luni, 3 octombrie 2011

ion lazu: Centenar MRP la Vălenii de Munte, II, fotografii, poezii

ion lazu: Centenar M.R.P.

Lidia (care ar fi vrut să meargă şi ea, dar nu s-a putut...), mă întreabase: Cât faceţi până acolo? Cam tot atât cât se face până la Câmpina, doar că Vălenii sunt ceva mai spre dreapta... Deci sub 100 km... Nimic de semnalat pe tot drumul, doar că era o dimineaţă luminoasă, însorită, de toamnă secetoasă cu deosebire:  5-6 biciclişti pe toată acestă distanţă, semn că românul tot nu apreciază avantajele mersului pe bicicletă, sportiv şi economicos. Ori cu limuzina, ori deloc! În zona unor lacuri, ceaţă, un fel de aureolă fremătătoare, ceea ce dă un pic de fior călătoriei prea monotone. Şi deodată, din dreapta, se iveşte în privelişte şi ocupă loc de primadonă un pinten de deal împăduruit! Realmente o mare surpriză pentru călătorul amorţit al câmpiei. Ca un fel de trezire la viaţă... Un racord la realitate. O senzaţie de bine, am scos aparatul şi cu entuziasm am declanşat de câteva ori. Parcă de teamă că s-ar putea să dispară... Dar nu, eram deja între dealuri...
Şi a fost o relaxare pentru geolog să dea ochii cu un sinclinal suspendat, cu o cuestă, cu o inversiune de relief. Era ca şi cum aş fi refăcut legăturile cu meseria de-o viaţă. Livezi peste tot. Pare să fie anul gutuilor. Şi dalii galbene, falnice, revărsându-se în grădini, escaladând gardurile până în drum, mai luminoase ca în orice toamnă...Dar în curând ajungem la destinaţie, iată Vălenii!  Care într-adevăr se află între dealuri accentuate, însă îşi menţine o luncă foarte largă, mănoasă, pe care este vatra Vălenilor, de aici şi numele... Ochiul percepe instinctiv zidurile straşnice ale lanurilor de porumb,  şi tot instinctiv insul primordial din noi se linişteşte: avem ce mânca la iarnă!
Prima oprire la Cimitir, chiar la intrarea în urbe. Aşteptaţi fiind de autorităţi locale, de profesori, de literaţi prahoveni. Se aprind lumânări, se rostesc cuvinte comemorative, dl Dionisie Duma, literat din Tecuci l-a cunoscut bine pe Maestru, îşi alesese teza de licenţă cu lirica lui MRP, dar n-a fost să fie...
Dar ce cruce ciudată, cum n-am mai văzut... Dintr-o piatră calcaroasă-poroasă, destul de friabilă, lesne de prelucrat, drept care multe cruci şi lespezi de pe morminte sunt tăiate în această rocă. Mi se spune că astfel de cruci se numesc gemelare, sunt pentru doi decedaţi, acum îmi dau seama că e vorba despre două cruci alăturate, la distanţă de o palmă; în dreptunghiul creat între ele se pun lumânările. Aflu că este o cruce găsită în cimitir,  însuşită de MRP. O altă cruce, cu acelaşi desen, însă nouă-nouţă, în contrast evident, este la căpătâiul celei ce l-a îngrijit pe Poet în ultimii săi ani. Pe piatra tombală: Miron Radu Paraschivescu, 1911-1971, cu o scriere stil vechi, litere foarte mari, dar timpul a trecut peste această scriere, acum greu de descifrat...
Mergem la fosta casă părintească, undeva spre marginea estică a târgului. Există o stradă MRP, cu locuinţe din loc în loc, ca la periferie. Ajungem, dar avem de aşteptat, cineva trebuie să apară cu cheile... Plec în prospectare: există un gard din plasă de sârmă, însă înţesat cu pomi, lăstăriş, tufe, practic nu se poate vedea decât că dincolo de bariera vegetală se află peretele alb al unor locuinţe. Portiţa, şi ea, baricadată-înfundată cu crengi uscate şi cu scânduri bătute în curmeziş...
Ni se deschide poarta mare; este actuala proprietară, care însă locuieşte în vecinătate, a avut amabilitatea să vină... (Dar nu a acceptat să se fixeze o placă memorială pe casa unde poetul a lucuit începând din 1014 şi până la moarte!)  Pătrundem într-o livadă de pomi fructiferi, meri în principal, dar şi nuci. Rânduri neîntrerupte de meri, parcă fără sfârşit... O livadă ce se dovedeşte imensă, acesta este cuvântul: câteva sute de metri pe vreo sută de metri, poate un hectar de livadă. Iar casa nu e plasată la drum (aleea Păcii nr.11), ci la o distanţă securizantă, boierească. Între casă şi portiţă, un ghizd străveci, de piatră, aflu că a fost achiziţionat cândva de poet, cum va fi procedat şi cu vechea cruce gemelară. Dar fântîna gospodăriei este alături, o fântână ca pe vremuri, cu pereţi de piatră, cu ghizd de lemn şi roată mare, ca de trăsură, cu şină de fier. O fântână şopotitoare, constat, căci de la cişmeaua de alături apa se scurge în fosta fântână, susurând liniştită: apa trage la apă...Acum unul dintre stâlpii fântânii este prăbuşit la pâmînt, celălalt stă pieziş, sugerând precaritatea soartei, într-o gospodărie din care lipseşte mâna stăpânului. Acareturile, plasate şi ele între drum şi casa mare, neîngrijite, sunt în degradare. Mă uit în lungul rândurilor lungi-prelungi de pomi, îmi spun în gând: Să-şi fi declarat poetul averea, nimerea direct pe listele cu chiaburi sau şi mai rău. Atunci să te ţii! Pe jos, mere roşii în iarba necosită, unele comestibile încă, altele în diverse stadii de alterare. Şi nuci prin iarbă, abia desprinde din coajă. Edificat asupra livezii fără seamăn, cum rar am văzut alta mai extinsă, mă întorc spre casă, care nu este o simplă locuinţă ci un adevărat conac, foarte încăpătoare; după ferestre îţi poţi face ideea că e vorba de camere încăpătoare şi nu puţine, ci poate vreo opt, locuibile. Ce casă de creaţie s-ar putea trage aici. Ce casă memorială, sau orice alt fel de lăcaş de cultură. Nu există preocupare. Actualul proprietar vrea să vândă, autorităţile nu cumpără, idem Ministerele, iar între timp aici totul se degradează... Mergem la Muzeul Nicolae Iorga, este vorba de dezvelirea unei plăci memoriale la intrarea în Muzeul Iorga, ca măcar în acest fel să fie marcat Centenarul poetului. Cinstea revine aceluiaşi domn Duma şi dlui Mihalache, consilier la Judeţul Prahova. Dl Lucian Chişu explică de ce placa memorială cu care a venit Muzeul Literaturii nu poate fi fixată, rămânând în păstrare, pentru eventualitatea că proprietarii vin la gânduri mai bune. Şi pornim spre Biblioteca orăşenească, unde se vor ţine lucrările Centenarului. Mă abat împreună cu poetesa EŢ la biserica parohială, unde se ţine slujba duminicală. În zidul împrejmuitor al incintei, câteva stele funerare, din marmoră albă, de mare efect.  Însă, în toate cazurile, s-a găsit o mână vrăjmaşă, o minte mizerabilă care să ciobească faţa îngerului. . Se vorbeşte cu atâta insistenţă despre Diavolul  ca entitate eterică, nevăzută, malefică, băgându-şi coada, să facă răul.  Când în fapt răul există în mintea omului, în mod latent. Nu-l putem ţine la respect decât prin cultură, prin educaţie atentă, constructivă...
Lume multă. Ca fotograf pasionat, îmi place să intru în biserică atunci când e puţină lume...Citesc pisania bisericii, cu gândul la tânărul Iorga, spiritul tutelar al Vălenilor, care în tinereţea sa plină de elanuri nemăsurate a bântuit tot Ardealul transcriind pisaniile bisericilor româneşti din provincia istorică ruptă de Ţară. O făceacu totală implicare, convins că adună documentele permanenţei noastre în arealul carpato-dunărean...
Din când în când iese la aer o prea tânără mămică ţinând la piept un pruncuţ adormit, cu chip angelic.Am convingerea că simpla vedere a unui astfel de chip curat are în el ceva religios, îţi transmite o emoţie şi o bunătate infinită.  Nu mai trebuie să te întrebi de ce lumea îşi reprezintă îngerii ca pe nişte copii cu chipul curat precum le este şi sufletul...
                     (va urma)


Fotografii de la Centenarul MRP la Valenii de Munte:























Al patruzeci şi nouălea sonet

ion lazu: Floarea pătimirii

În logie-am plantat o floare nouă
Ce iute s-a întins spre celelalte,
S-a prins de vârfuri şi de sârme-nalte
Şi-a înşirat apoi boboci, vreo nouă.

Şi zile trec. Dar deodată unul
Îl văd deschis – ceva fără de seamăn:
Zece petale albe... iar parfumul
De nedescris, cu Raiul poate geamăn.

Seara s-a-nchis. Iar astăzi, pe lumină
Altu-nflori. Şi se închise-n seară...
Nu ştii când vine, ştii când se termină
Lăsând în suflet o uimire rară.

Venind la vrerea-i şi pierind pe dată
Magia-i clipa nedeterminată.
6 sept. 2011

ion lazu: Ecou de romanţă

Iubirea noastră s-a pierdut prin foi
Cu zborul frânt al ultimilor fluturi
Şi am rămas în iarbă amândoi
Ca doi oşteni alăturea, pe scuturi.

Când ne vom ridica, fără cuvânt,
Covorul de pe jos, de foi uscate,
Se va mişca de un tomnatic vânt
Ca să ne poarte spre cetate.

1964, Măgireşti-Bacău
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)