Ion Lazu: Jurnal american, III, Consemnări, fotografii, poezii

Ion Lazu: Împotriva spiritului inchizitorial în literatură.

Câteva "falsete" de la Centenarul lui MRP, de curând derulat, mă fac să mă gândesc mai serios la modalitatea în care este valorizată moştenirea nostră literară. Ea nu se face numai prin istoriile literare, care nu doar că sunt subiective, dar sunt prin forţa lucrurilor şi selective, spune un critic literar. Uneori atât de selective că majoritatea scriitorilor noştri de marcă nimeresc în chenarul. "Scriitori de dicţionar".. 
Au fost cârteli la recentul Centenar MRP, s-a insinuat sau s-a afirmat direct că ar fi în chestiune o resuscitare a slujitorilor penibili şi prea-zeloşi ai regimului comunist, în faza sa iniţială, a proletcultismului şi realismului socialist militant.. Ce e cu acest centanar al lui MRP?! De ce scoatem de la naftalină un product ideologic depăşit, anacronic şi, s-a sugerat, pestilenţial? Şi ce poezie e aceea pe care a scris-o MRP? Nimic esenţial, nimic citabil, numai lucruri uşurele...
Astea fiind reacţiile unor literaţi ce se află în deferite etape ale evoluţiei lor şi situaţi pe poziţii disjuncte unii faţă de alţii, cum se întâmplă, chiar divergente. La toţi deopotrivă, câtă intransigenţă! Nu mi se pare în regulă...

Centenarul MRP a fost iniţiativa celor de la Vălenii de Munte, în parteneriat cu MNLR. Mai exact, lista iniţiatorilor: Consiliul Judeţean Prahova, Centrul de Cultură al judeţului Prahova,  Primăria Oraşului Vălenii de Munte, Muzeul Naţional al Literaturii Române. Acestor instituţii li s-a părut că este cazul, că se cuvine... S-a dezvelit o placă memorială, s-a lansat o monografie, am avut un microrecital, a rulat un film dedicat poetului, s-au ţinut comunicări despre viaţa şi opera poetului. Dar, cum spuneam, s-a schiţat o tabără a contestatarilor, cei care nu sunt de acord cu onorurile, fie şi postume, la 40 de ani de la dispariţia poetului. Iar invitaţii sunt catalogaţi în modul cel mai tranşant: comunişti, nici mai mult nici mai puţin. Nu e o glumă? Nu este, din păcate.

Am fost iniţiatorul şi executantul unui proiect prin care au fost fixate cca 200 plăci memoriale pentru scriitorii dispăruţă... Nu sunt cam multe? sună întrebarea celor foarte vigilenţi la postumitatea antecesorilor. Există 165 străzi cu nume de scriitori, zic. La asta nu primesc replică. Deci în decursul vremii, autorităţi comuniste, feseniste, ţărăniste, democrate au considerat că acei scriitori merită. Dacă li se pune şi o placă memorială, nu mai merită? Am iniţiat un alt proiect, Monumentul scriitorilor încarceraţi sub regimul comunist. În Consiliul Uniunii au existat obiecţii: Dar acela nu a fost legionar? Dar acela nu a fost antisemit? Când nu era vorba de scriitori-eroi, aceia şi-au dat viaţa pe front, ci era vorba despre victimele unei represiuni idelologice. Şi, nu doar din această cauză, dar şi cu aceste tergiversări, ne-a prins Criza, monumentul a rămas de izbelişte. Cei 403 scriitori închişi au suferit degeaba persecuţia regimului roşu? Cei 62 scriitori morţi în închisorile comuniste pentru delict de opinie, au murit degeaba... Printre ei, unii cu orientări ideologice cunoscute, alţii însă doar scriitori neangajaţi politic, dar care trebuiau ostracizaţi, ca lumea culturală să ştie de frică. Am spus aceste lucruri la Sesiunea Scriitorul şi puterea: în timp ce MRP rima lozincile luptei de clasă şi se lăfăia în privilegii, colegi de-ai săi de condei înfundau puşcăriile. Consider că aceste adevăruri trebuiesc spuse, iar nicidecum ocultate, distorsionate. Însă, pe de altă parte, nu este MRP un poet de reţinut într-o Istorie literară de doar două secole, cu atât de puţine figuri remarcabile? Ne putem permite să-l ascundem sub preş? Nu-şi permit francezii să-l oculteze pe Celin, nu-şi permit italienii să-l scoată din literatura lor pe Danunzio, iar noi ne permitem să-i tăiem de pe listă pe MRP, pe Petru Dumitriu, pe mai ştiu eu cine, sărind de data asta în cealaltă extremă ideologică. M-a întrebat un prieten: Dar nu a fost Bacovia un oportunist? Bacovia a fost un geniu, nu avem nici zece poeţi la nivelul lui.

În fond, nu ne-am săturat să-i judecăm pe scriitori după criterii ideologice-politice? Şi, la drept vorbind, de câte feluri ar fi scriitorii noştri importanţi? Citesc în Istoria critică o afirmaţie ce trebuie să-i pună pe gânduri pe toţi cei care umblă la discriminări: Imediat după 44, cei mai mari demolatori ai scriitorimii interbalice au fost: Mihail Sadoveanu şi G. Călinescu. Nu numai A. Toma, nu numai MRP. Dar şi Geo Dumitrescu, dar şi Ion Caraion, Nicolae Carandino...Oameni care voiau să câştige poziţii cheie. Sunt afirmaţiile unui foarte bun cunoscător al acelor realităţi. Dar ne îndreptăţeşte oportunismul unui mare scriitor, "toate micile mizerii", chiar marile lui măgării să-l scoatem afară din literatura română? Destul cu această intransigenţă de tip inchizitorial, iar în fapt doar o abordare ranchiunoasă, resentimentară. Să-l judecăm pe scriitor mai întâi pentru prestaţia lui în câmpul literelor române . Aici au un cuvând hotărâtor criticii literari. Dar nici opinia cititorului de rând nu trebuie dată de-o parte. Nici bunul simţ care ne spune că trebuie să adunăm laolaltă "cele bune", iar despre "cele rele" să-i lăsăm să elibereze pe istoricii literari. Pe sociologi, la rigoare. Pe moraliştii lui peşte...

Ion Lazu: Jurnal american, III

Sâmbătă, 3 mai. Ieri, înainte de 12, la Templul Baha’i, unde Lidia dă un micro-recital în marea sală de spectacole de la parter. Plecasem de acasă cu maşina Letiţiei, care avea de mers la una dintre casele unde face curăţenie, într-un cartier-suburbie a Chicago-ului, situat spre nord, tot pe ţărmul lacului. O luăm pe aceeaşi Evenston Rd, şi mergem numai spre est; trecem printr-o zonă cu mari bildinguri, recente, pentru faimoase firme, clădiri de sticlă şi oţel; lăsăm pe mâna dreaptă zona largă a aeroportului internaţional O’Hare; apoi printr-o zonă fără clădiri, cu pajişti şi în dreapta noastră o pădure cu lacul de rigoare: Bosse wood, ajungem într-un cartier select Des Plaintes.

Când să plecăm, începe o ploiţă, aşteptăm puţin, se trage cortina, putem urca în maşină, pornim. Şi de la un minut la altul ploaia se acutizează, iar la un moment dat, pe când treceam printr-un pâlc de pădure, peste un podeţ, ploaia se transformă în cascadă; ştergătoarele nu mai făceau faţă, înaintam printr-o cădere continuă de apă, cum nu mi s-a întâmplat niciodată, şoseaua era ca un pârâu, parcă am fi răzbit prin vadul unui râu. Să spun că nu se vedea la un metru în faţă? Că păduricea de pe ambele părţi, cea despre care tocmai vorbeam, dispăruse ca după o draperie...Ne ţinem firea şi mergem mai departe, deşi poate mai cuminte ar fi fost să tragem pe dreapta şi să aşteptăm...limpezirea apelor, nu? Ajunşi în suburbia simandicoasă, Morton Groves, alt râuleţ, stătut şi acesta – şi este de mirare această reţea de râuleţe care împânzeşte marele oraş şi suburbiile sale, dar despre care nu poţi spune nicicum încotro curg, ele sunt mai degrabă nişte jgheaburi în care se colectează apele de suprafaţă de pe această câmpie post-glaciară, foarte slab ondulată; cel mai ciudat este însuşi faptul că pe hărţi unele capete ale acestor râuleţe se opresc în Lacul Michigan. Mai înţelege ceva, dacă poţi... Ploaia se mai răreşte, lăsăm maşina într-un loc unde este permis şi pornim pe jos spre Templul Baha’i, care se zăreşte de departe. Un nou pod peste un pârâiaş ce vine/pleacă din Michigan, sau doar un meandru, aici sensul de curgere al apelor este foarte dubios. (Voi constata în curând că unele ape izvorăsc chiar din lacul Michigan şi se dirijază spre sud-vest, devenind izvoarele marilor fluvii ce se varsă tocmai în Golful Mexic, dacă e de crezut aşa ceva! Dar e de crezut, totuşi, pentru că aceste Mari Lacuri, şi mulţimea celorlalte lacuri glaciare dinspre graniţa cu Canada nu se află la nivelul mării, ci la cote superioare lui zero marin.).

Ajungem la poarta principală, încă plound uşurel, cele două cu umbrela deschisă şi eu le fac poze pe treptele de la intrare. Mai nimeni, deşi o oră potrivită pentru plimbare, nu însă şi vreme favorabilă. Templul este ca un cilindru în piatră albă, luminoasă, cu ferestre mari pe verticală, iar spre vârf construcţia se închide precum petalele unui caliciu, un desen atractiv într-adevăr. Urcăm nişte trepte, apoi coborâm la un fel de demisol, unde sunt informaţiile, luăm pliante, ne băgăm în vorbă cu două doamne amabile, o rusoaică foarte ataşantă şi o americancă-nemţoaică dna Herrman care a lucrat timp de 3 ani la ambasada Germană din România şi a locuit în cartierul Băneasa. Vorbeşte destul de fluent româneşte şi se declară foarte emoţionată de oamenii pe care i-a cunoscut acolo. Rusoaica, nimeni alta decât Maya Plaksina, şi ea este foarte zâmbitoare şi amabilă, vorbesc cu ea câte ceva în ruseşte, ne arată o carte a Reginei Maria şi ne spune că a fost o donatoare a Fundaţiei Bahai, ce e cu fundaţia, un tabel cu fondatorii, cu toate templele de prin toată lumea, Se pare că religia sau secta sau filosofia de viaţă respectivă se consideră o sinteză şi o continuare a ceea ce este valabil, pozitiv, cooperant în toate religiile precursoare, o nouă treaptă de înţelepciune. Originea pare să fie în fosta Persie, în Iran sau Pakistan. Spunem ce vânt ne-aduce şi în felul ăsta se naşte invitaţia de a da un fragment din recitalul Lidiei în sala lor de spectacole, situată la acest demisol, o încăpere vastă, circulară, boltită, aşa că Lidia se mişcă un pic pe culoarul dintre rândurile de scaune ca să găsească un loc mai favorabil, apoi dă drumul recitalului, care sunt foarte adecvat. Primeşte vii felicitări. Păcat că n-am avut ideea să filmez. Ni se dă un film cu istoricul Templului Baha’i, prescurtare de la o denominaţie mai lungă. Invitaţi în marea sală de sus, unde la ora 12.00 se va ţine slujba tradiţională. Noi în sala imensă şi doar încă doi cel mult trei rătăciţi, căci vremea instabilă i-a descurajat pe plimbăreţi. Vin în faţa noastră patru oameni ai templului, inclusiv rusoaica, ei citesc pe rând, ridicându-se de pe bancă şi ieşind în faţă, versete dintr-o carte, fiecare în altă limbă, rusoaica desigur în limba ei maternă. Femeia este din Odessa. Cealaltă, americanca de origine germană, o îndeamnă pe Letiţia să-i dea telefon, să se vadă, vrea să nu piardă contactul cu limba română.

La întoarcere, ne oprim într-o pajişte mare cu lac şi mari pâlcuri de pădure gata să înverzească. Aici vin adesea oamenii la picnic, din loc în loc sunt plantate mese flancate de bănci, ne plasăm la o astfel de masă, undeva în apropierea lacului, căci nici gând să se poată sta pe iarbă,  e udă leoarcă, iar pe alocuri sunt oglinzi de apă. Un cârd de gâşte păscând, număr vreo 18, iar pe lac evoluează cârduri de raţe. Vorbim de-ale noastre, relaxaţi, privind pădurea neagră, deasă, neumblată, încă neînverzită, pâlcurile de stuf de pe malurile lacului, două trei siluete rătăcite în peisaj; şi e clar că vremea rea nu i-a adus aici pe cei ce îndrăgesc ieşirile în natură. Tot relieful din preajma Chicago-ului este plat, o peneplenă rezultată din topirea gheţarilor care avansaseră mult spre sud.

                                        *

Azi pornim spre oraş la prima oră, ajunşi la bildingul lui Ionel, eu mă lansez pe Bul. Michigan, şi fac nişte poze cu „zgârie-norii la ei acasă”, şi revin în ultimul moment. Apoi urcăm cu liftul până la ultimul etaj, pe acoperişul „ruff” blocului turn, De pe acoperişul Astor (30 etaje) vedem împrejurimile, mai întâi spre est, Lacul Michigan, apoi de jur împrejur, aceşti zgârie-nori din preajmă, unii mult mai înalţi decât al nostru; vedem jos micul parc din colţul opus cu Astor, unde mersesem să mâncăm ceva şi ne-a prins o ploiţă. Schimbăm locul de pe o latură pe alta a acoperişului, însă se făcuse frig, bătea un vânt aspru, aşa că trag 4-5 poze şi coborâm mai repede decât am fi vrut.

Plecăm cu maşina Letiţiei spre cartierul unde stăteau alde Ionel pe vremea când i-a vizitat Lidia cu Andrei, în vara lui 1988., un loc la care se gândeşte adesea şi mereu are ceva să-mi povestească. Reiese că acolo alde Duţă au stat preţ de 14 ani; Letiţia ajunge în cartier, pe strada respectivă şi îi spune Lidiei că va rula încet, până ce ea va recunoaşte casa. O recunoaşte, dar Letiţia e nevoită să parcheze ceva mai încolo. Ne întoarcem pe jos, Letiţia se miră de modificările survenite pe parcelele de iarbă dinspre stradă. Vedem o casă cu etaj, între altele identice, strânse una într-alta, cu doar un spaţiu de 1 m lăţime între ele(?!). Dăm ocol, abordăm casa pe la intrarea din spate, nimic important de văzut, doar senzaţia că aici nu mă trage inima să trăiesc. Acum sunt alţi locatari, deci Letiţia nu deschide nici o uşă, nu schimbă o vorbă cu nimeni, senzaţia de ruptură, de inaderenţă. Revenim la maşină şi pornim spre parcul unde aproape în fiecare zi Lidia se ducea cu cârdul de copii, loc pe care mi l-a evocat mereu. Parcăm abia în cealaltă parte, de sus, în colţul din dreapta al parcului, unde se află clădirea administraţiei şi alte birouri comunale. Intrăm în parc şi divagăm spre centrul lui, apoi spre colţul opus, unde Lidia îşi aminteşte de un lac în context sălbatic. Acum mi se arată un părculeţ, mai curând un tăpşan, un maidan de pe care au fost tăiaţi marii copaci de cândva. Lidia e rău impresionată de devastările unui loc cu amintiri însufleţite de nostalgie. O veveriţă isteaţă vine şi ne face sluj, cerând de mâncare, ne prezintă diferite intrări şi ieşiri spectaculoase din scenă. Iar lacul e doar un fel de havuz, absolut neinteresant şi fără vreo raţă măcar.  Ne uităm cu jale la retezăturile copacilor doborâţi, la locul fără animaţie, căci e o vreme neprielnică, pătată, cenuşie, ostilă rememorărilor. Revenim acasă pe vreme de ploaie.

În relatările fratelui, mereu poveşti cu discriminarea negrilor care ştiu prea bine să te şantajeeze cu întrebări obraznice, de felul: De ce n-am voie să parchez aici? Pentru că sunt negru? Aşa se bagă peste tot, cu mult tupeu. Apoi Ionel ne spune că totuşi de 1 mai a fost o demonstraţie de cca 10.000 oameni care cereau drept de muncă pentru persoanele fără acte, trecuţi clandestin peste graniţă. E ţara noastră, vrem să muncim, să trăim decent. Îi spun că e vorba despre afluxul cunoscut încă din zorii civilizaţiei: al populaţiilor din zonele înapoiate dar suprapopulate spre zonele cu nivel de trai mai ridicat. Apoi despre ilegalitatea intervenţiei în Irak. Le reamintesc că la sfârşitul marelui război americanii şi englezii ne-au lăsat pradă ruşilor, pentru ca să plătim noi, ca despăgubiri pentru ajutorul dat de aliaţi ruşilor, cu bogăţiile şi munca şi vieţile noastre, cu viitorul nostru ca naţiuni învinse. Iar ei să nu plătească nimic pentru faptul că, la sfârşitul teribilei încleştări, Rusia era într-un dezastru economic. S-a redresat pe spinarea noastră, iar americanii s-au ocupat de Franţa. I-au ajutat pe nemţi. Acum ni se strecoară că americanii ne-ar fi ajutat şi pe noi, la rigoare, dar că ruşii ne-au obligat să refuzăm orice ajutor. Aşa e, ne-au putut obliga, tocmai pentru că americanii ne repartizaseră în sfera de influenţă a sovieticilor...

                              (va urma)

Iată un link cu un cantecel al Lidiei pe malul Oceanului Pacific, la Cambria...

http://youtu.be/GKUROlsRI1k

o algă pe plaja din cambria, la Pacific

incinta unei mănăstiri spaniole, sec XVI

havuz şi palmieri la... Palm Springs

În parcul naţional Sequoia, Sierra Nevada

Lidia cântând în aer liber, la Getty center, LA

Ileana Costea, Lidia şi Jerry McDaniel în Union Square, San Francisco.

Lidia cântând în Sequoia National Park, CA

                                              

Ion Lazu:    În aerul îngust

S-a-nstăpânit o nemiloasă vamă

În aerul puţin ce ne desparte,

Că norului nu-i smulge nicio scamă

Dar cuvintele ajung mutilate;

Nici vântul n-ajunge să mişte

Două frunze de-alături în ritmuri rebele,

Doar cuvintele, asemeni unor morişte

Se macină surd între ele...

Ce vamă s-a înlocuit cu moarte

În aerul îngust ce ne desparte,

Că totul se întoarce în pământ

Sau într-un hău adânc

Prin care a trecut

Carul mare, pe sus, mai demult?

1967, Rm. Sărat

(din volumul Muzeul Poetului, 1981)



Sonetul zilei

Ion Lazu: Contrapagină

Mai sunt de scris atâtea contrapagini!
De printuri-xeroxuri mi-e casa plină...
Şi mai adun, să-mi fie la-ndemână
Când umblu "cu gândiri şi cu imagini".

Din hol mari topuri de reclamă-nhaţ
Atunci când contrapagina-i curată,
Le-ndes în rafturi cu-n suspect nesaţ
Sperând pe toate să le scriu, vreodată.

Nu-mi pasă ce-i pe pagina cealaltă,
Nici de ce posesorul o aruncă -
Mă bucur doar că am prilej de muncă
Şi de-ncântare inima-mi tresaltă.

Aşa-i şi Soarta noastră: cu de-a sila,
Când ai ajuns la punct, ea-ntoarce fila...
8 sept. 2011