar ? Întrebare. Iar în cealaltă privinţă n-ar fi greu să intru în vorbă cu bătrânul, să aflu ce hram poartă ; dar după aceea nu  s-ar simţi jignit dacă aş trece pe alături fără un semn ? ». Şi ceva mai încolo : « Un personaj din viaţa mea acest cerşetor, îmi spun, cu mirare. Dar ce vrea el să-mi transmită ? Că doar orice om care trece prin faţa noastră e purtătorul unui mesaj , fie că uneori îl descifrăm, fie că mai degrabă îl ignorăm; e vorba de acele hieroglife ce defilează prin faţa ochilor noştri. ». Surpriza apare în momentul în care bătrânul cerşetor îşi dezvăluie mesajul : el citeşte dintr-o carte groasă ţinută pe genunchi, « după grosimea cărţii şi după faptul că textul este scris pe două coloane, îmi dau seama că e vorba de Biblie... ». Alteori, « cu eternul lui capişon de lână maronie, tras adânc pe frunte, sprijinit de sprâncene şi de vârful urechilor, moşul meu stă tolănit, parcă bucurându-se de aer şi lumină, fără să arunce o singură privire spre cei care trec... ».  ELISABETA ISANOS

                        (va urma)

ion lazu: Ţara fântânilor

Trup de piatră

Pământ sterp

Locuri părăsite

Viroage

Unde se-nrădăcinează

Statuia inversă

A unor fântâni.

Iubesc cu-ntristare

Balistica primară

A cumpenei piezişe

Şi moneda roasă

A cerului în adânc.

Fie să dăinueşti

În sufletele expandate

Ale urmaşilor în veac

Patrie cu trup secătuit

Şi venele apei închise

Cu lăncii înfipte

La-ncheieturile zării

Ucigând lent marea tristeţii

Şi cu doar fumuri toamna

De frunze amare

Lângă uitate guri de rai.

1980

(din Poemul de dimineaţă, 1995)