sâmbătă, 15 octombrie 2011

ion lazu: Fedeleşoiu, V, finalul; Jurnal american, X, fotografii, poezii


ion lazu: Două zile la Fedeleşoiu-Vâlcea, V. (final)
... Revenim de pe deal, ieşirea asta „extra-plan”, smulsă împrejurărilor  ca prin minune, a fost ca un nesperat cadou, vorba Doinei. Să fi avut noi vreme bună în zilele excursiei la Fedeleşoiu, cum au fost aceste aproape trei luni numai cu soare... ce răsfăţ!, să fi... Dar e înţelept să eviţi astfel de abordări şi să cauţi, în condiţiile concrete, cum au fost cele din escapada nostră, să obţii tot ce se poate obţine – şi, mai ales, să nu adopţi o atitudine negativă,  a insului păgubos, care nu ştie să se bucure cu oricât de puţin...
Sunt încă atâtea de făcut, dacă vrem să prindem autobuzul de 16:00 spre Vâlcea. Masa. Dau gata ultima porţie din mâncarea de peşte. Mânca-vor săracii şi se vor sătura şi îl vor lăuda pre Domnul.  Băgăm lăzile cu nuci în casă, încuiem magaziile din spatele casei, Doina are încă multe de pus la punct, vrea să lase totul în perfectă ordine. Tratative cu vecina. Eu, eliberat de grija bagajelor, pe care le-am adus la capătul aleei, mai fac o tură prin livadă – să văd ce n-am văzut bine, să reţin ce e specific acestei gospodării.
S-a convenit că nu are nici un rost să ne chinuim după programul autobuzului, un taxi ne costă la fel de mult, sau la fel de puţin. Doina găseşte un număr de taxi, se dovedeşte nefuncţional, atunci îşi aminteşte de un alt telefon, de la Lorena, sună şi ni se promite că va veni imediat.  Şi din nou explicaţii cu privire la locaţie, căci, de mirare, în Fedeleşoiu n-am văzut nume de străzi, n-am văzut numere la case. Până una alta, Lidia mai aranjază ceva prin bagaje, îşi ia tandră la revedere de la cei doi lupi, mai lipicioşi ca oricând. Ieşim la poartă, în vorbe cu vecina, apare taxiul, întoarce la răscruce. Un ins degajat, se scuză că era tocmai în nu-ştiu-ce cartier, de aceea a întârziat oleacă. Ne desprindem, eu cu oarecare duritate de bărbat, în fapt cu tehnicile îndelung exersate ale vieţii mele de plecări şi despărţiri de locuri şi oameni pe care ştiu că n-am să-i mai revăd... Doina cu adânci regrete că trebuie să se lipsească de balsamul pe suflet numit casa din Fedeleşoiu. Şi iată, semn că am plecat, defilarea Schitului pe dreapta, apoi a spectaculosului Mal Alb pe stânga şi iute intrăm în Goranu. O dată în plus nu pot repera casa/ casele coanei Olga, neuitata mea gazdă. Care ne gătea ca la pensiune. Dar iată la răscruce biserica, pe care o ştiam cu clopotniţa prăbuşită, probabil încă de la cutremurul din 1940.  Şoferul spune că mai toate bisericile au avut mari pagube la cutremur. Probabil se referă la cel din 77. Şi de aici sau de altundeva se iscă o discuţie despre ninsoarea din Cozia. Ne confirmă că au băgat plugurile pe Transfăgărăşan, care trebuie să rămână deschis până la 1 noiembrie. Dar mult mai frumos, mai spectaculos, spune vâlceanul, este drumul Transalpina, trasat mai de curând. Unde e ăsta? Păi, de la Novaci în sus, pe la Rânca-Urdele mari, şi cade la izvoarele Lotrului. Făcut de curând, asfaltul proaspăt, o minunăţie!. Iar în continuare se spune că vor face drumul spre Sebeş. De ce nu şi spre Lupeni? Şi îi spun că am făcut toată creasta Căpăţânii, pe la Ursu şi Balota şi Nedeiu-Nedeiţa, pe la izvoarele Laotriţei şi Lotrului, dar şi peste creasta Parângului, căzând în valea Jiului; dar şi prin Munţii Vâlcanului, dar şi... pentru că am lucrat ca geolog în nordul Olteniei.  E şi el pasionat de munte, chiar a făcut un pic de alpinism, era un domn Voinea, inginer din Bucureşti, la Electrica... Domnule, îl iau din scurt: Ai făcut Pahomia, Pătrunsa, Vânturariţa, Cheia? Le-ai făcut? Şi Scărişoara, şi Cozia?...
Se arată entuziasmat. Mai venim pe la Vâlcea? Am putea pune la cale nişte drumeţii pe cinste... Sunt plăcut surprins. Mai ales mirat că dai,  când nici nu te aştepţi, peste oameni care iubesc realmente munţii, drumeţiile... Totuşi, oricât de rari, există astfel de oameni! Asta îmi dă curaj. Într-o ţară cu munţi cum nu se mai află de frumoşi, o ţară unde ani la rând, pe cărări alpine, nu m-am întîlnit chiar cu nimeni. Sau cu doi-trei saşi... Care şi aceia au părăsit ţara. Şi gândul îmi zboară instantaneu la Muntele vrăjit. La excursiile de grup din Doktor Faust. La atâtea cărţi puse sub semnul magiei muntelui.. Ah! Şi Accidentul, de Mihail Sebastian.  Excepţia de la regulă, în literatura noastră.
Am ajuns la autogara Traian, iată autobuzul tras la peron, nu sunt probleme cu locurile. Şi ar mai fi 20-25 de minute până la plecare, Doina ar vrea să dea o fugă de rămas bun la tanti Florica. Lidia se arată dispusă să o însoţească. Dar...am dat drumul taxiului, le spun că nu au timpul strict necesar să ajungă şi să se întoarcă, mergând pe jos.
Plecăm din Vâlcea, trecem din nou peste podul de la Goranu, drag mie, şi ne lansăm spre Topolog, spre Dealul Negru.  Eu, cu ochii în toate părţile. Îmi amintesc o filmare, pe mare ninsoare, la revenirea de la Vâlcea. Şi, deodată, spre stânga, surpriza-răsplata vigilenţei mele: munţii sub zăpadă! O vedenie ce dispare după copaci, după case, după deal într-o fracţiune de secundă. Sunt 5-10 metri, dacă nu eşti prevenit-pregătit, ai pierdut revelaţia...  Şoseaua ţine mai mult partea dreaptă a culmii, dar sunt puncte privilegiate de unde, într-o străfulgerare, ca dintr-un tărâm interzis, ţi se transmit imagini incredibile. Dacă ai răbdare, dacă ştii încotro să priveşti pe geam, indiferent de răsucirile şoselei, ale autobuzului. Le arăt celor două: munţii sub zăpadă! Se minunează. Doina încearcă să surprindă momentul. Care revine de mai multe ori, mereu prin surprindere. Din păcate, mi s-au terminat bateriile. Nu ştiu cum se face, dar celelalte două perechi, de rezervă, ca să nu... Doamne fereşte!, s-au dovedit descărcate. Pare de necrezut. Căci le pregătisem la plecare. Mister. Dar mai ales: ghinion.
Deja spre Morăreşti, ni se deschide o perspectivă mai generoasă spre munţi. De data asta disting în mod clar culmea Pietrei Craiului, luminoasă, ca o explozie albă, desfăşurată în curmezişul lanţului muntos al Făgăraşilor. În stânga, bombamentul Leaotei, apoi abruptul din versantul vestic al Pietrei Craiului, tot numai calcar, acum albit în plus de ninsoare. Şi, mai spre dreapta, la oarecare distanţă, masivul Bucegi; disting clar cele patru vârfuri principale: Omul. Babele, Furnica, Vîrful cu Dor. Şi se întâmplă acest lucru: Dacă le cunoşti bine, dacă ai reprezentarea corectă a poziţiei lor în spaţiu, indiferent din ce loc ai norocul să le reperezi, e ca şi cum ai fi acolo, e ca şi cum ai din nou ceea ce ai avut în zilele când ai bătut cu piciorul aceşti munţi. Intervine un fel de asumare, pentru totdeauna. Şi în timp ce descindem spre Zamfireşti-Drăganu, am răgazul să scrutez îndelung culmile montane înşirate dincolo de valea Prahovei: Gârbova, Ciucaşul... şi tot aşa până spre curbura Carpaţilor.
Poate părea o fantasmagorie, sau o halucinaţie, ci este în întregime, strict adevărat. Din locuri privilegiate ai posibilitatea să cuprinzi cu vederea, de la mari distanţe, masive muntoase şi grupuri de munţi în desfăşurare, de la vest spre est. În unele zile de primăvară, de la ferestrele imobilelor noastre din Piaţa Chibrit, ne minunam privind Carpaţii, cu Leaota în stânga şi până spre Ciucaş: o dungă accentuată, argintie, a munţilor, sub clăbuci şi căciuli şi căpiţe de nori, la fel de albi. Dar noi între noi, toţi geologi, nu aveam nici o îndoială că aceia sunt Carpaţii, Făgaraşii, abruptul estic al Bucegilor... Odobescu scrie că din Nemira se vede panglica Dunării; tot aşa am citit că de pe Ceahlău se vede Marea... Dar în viaţa de zi cu zi a oamenilor printre care ne mişcăm, niciodată nu auzi vorbindu-se despre aşa ceva.  Este de parcă munţii nici nu ar exista în conştiinţa semenilor noştri.
fotografie de Doina Ţetcu
fotografie de Doina Ţetcu
După ce am trecut şi de Piteşti, cu obişnuita oprire de doar 10 minute în staţie, lansaţi pe autostradă, am posibilitatea să estimez mai corect fenomenul. După o zi însorită, dăruită nouă în mod nesperat, poate chiar nemeritată de păcătoşii ce suntem, din nou cerul e încărcat de nori deşi, ei acoperă ca o cască de motociclist întreaga boltă. Şi, ca prin farmec, opunându-se presiunii teribile a acestei calote colorată plumburiu, pe linia orizontului, o forţă contrarie, mai puternică, ridică o geană de cer, face să se întrezărească o fantă de nici măcar un grad,  dintre cele 90 până la zenit. O fantă prin care se zăreşte, mai bine aş spune: izbucneşte imaginea munţilor înzăpeziţi, albi până la incandescenţă. Imaginea lor, reflectând razele solare, funcţionează ca un fel de laser, pare de neoprit. Şi ne desfătăm privind spre teribilul secret al zării. În vreme ce pasagerii se uită, cum altfel?, la un film de pe caseta pusă de amabilul şofer. Pe partea stângă, dinspre munte-deal, se continuă o coamă, pe zeci şi zeci de km, care dă mereu semne că e gata să se sfârşească, dar îşi ţine firea  - oarecum în felul speranţei, care moare ultima...Iar pe la km 80 spre Bucureşti, avem şi spectacolul apusului de soare, în partea dreaptă. Doina reuşeşte să ia două imagini: soarele, roşu, imens, scăzând de la o clipă la alta sub zare, iar marea norilor brusc incendiată, numai pălălăi roşii-violete,vinete... Deci ziua e a drumurilor de pământ, luate în picioare, cruciş şi curmeziş; seara a zărilor incendiate, a semnalelor trimise parcă de la capătul lumii; pe când noaptea este a cerului înalt, cu nori, lună şi stele. Nu e aici sugestia unei înălţări sufleteşti?
Cu asta, cortina a căzut, ziua s-a terminat; asemenea şi excursia noastră. Nu mai rămâne decât intrarea în metropolă, coborârea din autobuz în staţia Militari, Şi drumul cu metroul, pe sub pământ, până în Balta Albă. Totul devenit deja o poveste din trecut, care se racordează alteia, ce va să vină. 

  ion lazu: Jurnal american, X.

15 mai, joi. Aseară, pe la 20:45 revine Ileana de la treburile ei universitare şi împreună îl aşteptăm pe invitatul serii, Liviu M., care apare în timp util. Îi ies în întâmpinare – un bărbat tânăr încă, brunet şi foarte înalt, la cca 185 cm, cu barbă îngrijită. Îmi pare pe moment cunoscut. Din vreo poză, sugerează el. Fapt e că are alura unui june prim încă pe cai mari. Un schimb de replici cu Ileana, din care îmi pare a deduce un om dificil, imprevizibil, neconformist. Nu un ins comme il fout, rezervat, politicos, ci care ţine la imaginea sa şi la impresia pe care o face. Un schimb de replici cam zigzagat. Să fi fost şi din cauza prezenţei noastre? Şi în curând trecem la masă, nu înainte ca Lidia să facă o tentativă de a-i povesti în mare detaliu aventura noastră din Palm Springs. Dar revine Ileana şi o ia mai pe scurtătură, reieşind că a fost un real succes, în sală peste 25 de oameni, foarte receptivi, cărora Lidia a reuşit să le capteze atenţia şi să-i emoţionaze.
La masă, LM se dovedeşte un om ponderat, poate şi pentru că e cu maşina. Mă întreabă ce impresie mi-a făcut Chicago, unde noi am stat 9 zile, care şi lui îi place chiar mai mult decât New York-ul. Însă pe americani nu-i prea agrează, nu-i poate înţelege, i se par superficiali, neînstare să pătrundă în miezul lucrului. Şcoala lor este la pământ. Aici intră într-o explicaţie cu Jerry. A sosit aici acum 18 ani, dar nu ignoră ce se petrece acum în România, unde revine mereu. Are aici un post de prof.univ., ţine cinci cursuri la o facultate cu cca 700 studenţi, de toate rasele lumii, cu o conducere rpăguboasă, care se schimbă la 1-2 ani, incompetentă, fără studii de specialitate, numită pe criterii politice, uneori numai ca să-i dea afară pe adversari, pe indezirabili. Din rău în mai rău. A reuşit să-şi cumpere un apartament cu 2 camere. Vine dintr-o familie săracă, cartierul Colentina. Nu a găsit nimic de apreciat la americance, le-a avut, au plecat, aseptice, n-au lăsat nicio urmă. A iubit românce, franţuzoaice, italience. Acum o japoneză cu care este de 4 ani şi ar vrea să se căsătorească, dar de fiecare dată când se hotătăşte şi vrea să o ceară în căsătorie, se pomeneşte că se ceartă cu ea; probabil instinctul de apărare al masculului, zic eu.
El este din principiu împotriva căsătoriei americane. De ce la un eventual divorţ să împartă cu japoneza, ea e dintr-o familie bogată, dar tatăl a murit şi maică-sa nu se ajunge cu banii. Practic discuţia serii se învârte în jurul oportunităţii de a se căsători cu japoneza lui. Miregi. Lui japonezele i se par frumoase, păpuşi, delicate. Dar maică-sa i-ar fi spus: Ce-ţi trebuie o japoneză?! Nu sunt atâtea fete frumoase? Ei i se pare urâtă. Mi-l închipui pe LM, cu părerea sa selectă despre sine, călcând pe stradă la braţ/în compania păpuşii sale japoneze şi întrebându-se dacă perechea lor face o impresie excelentă sau doar una oarecare, bălţată...
La urmă Lidia ne dă un recital în living. Cei doi foarte prinşi, iar la urmă Liviu M., care stătuse mereu cu ochii închişi, spune aproape textual: Ai o voce extraordinară, cum n-am mai întâlnit în viaţa mea. O voce cristalină, pură, nu ştiu pe nimeni să poată lua cu ton scăzut notele înalte. Noi ne lovim mereu în muzica interpretativă cu oameni care se străduiesc. Dar vocea ta este de cristal. Şi ai o foarte bună ureche muzicală, care te ajută să nu iei falsete. Lidia îi mulţumeşte, bucuroasă să audă asemenea aprecieri de la un specialist şi compozitor.
Ileana îi povesteşte în ce împrejurări a cunoscut-o pe Lidia, la recitalul de la Rotonda MLR, în octombrie 06. Iar Lidia îşi aminteşte cu haz că a observat-o de cum a intrat în sală, diferită de ceilalţi, o persoană aspră, o profesoară, şi-a zis – şi pe loc s-a hotărât că trebuie să-i învingă rezistenţa, a avut-o deci în vedere tot timpul recitalului. Ileana se miră de ce toată lumea de la noi îi spune că e din străinătate, chiar şi o colegă din cartier a venit cu această remarcă. Oricum, revenind în România în 1990 (îngrijorată de sănătatea mamei sale), deci după 18 ani de absenţă şi de contacte întrerupte, nu a avut nici o emoţie, sau sentimentul discontinuităţii, la vama din Curtici, nici una nici două, la întrebarea grănicerului s-a pomenit răspunzând: Mă numesc Ileana Păunescu (numele ei de domnişoară, cel cu care părăsise ţara!). Grănicerul, cercetând documentele ei, s-a mirat, dar ea a repetat numele de domnişoară. Şi cu asta a simţit că reia legătura cu lumea românească, de unde o lăsase.
Apoi ne povesteşte întâmplări hazlii din excursiile în China, unde a fost cu soţul ei, Nick. Revenind la ciudăţeniile japonezilor, LM ne spune că ei se sacrifică pentru părinţi. Altă cultură. Foarte superstiţioşi. Nu te-ai fi aşteptat. Şi în mare duşmănie cu chinezii. Ca oameni lângă care trăieşti, nu conversează, nu comunică, nu reacţionează la contrarietăţi; şi nu se ceartă, nu dau afară din ei, rămân calmi, ţin totul în ei. Iar după 10 ani răbufnesc, se minunează Liviu M. Ileana: Aveam translator, dar nu-i simţeam prezenţa, imixtiunea, mă simţeam în comunicare cu chinezuţii; şi iată că lui Jerry nu-i place să i se traducă, se pare că nu-l interesează ce se spune lângă el, ce se întâmplă, ce simte pe moment şi ce gândeşte celălalt. Or, ea e cu totul altă fire, mereu atentă, întrerupe, cu riscul de a i se spune că e nesuferită, căci vrea să fie în comunicare. Iar dacă unul care a întrerupt-o se lungeşte la vorbă, uită ce avusese de spus şi simte frustrarea. Îşi face un autoportret foarte sincer, fără complexe. Lui Liviu îi spune să fie cu băgare de seamă, să consulte un avocat, pentru că, vorba lui, a muncit din greu, a tras în toţi aceşti ani, n-ar fi drept ca jumătate din agoniseala lui să ajungă pe mâna cuiva care nu a contribuit chiar cu nimic.
Dar câte nu s-au discutat, la început, inclusiv despre filmul 4321, care Ilenei nu i-a plăcut, însă Jerry i-a spus că i s-a prezentat ceva la care nu se aştepta, clipă de clipă. Ileana despre Lidia: Că aici un actor nu ar putea face aşa ceva, ei nu îndrăznesc să iasă din canon, fac numai ce li se spune, nu vor nicicum să rişte cu ceva care n-a mai fost încercat, eventual să-şi şifoneze imaginea.
În final, Liviu M. spune că are de gând să vorbească în Cehia cu doi soţi care se ocupă de programe culturale neconvenţionale; el este invitat şi în România, la sfârşitul lunii mai, dar nu se poate duce; poate va veni în ţară prin octombrie, dar cu cehii va vorbi încă din iunie, când merge acolo şi are mai multe puncte în program. Îi trebuie o casetă cu recitalul Lidiei. Ea promite să-l facă Andrei, după filmările mele de aici şi o să trimită CD-ul în timp util, la adresa indicată. Aceste aspecte sunt puse la punct după ce Ileana o întrebase pe Lidia, în drum spre uşă: Cum se va proceda? – semn că ea însăşi este încântată şi interesată de această perspectivă. E aproape ora 2 noaptea, ne despărţim în termenii cei mai buni.
                                          (va urma)


ion lazu, fotografii californiene








Ion Lazu: Noiembrie

Prin frigul mare, prin
Înlemnirea târziei dumineci
De toamnă
Oameni către casă zgribuliţi îndeamnă –
Eu, de la geamul asediat
Ca un pol al frigului,
Privesc afară o culme de rufe
De tablă, o nuntă ce trece
Strecurându-se pe lângă gard,
În urma bradului cu panglici de hârtie.
Apoi mult timp cătunul amuţeşte
Lipit de geam ca florile de gheaţă –
Nunta s-a scufundat parcă
Sub copca de la răscruce.
Cândva fetişcanele ies pe la porţi
Câte două trei şi se reped
În vreo curte vecină.
Rămân cu trandafirul ce-şi apropie obrazul
Să-mi înroşească sticla ferestrei,
Să-mi încropească odaia.
El până-n zori va şi exploda
De efort, în plin noiembrie.
Trandafir roşu, înflorind, flăcău
Şi adolescenţa nebună, dând năvală
În uliţă, neştiind ce-ar vrea,
Aproape goală.
1979


NOTĂ: Pentru că în aceste zile am postat un text despre vizita la Fedeleşoiu-Vâlcea, am considerat că este potrivit să adaug câteva poezii scrise cu peste 3 decenii în urmă, în campania 1979, pe când lucram în satul vecin, Goranu.