sâmbătă, 22 octombrie 2011

ion lazu: Jurnal american, XVII; fotografii, poezii

ion lazu: Jurnal american, XVII

...Coborâm pe marile bulevarde din inima oraşului Frisco, ajungem în zona unei faimoase prefecturi, Ileana ne dă mereu informaţii despre locurile pe unde trecem, norocoşi vizitatori; dar ţinta noastră este Union Squere, de unde ne vom lansa apoi în China Town. Căci S.F. , aflăm cu acest prilej, găzduieşte cea mai mare comunitate de chinezi din USA, poate din afara graniţelor Chiei ca atare. Dar lăsasem mai înainte maşina într-o parcare cu plată, urcând pe planuri înclinate şi în spirală până la al nu ştiu câtelea etaj al unui imobil anume construit ca parcare.
Coborâm cu liftul, ne direcţionăm spre Union Square, să-l luăm în stăpânire; sunt trepte de urcat, havuzuri de ocolit şi admirat, statui de văzut, iar în fundal veghează o impozantă clădire edilitară, poate primăria vreunui arondisment – toate le poţi afla din ghiduri şi pliante, dar îmi permit eu să încarc această relatare impresionistă, la primă vedere, cu datele şi precizările unui documentar?! În schimb pot prea bine să fac fotografii, „în drapta şi-n stânga”... şi, brusc,mă împiedic de un stâlpişor de pe alee, îmi cad aparatele din mână, fără însă să se strice. Ceilalţi se panichează, căci ciocnirea a fost extremă, vor să ştie dacă nu m-am rănit, dacă... şi îi liniştesc, deşi la drept vorbind m-am julit destul de rău sub genunchiul stâng. Dar nu vreau să le stric cheful. Şi în curând ajungem la colţul părculeţului, nu mai mare decât parcul din centrul Craiovei şi iată-ne la poarta de intrare în China Town. 
Mergem pe străzi cu mulţi turişti şi încă mai mulţi chinezuţi, prin faţa a fel şi fel de vitrine şi magazine cu chinezării, Lidia nu prea se amuză, în schimb Ileana este foarte interesată şi face poze cu duiumul. Iar eu le pozez pe cele două, ca mai interesante decât toată această butaforie colorată la extrem. Şi tot aşa, vreo jumătate de oră sau şi mai bine, prin oraşul cu lampioane roşii, cu dragoni verzi, cu de toate. Clădirile nu sunt cine ştie ce, unele de 3-5 nivele, cu faţade simple şi, ceea ce este specific oraşului, cu scări de fier exterioare, gen scări de incendiu, lipite de aceste faţade. Poate am mai văzut şi în altă parte, la Chicago de exemplu, dar aici pare o regulă, şi aflu că nu aveai voie să construieşti dacă nu prevedeai imobilul cu scară de incendiu, asta e.
Mai cotim ce mai cotim, privim, intrăm sau nu prin magazine, eu doar ca să cumpăr un nou set de baterii pentru aparatul fotografic; apoi revenim la intrarea în parcul Union Square şi Ileana ne conduce la un restaaurant chinezesc, unde e mare ştaif, unde ne înscriem pe o listă de aşteptare şi peste vreo 10 minute, cu emoţii, suntem invitaţi telefonic în incintă, o sală imensă, cu ferestre pe două latri ale clădirii: şi avem norocul să ne plaseze la fereastra dinspre strada principală de acces în oraşul chinezesc, aşa că de la etaj fiind, putem vedea pâlcurile de turişti blonzi, graşi, ochelarişti, tipul anglo-saxon, trecând pe trotuar, în turme, cu ghizii lor, în şorturi, cu femei vârstnice sau doar şleampăt îmbrăcate, trecând aiuriţi, cu ochii pe sus, să vadă ce e de văzut, că de aia au plătit, nu? Simt o crispare „de principiu”, de când mă ştiu nu mi-a plăcut să mi se spună încotro să privesc, ce să văd mai întâi, ce este acel lucru...
Din poziţia mea lângă fereastra cea largă, am sub priviri un imens bilding de dincolo de răscruce. Pe un panou din preajma intrării în marea sală este menţionat faptul că localul a avut ca oaspeţi pe Clinton, pe Swartzeneger, pe Johnson, pe...iar celelalte câteva nume îmi sunt necunoscute, cum le-ar fi şi lor necunoscut numele vreunui român de care noi nu mai scăpăm. Mergem să ne spălăm pe mâini, revenim, facem comanda şi vom mânca la comun, din platourile pe care ni s-au adus bucate din belşug: salate, piept de pasăre, poate şi ceva peşte, nu mai ştiu, iar cei doi câte o bere, pe când noi le cerem la nesfârşit ceai şi ceai, trataţia casei, cum ar veni, gratuit deci. Temători de cheltuieli care nu sunt stringente.  Şi la urmă reiese că ne-am săturat toţi, bine-mersi,  iar consumaţia s-a ridicat la doar 54 dolari.
Ieşim şi din nou privirile îmi sunt captate de silueta unui bloc ciudat, de forma unei săgeţi scăpate spre înalt, o clădire piramidală, care se tot îngustează spre vârf, pare un creion alb care scrie de-a dreptul pe firmament: Noi suntem învingătorii! L-am văzut prin filme şi de-acum, cunoscându-i silueta, o să-l reperez mai des, căci atrage ca un magnet pe oricine se mişcă prin Frisco.
Ne mobilizăm să ieşim din oraş spre colţul său nord-vestic, de unde se lansează celebrul pod Golden Gate, dar mai întâi trebuie să reajungem  la malul golfului, să traversăm o zonă verde, cu cimitire şi memoriale şi..., iar când ajungem în capătul lui Golden Gate, deja este spre seară, cam înorat şi vânt, totuşi ne angajăm pe podul de aur, fără însă a ne putea bucura de un regal, căci aduşi dinspre golf, sau dinspre Pacific, prin amestecarea curenţilor de aer, vin vălătuci de nori. Ajungem dincolo, cred că podul G.G. nu are mai mult de 1 km lungime. Înaintăm pe cealaltă parte a golfului, o zonă mai ridicată, împădurită, fără multe imobile; ar fi de mers să vedem cine ştie ce obiectiv turistic important, pe care Ileana ar vrea să ni-l arate -, însă vremea nu ne dă curaj, suntem şi cam obosiţi şi saturaţi de impresii nu îndeajuns asimilate, aşa că ne întoarcem spre casă. G.G. nici de data asta nu ne oferă regalul râvnit, chit că nu vom reveni aici niciodată în astă viaţă. De data asta Ileana alege un traseu pe la periferia lui Frisco, mai mult pe marginea golfului, printr-o zonă de docuri, de port militar, apoi ne tentează un cartier mai dubios, poate italian sau aşa ceva, unde însă, din maşină şi fără a şti cifrul cartierului, nu vedem şi nu reţinem mare lucru peste faptul că un astfel de cartier există; în final revenim la capătul lui Bay Bridge şi pe el, tot aşa,  printre parâme alunecând pe la tâmple, plutind pacă în ceaţa unui dirijabil, ne întoarcem ca dintr-o aventură abracadabrantă, spre casa familiei Leonte. Unde descuiem cu chei străine şi ne descurcăm singuri, doar în patru, căci gazdele au zburat în vilegiatură, biletele fiind pentru 7 zile sau poate 10, cumpărate de cine ştie când. Dormim, nu înainte de a fi rezolvat cu încărcatul bateriilor de filmare.

                                         (va urma)









Lansarea romanului Ruptura,de Ion Lazu
la Târgul de carte Gadeamus

Ion Murgeanu: Suntem aici ca să salutăm apariţia unei cărţi excepţionale, micul roman ca dimensiuni de Ion Lazu, cunoscut iniţial ca poet pe cînd eram mai tineri, dar lansat foarte viguros după 1990, ca prozator. Ion Lazu se află, dacă am numărat bine, la al 14-lea titlu, Ruptura fiind o carte scrisă înainte de Veneticii, pe care eu o consider pînă acum capodopera autorului şi totodată capodopera tematicii basarabene în proză - Ion Lazu fiind, dacă îl punem în relaţie cu scriitorii basarabeni, el nefiind basarabean decît prin origine, căci s-a format aici în ţară, - de data asta un scriitor modern, un scriitor perfect acordat la mişcarea prozei româneşti şi chiar universale.
Noi suntem o generaţie care când eram tineri, deşi poeţi, am scris şi proză, cu gîndul de a ne salva cumva, atacînd o temă pe care pe atunci Marin Preda a numit-o cu o sintagmă ilustră: “obsedantul deceniu”. M-am uitat alături, la standul editurii Polirom şi am văzut cărţile ultimei generaţii de prozatori, le-am răsfoit, de fapt nu eram străin de fenomenul în chestiune. Un critic a spus că ei critică dezabuzarea, cântă panspermia, drogurile şi toate acestea, şi mi-am spus că dacă noi ne-am ocupat de obsedantul deceniu, noua generaţie se va ocupa de noul mileniu. Ceea ce din păcate nu se întâmplă. Există deja această obsesie, pentru că dacă noi am stat sub teroarea comunistă, sub teroarea cenzurii, există de această dată o teroare a libertăţii, care nu este mai puţin de neglijat.
Acum, revenind la romanul dlui Lazu, Ruptura, vom vorbi despre un roman de dragoste, excepţional prin faptul că dl Ion Lazu, deşi face parte din generaţia obsdantului deceniu, atunci cînd scrie devine nu neapărat atemporal, ci general-omenesc. Bunăoară, Rutura este pus sub semnul unui epigraf din Thomas Mann, anume din Tonio Kroger, unde este vorba tot despe o despărţire, despe o ruptură. Numai că Th. Mann spune adio acelei iubiri care i-a paralizat tinereţea, pe cînd dl Lazu porneşte tocmai de aici: el nu vrea să uite acea ruptură, acea despăţie nu este doar o obsesie, este o temă de reevaluare, de meditaţie. Ruptura este o carte scrisă la maturitate – şi vreau să spun că marile, bunele romane de dragoste se scriu la această vîrstă, cînd experienţa se clarifică, se limpezeşte, cînd nu mai eşti sub opresiunea sentimentalităţii. Să ne amintim că şi Vasile Voiculescu a scris acele minunate Sonete închipuite… tot la această vîrstă. De asta şi este excepţional romanul lui Ion Lazu pentru că este cartea unui om clarificat, cu filozofia lui de viaţă şi în acelaşi timp cu o scriitură, cu un stil foarte bine pus la punct. I-am spus dlui Lazu într-o convorbire particulară că Dumnezeul literaturii potriveşte el însuşi lucurile cronologic de aşa natură, încît acest roman care a fost scris înainte de acel masiv volum de peste 500 de pagini, Veneticii, despre care am scris că este o “saga basarabeană” să apară abia acum; este mai bine că Ruptura a apărut acum, pentru că ea vine complementar şi lămueşte stilistic evoluţia unui scriitor. Poate că dacă apărea atunci când a fost scrisă n-ar fi însemnat cît veţi vedea că poate însemna acum. A povesti cartea e lipsit de sens – sigur, e vorba despre o ruptură în dragoste, dar Ruptura e importantă pentru faptul că deşi e o poveste de la sfîrşitul anilor cincizeci, eludează mizeriile acelor ani, şi totodată se fereşte de poncifele acestui început de mileniu, agresat de aşa-zisa revoluţie sexuală, de toate noxele libertăţii noastre. Eu vreau să-l felicit pe dl Lazu pentru excepţionala lui carte; este o carte curată, minunată, care ne îndreptăţeşte să spunem că avem între noi un prozator foarte puternic, care trebuie luat în serios.


Radu Voinescu: S-a spus despre Veneticii că este o carte masivă şi este adevărat, dar mai presus de asta, Veneticii este o carte mare. Pentu mine Ion Lazu este, prin Veneticii, unul dintre maeştrii prozei româneşti actuale - şi spun aceasta chiar dacă s-ar putea să vexez unele orgolii. Este desigur de confruntat acest text uriaş – mă refer desigur la valoarea sa liteară! – acest text care ar trebui să intre încă de anul viitor în manualele şcolare, pentru că este o probă extraordinară a artei scriitoriceşti a unui poet foarte sensibil, a unui prozator extrem de rafinat, de stilat. Este aici momentul cînd lansăm de fapt o altă carte a autorului, scrisă înainte de Veneticii, este vorba de romanul Ruptura – o formulă literară cu care suntem destul de obişnuiţi – este o scrisoare mai lungă acest roman, această Ruptură a lui Ion Lazu. Despre ce este vorba în Ruptura? Este voba despre o banală poveste de dragoste, dar nu ştiu cum se face că toate poveştile banale de dragoste sunt profunde şi triste. Aşadar este vorba despre complicaţiile sufletului unui tînăr, care, întîmplător sau nu, este chiar autorul. Cu stilul acesta suntem oarecum obişuiţi, îl ştim din Fugara lui Proust, îl ştim din Anton Holban, îl ştim şi de la alţi pozatori, dar ceva-ceva se schimbă la Ion Lazu, pentru că desigur intervine execiţiul lui de stil, experienţa lui de viaţă şi cea artistică. Ion Lazu fiind, printre altele, autor de scanarii de film şi de albume de artă fotografică – de o atare originalitate încît la un moment dat cineva a simţit nevoia să-l plagieze. Or, dacă nici plagiatul nu vorbeşte prin sine despe valoarea operei plagiate, nimic nu mai vorbeşte!
Am ascultat cu puţin timp în urmă o prezentare de carte a unui june critic, care termina prin a-i îndemna pe ascultători să citească acea carte. Eu vă rog să nu citiţi această carte. Dacă aţi iubit, dacă aţi fost trădat, dacă aţi fost dezamăgit, dacă înşivă aţi trădat, dacă n-aţi înţeles gestul celuilalt, dacă aţi simţit din plin tristeţea cea mai profundă a unei rupturi, această carte nu e de citit! Dacă l-aţi iubit pe Werther, această carte nu e de citit. Dacă iubiţi literatura adevărată, această carte e de citit!

















ion lazu:  Cântec

Cum venea raza aceea
printre perdele
Şi printre stâlpii pridvorului
Şi printre vişinii grădinii
Şi prin scocul celor două dealuri din zare
Şi pe sub trena largă a norului
Şi prin tot văzduhul dimineţii -
Şi prin imensul pustiu din faţa soarelui

Acea rază roză răzleţită din snop
Fâlfâind cu ultimele puteri
Prin penumbra înmiresmată
A încăperii –
Ca să-ţi aleagă
Dintre flori, chipul îmbujorat
De răgazul iubirii.
Alexeşti-Vâlcea, 1981
(din volumul Poemul de dimineaţă)