vineri, 14 octombrie 2011

ion lazu: Premiile Contemporanul - 130; Jurnal american, IX; Două zile la Fedeleşoiu-Vâlcea, IV; fotografii, poezii

 
Premiile Contemporanul  – 130
Astăzi la orele 13:00, la Rotonda MNLR a avut loc Gala Premiilor Contemporanul - 2011, la împlinirea a 130 de ani de la apariţia prestigioasei reviste. Într-o sală altfel celebră în lumea literară, dar cu locuri limitate (şi care totuşi, din păcate nu se ocupă decât parţial la diferite acţiuni culturale - dar cu asta ne-am cam obişnuit), sală ce de această dată s-a dovedit neîncăpătoare, flancată pe lângă pereţi cu un pluton de operatori, fotografi (l-am remarcat pe Dan Vatamaniuc), realizatori radio (Constantin Bleotu) şi reporteri dornici să consemneze evenimentul, pe cele vreo zece scaune de la masa prezidiului au luat loc: Aura Christi, redactor-şef al revistei Contemporanul-Ideea europeană, care de aproape 20 de ani duce greul publicaţiei, sub toate aspectele, amfitrion de fapt al galei, motorul tuturor întâmplărilor din după-amiaza acestei zile, Lucian Chişu, director al MNLR, amfitrion-gazdă, scriitorii Nicolae Breban şi Augustin Buzura, criticii literari Daniel Cristea Enache şi Radu Voncu, graficianul şi editorul Mircia Dumitrescu, criticul şi istoricul de film Călin Căliman, cercetătoarea Constantina Raveca Buleu, sosită de la Cluj, însoţită de criticul şi eseistul Ştefan Borbely.
În sală, numeroşi scriitori, dintre care i-am reţinut pe Ion Gheorghe, Jana Morărescu, Ana Maria Tupan, Angela Martin, Emil Mladin, Viorel Dianu, Andana Călinescu, Monica Mureşan, Adrian Georgescu, actriţa Doina Ghiţescu, Paul Schuster-Stein, Ion T. Alexandru Elena Vizir etc. Aura Christ: despre nesfârşitele lupte pentru supravieţuire a revistei cu cea mai lungă perioadă de apariţie; inclusiv despre procesele pentru Jurnalul lui Tolstoi...Şi iată noua ediţie a jurnalului contelui Tolstoi, dovada peremptorie a plagiatului girat de marle trust Adevărul Holding. Romancierul Nicolae Breban: despre modul cum, primind revista de la ministrul Andrei Pleşu, a stabilit macheta împreună cu graficianul Mircia Dumitrescu, a schimbat mai multe formule ale echipei redacţionale, iar în ultima vreme, subminat de foştii săi mari prieteni, deveniţi factori de decizie/ de obstrucţie, a obţinut totuşi o subvenţie de supravieţuire de la ministrul culturii Hunor, ceea ce i se refuzase de predecesori. Totuşi, trebuie înţeles că revistele literare reprezintă o formă de supravieţuire a literaturii în acest moment. Mircia Dumitrescu: despre dezinteresul generalizat faţă de cultură, despre lipsa de profesionalism a noilor generaţii de artişti, care neagă, fără să aducă nimic substanţial, constructiv. Ştefan Borbely (căruia i-a apărut volumul Homo Brucans şi alte eseuri) face un laudatio tinerei Constantina Raveca Buleu, căreia i se acordă Premiul Contemporanul 130; i-au ieşit de sub tipar două cărţi: Dostoievski şi Nietzsche (congruenţe şi incongruenţe) şi Paradigma puterii în secolul al XIX-lea; Daniel Cristea Enache: un laudatio pentru Călin Căliman, care i-a fost primul mentor în august 1994, când s-a angajat corector la revista Contemporanul, unde apoi a şi debutat cu articole critice. Călin Căliman, supranumit Mister Contemporanul pentru bunul motiv că a fost redactor timp de peste 5 decenii, schiţează traseul dsale ca deţinător al rubricii Critică de film. Acum i se înmânează nu doar Premiul, ci şi primul exemplar, adus de la tipografie, al Istoriei filmului românesc. Criticul Radu Voncu face un laudatio scriitorului şi jurnalistului Augustin Buzura, venit în continuarea unei puternice proze ardelene: Slavici, Agârbiceanu, Rebreanu, pe care o adânceşte psihologic şi chiar psihanalitic, epuizând modernismul şi deschizând calea postmodernismului; unul dintre cei mai importanţi prozatori ai noştri, meniţi să schimbe faţa literaturii române imediat după perioada proletcultistă. I se înmânează Premiul de excelenţă, pentru întreaga operă şi de asemenea pentru revista Cultura, al cărui director este.  În răspunsul său, Augustin Buzura se solidarizează cu Nicolae Breban, atacat pe nedrept în ultima vreme pentru o aşa-zisă colaborare cu poliţia politică; în fapt, aceste acuze ignoră condiţia esenţială a scriitorului, care trebuie să se implice în viaţa socială-politică a vremii sale, să o cunoască la toate nivelele pentru a fi în măsură să relateze în cunoştinţă de cauză. Scriitorul trebuie să se mişte liber şi să cunoască nemijlocit starea societăţii, raporturile cu puterea, cu factorii decizionali. Este lansat albumul omagial Uriaşul Gorduz, în prezenţa distinsei soţii a eminentului pictor şi sculptor, dna Silvia Radu.
Este anunţat recitalul Lidiei Lazu, din lirica lui Lucian Blaga. Doar două poezii: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi Dorinţa, prinse într-o iscusită montură de improvizaţii vocale şi încheiate cu o emoţionantă interpretare a melodiei Marie, Marie.
Aura Christi, în continuarea unui obicei ce tinde să devină tradiţie, încheie după-amiaza Premiilor Contemporanul -130 recitându-ne poezia Greieruşa, de acelaşi Lucian Blaga. Aceste ultime prestaţii, cu încărcătura lor emoţională inconfundabilă, au pus în adevărata lor lumină toate luările de cuvânt ale după-amiezii premiilor: o deplină implicare, o impresionantă sinceritate şi, caz încă mai rar, o comuniune spirituală benefică, persistentă, de bun augur. Trăiască literatura română!, au fost cuvintele de încheiere ale romancierului Nicolae Breban. Şi toţi participanţii au simţit că aceasta este o miză esenţială, căreia merită să i te dedici pe deplin.

ion lazu, fotografii californiene





Ion Lazu: Jurnal american, IX

Marţi, 12 mai. Revenire de la Palm Springs. Ajungem la 20:40. Acolo era soare, totul frumos, dar când am ajuns în chei s-a schimbat, de pe clina munţilor nordici se prăvăleau valuri mari de nori negri, spăimoşi. Poze cu munţii luminaţi, poze şi cu bateriile de mori de vânt. Ileana ne relatează povestea bunilor ei prieteni din Franţa. Ea frumoasă, elegantă, multă grijă de sine, însă provenind dintr-o familie simplă; el urât, gras, păros dar om foarte bun la suflet. Cei doi se iau din iubire, însă după 7 ani pe ea „o înţeapă musca tze-tze”(poate de la faptul că era somnoroasă cu alţii...). El nu ştia că ea îl înşeală cu mulţi, credea că are de lucru peste program.
 Ileana ştia totul, în fine femeia cea focoasă îl pune pe soţ să-i schimbe internetul de la slijbă şi astfel soţul citeşte toată corespondenţa ei cu cei cinci hăndrălăi. Imund. Ileana primeşte de la ea telefon la ora 2 noaptea. Eşti nefericită, du-te acasă, dar să-mi telefonezi când ajungi, ca să ştiu că nu s-a întâmplat nimic. X n-a telefonat. Apoi el îi dă telefon Ilenei, că se duce să-l ucidă pe Y.. De ce pe el, de ce nu pe toţi 5 ?! Şi ce-ai să faci la puşcărie toată viaţa? Întoarce maşina şi te du acasă. A ţinut-o la telefon două ore. S-a dus acasă, a făcut un duş şi s-a culcat. Despărţire. Revenire, după un timp. Părea să reintre în normal. Cumpăra casa de vacanţă din Palm Springs. Ea pierde 60 mii franci cu firma la care era asociată, el însuşi e dator o sută de mii euro şi casa de vacanţă nu se vinde, iar ei trebuie să achite 1200 dolari lunar chiria pe pământ...

Aseară, plimare de peste două ore prin  Encino, dar tot aşa, pustietate, senzaţia de localitate părăsită, nu întîlnim decât un arab care coborâse dintr-o maşină şi în rest nu vedem decât 4-5 ferestre luminate, siluetele a două bătrâne într-o bucătărie şi cam atât. La întoarcere, ne latră prin gard un câine foarte rău, dezlănţuit, ne îndepărtăm indispuşi, dăm colţul străzii noastre şi, la vreo 30 de metri zărim un cerb neclintit pe tăpşanul din stânga străzii, probabil venit să pască peluza şi nepăsător la lătratul zăvodului. Lidia s-a speriat pentru o clipă, văzând ditamai arătarea dintr-o poziţie în care părea un câine uriaş, înspăimântător. Cerbul ne-a văzut, s-a întors în loc şi a dispărul din faţa noastră. Probabil că mai venise să pască pe-aici şi locul îi era cunoscut. Reveniţi acasă, Ileana ne întreabă de-a dreptul: Nu aţi avut senzaţia că vă plimbaţi printr-o localitate după ce a suferit un bombardament atomic? Confirmăm. Reiese că aceşti americani se retrag în casă la ora 8-8:30 şi se odihnesc, dacă nu se uită puţin la televizor, oricum se scoală dimineaţa devreme, ca să facă drumul lung până la slujbă. Astea sunt explicaţiile, dar pentru noi e un adevărat şoc această linişte şi pustietate în miezul unui cartier rezidenţial, atât timp cât la noi nimeni nu se culcă înainte de 10-11 noaptea. Zarvă, animaţie, oricum prezenţa unor oameni care fac să zumzăie apartamentele, să clocotească strada, cartierul. Deci în filmele americane noi vedem doar discotecile, holurile hotelurilor, mall-urile, locuri unde merg să se distreze cei care nu au treabă mâine dimineaţă...
Ileana ne povesteşte că de curând a fost la o întâlnire a Rotary-lor, se pare că e vorba de o asociaţie elitistă, era neplăcut impresionată că a trebuit să orbecăiască printre grajdurile unui hipodrom, printre terenuri de golf şi hale nelocuite, ca să dea de acea casă unde era întrunirea. O casă foarte mare, însă lipsită de orice tablou, de cărţi etc. Ne povesteşte despre luptele duse pentru sculpturile lui Pericle Mateescu, un român de 72 ani. După expoziţia pe care Ileana i-a organizat-o, sculptorul nostru a vrut să cedeze obiectele comunităţii Nortridge, însă nu i-au aprobat să le amplaseze undeva, în vreun scuar, ci l-au obligat să şi le ia. Obosit şi tracasat, omul a cerut păsuire, a lăsat lucrările lângă un zid vopsit mov, acolo le-a văzut lumea şi au pledat să fie plasate într-un scuar. Ileana a scos şi un pliant-album cu aceste mâini de 2,5 m înălţime, negre, care nouă, reamplasate lângă nişte stâlpi, printre plante agăţătoare, nu ne-au spus mare lucru, dar se pare că nu sunt bine amplasate, căci lângă acel zid aveau un schepsis, ne asigură Ileana.
În ce mă priveşte, îmi dau seama că sugestiile-ideile cele mai importante mi-au venit în timp ce făceam lucrurile cele mai insignifiante, chiar umile.
Pe la 10:00 plecăm cu Jerry la Muzeul de Artă din Brea şi, intraţi cu legitimaţia lui, vizionăm sectorul artei din Asia de sud şi sud-est: Iran, Pakistan, India, Bangladesh, Tailanda, apoi secţia cu arta europeană; ne întrerupem pentru a lua masa, în scuarul dintre imobile şi continuăm cu arta japoneză, însă unele săli sunt închise, în pregătire.


Dar iată transcrierea notiţelor de la Muzeul din Brea, LA
I. North indian Buddist Art. A) Kushan period, reliefuri cu scene budiste pe piatră, sec. II, din zonele Pakistan, Ultar Pradesh, Bihar; B) Gupta period, Avalokiteshvara, sec. IX, bronz; Goddess tara, Bihar, sec.IX, şist cloritos; Banjuvajra, Bengal, sec.XI, şist clorito-sericitos;
II. Hindu sculpture of N. India: a) Nagoraja, gresie; b) Nagini, gresie; medieval period Ganesa, Narasimha, Vamara, Rama avatar of Vishnu, clorit, sec. XI;
III. Southern indian art: Parsvanatha, şist, Yaksha şi Yakshi, Krishna, Surya, Vishnu, granit, Siva, Parvati and Skanda; Siva Nataraya, un cap de elefant. Lakshmana, femeie, Aiyanar, Sambander;
IV. Arta din Himalaia, Nepal: Buddha, Manjusri, sec. IX, Vajrasattva, Vishnu, Vajrapurusha, Ratnapani, Indra, Tara, Maitreya Buddha, Tibet, 1780;
V. Sud-est Asia: Suraya, Buddha, Harihara, Avalokitecshvara...
Deci sculpturi la discreţie, din primul mileniu, atenţie! toate în gresie roşie, în granit cenuşiu sau roşcat, în sist cloritic verde, sau în şist cuarţitic, toate de o indicibilă frumuseţe, greu de egalat, meşteri de mare clasă, care ştiau ce fac.

Ieşim în parcul cu puţuri de ţiţei şi mamuţi de butaforie, plutind la marginea lacului acoperit de pelicule petroliere. Poze. La colţul străzii, un monument. Facem o plimbare pe jos, relaxată, cu planul oraşului în mână, până la intersecţia bd. Wildland cu Highland, de unde ar mai fi cca 4 km până în Down-town, dar ne întoarcem pentru întâlnirea cu Jerry, care şi apare la 18:15. Ne cam luase cu frig, pe trotuare, prin faţa înaltelor vitrine, pe lângă cascade şi havuzuri... Jerry apucă o altă rută şi înţeleg că ne duce la el acasă, e vorba despre acea casă de cca 2 milioane, cumpărată în asociaţie cu o actriţă ale căror fotografii ni le arată. Într-un cartier ce-mi pare oarecare, dar ni se spune că e foarte bine cotat, liniştit, cu locatari simandicoşi şi şcoli de elită. Îmi face impresia că e vorba mai curând despre modă, americanii se iau unii după alţii, decretând că aici e elita, aici e şcoala cea mai cea, aici deci preţurile sunt de câteva ori mai ridicate. O casă cu două nivele, de bun gust. Ne-o arată cu oarecare mândrie, inclusiv bambusul care în doar 3 luni a ajuns la etajul II. Apăruse şi un asiatic, poate colocatar, chiriaş, greu de înţeles; iar camera lui Jerry, micuţă, sumar dotată, lipsită de intimitate, este plasată tot la parter, în faţa unui geam fără gratii, direct deasupra unui boschet din grădiniţă. Îşi pune rufele în maşina de spălat şi în aşteptare noi doi facem o plimbare prin cartier, intrând la un magazin cu 4-5 nivele, cam asemănător cu cel luxos de la Chicago. Ne încălzim culcuşiţi pe două fotolii, la ultimul nivel; clădire cu un spaţiu gol la mijloc, scări rulante pentru urcare şi coborâre şi balcoane pe toate cele patru laturi ale dreptunghiului. Scaune, bănci şi fotolii pe care te poţi relaxa. Dar lume foarte puţină.
La revenire, o cunoaştem pe actriţă, impresia că e şchioapă, oricum cu blugii rupţi în dreptul genunchilor, cam fanată, lunecoasă. Revenim spre Encino prin Pico şi Higholand; sub noi se desfăşoară o mare cu valuri de lumini - Valea San Fernando, nu?
                                          (va urma)





















ion lazu: Două zile la Fedeleşoiu-Vâlcea, IV.
Ştiam pentru fedeleş înţelesul de „legat strâns”,  iar în zona de unde vin, Slatina-Olt, fedeleş se numeşte nunta în avanpremieră, de sâmbătă seara, în principal cu dans pentru cei tineri, dar şi cu masă pentru rudenii şi nuntaşi. (Doamne, cu câtă nerăbdare aşteptam fedeleşul, în primul rând ca să ascult lăutarii, dar şi pentru teribila agitaţie, pentru zbânţuiala noastră de copii nesupravegheaţi...)  Iar acum, consultând dicţionarul, aflu că fedeleşul este un butoiaş în care se ţine apa sau vinul. E o adevărată provocare să încerc apropieri între cele trei sensuri, aparent disjuncte. Dar de ce n-ar fi fost vorba despre un butoiaş legat strând cu răchită-rafie în loc de cercuri de fier? Şi de ce petrecerea de nuntă în avans nu s-ar lega de butoiaşul care se deschidea cu această fericită ocazie...? Iar acest „oiu” sufixul  ataşat cuvântului ca atare, cu înţelesul său de „foarte mare”, face din butoiaş un ditamai but-oiul, - ca să se ajungă pentru toată lumea venită la petrecere...
În aşteptarea mesei, continuu să adun nuci. Le aduc pe scările de la bucătărie, le decojesc, le las să se zvânte la aer, la soare. Îi spun Doinei că asta îmi aminteşte de una dintre ultimele îndeletniciri de pe vremea campaniilor mele: le ajutam pe bătrânele mele gazde să-şi adune ştiuleţii din grădină, merele pătule din livadă – a se vedea poezia publicată pe acest blog: „Tu începi s-aduni mere pătule.”; le băteam-scuturam nucii, gândindu-mă ce bine o să le prindă la iarnă: câteva nuci cu pâine... Devenisem expert, zic. Iar ca literatură, ar fi de citit Băiatul şi nucul, unul dintre textele apărute în volumul de povestiri pentru copii  Întâmplări din pădure, Ion Creangă, 1990, ilustraţii de Constantin Popovici; ed.II, Ideea europeană, 2007.
La masă, ne înfruptăm în continuare din peştii pregătiţi ieri. Şi se dovedeşte că a mai rămas ceva pentru încă o masă. Încep să înţeleg tâlcul parabolei cu două pâini şi cinci peşti...
Dar Doina primeşte un telefon intempestiv, la sfârşitul convorbirii aflăm că este chemată de urgenţă în Bucureşti. La blocul lor  (Dalles) au început lucrările de reabilitare termică, au ajuns cu schelele la etajul IV... Doina stă la şapte, dar trebuie să fie de faţă, căci lucrurile merg repede. Este foarte sâcâită că trebuie să plece, ea vine aici ca să se relaxeze, iar nu ca să plece de pe o zi pe alta. Supărată şi că ne-a pus pe noi pe drumuri, ar fi dorit să rămânem aici măcar o săptămână... Nu-i nimic, n-au intrat zilele în sac, spune Lidia, ca să o liniştească. Şi decidem că nu mai e cazul să plecăm, la ora asta, o vom face mâine la prima oră. Îmi fac din nou datoria: aprind focurile în cele două sobe, cu care am o înţelegere perfectă; în magazia de lemne găsesc o secure şi mă apuc de făcut surcele, apoi car câte un braţ-două de lemne în faţa celor două sobe, ca să fie! Doina mi-a sugerat că îndeobşte aici se ajunge spre seară, iar persoana abia sosită de la drum lung (din Noua zeelandă, se gândeşte mereu la vărul Radu) se bucură dacă găseşte totul pregătit, numai să facă focul şi să se bage sub plapumă, la odihnă...
Primesc eu însumi un telefon, se prezintă un domn Nestor (?), 72 de ani... ştie de mine din acţiunea cu plăcile memoriale, apoi din cartea lui Lupeş, pe care îl ajută cu aranjamente muzicale, căci a terminat conservatorul, a cântat 30 de ani în orchestra radio. Poate ne şi cunoaştem...Dar de curând, prieten fiind cu familia de scriitori Ştefan Dimitriu - Victoria Dragu, i-au dat să citească Veneticii, ştiindu-l basarabean.. Ah, da, a scris elogios despre romanul meu... Şi acest om continuă să-mi vorbească, foarte emoţionat... Îi spun că suntem la Fedeleşoiu, dar ne putem vedea când revenim, să continuăm discuţia noastră basarabeană.
Şi merg în camera noastră, să iniţiez retragerea de mâine dimineaţă. Fac o parte din bagaj, celelalte lucruri le pun la îndemână. Peste vreo oră vine Lidia, cu ceaiul aromat, vine apoi şi Doina, pentru discuţia de seară, ne aduce vestea cea bună: Ploaia cea neîntreruptă timp de două zile a încetat ca prin minune, norii dau semne că se vor risipi, a apărut o stea, ba şi un colţ de lună! Dacă asta este de crezut... Şi se anunţă schimbarea vremii. Aşa că, spune Doina, nu plecăm decât mâine după amiază, fie ce-o fi!, ca să profităm măcar de câteva ore cu soare, aici.  Ce-ar fi să fie?, îmi zic, veşnic nădăjduitorul.
De bucurie ies afară la prima oră a dimineţii, prind răsăritul de soare, mă desfăt urmărind şuviţele de vată de pe cocoaşa pădurilor, norişorii albi-străvezii sugându-se din clina versanţilor. Un spectacol la scenă larg deschisă...Fac o nouă tură până în fundul grădinii, alte fotografii. Oare de ce mă emoţionează simpla imagine a unor glugi de coceni, în grădina vecinilor? Şcolar fiind, mă duceam iarna pe la colegi, să ne facem lecţiile, de fapt să ne jucăm. Şi la un moment dat  li se spunea să meargă în grădină, să aducă 2-3 snopi de coceni pentru vite, în grajd. Îi ajutam. Mânuiam snopii aurii, dulce-mirositori (a porumb fiert?), din care uneori se scuturau şoricei speriaţi...
În oricare parte aş privi, văd dealurile împădurite, scânteind sub razele de soare, vârfurile copacilor pălite, după aceste câteva nopţi foarte reci. „S-a pălit codrul pe poale” sună versul popular. Îmi dau seama că toate astea: imagini, versuri, trăiri sunt adânc intrate în firea mea, inseparabile mie, pentru totdeauna...
 Şi, nu ştiu cum s-au aranjat lucrurile, (probabil la sugestia Lidiei, căreia îi spusesem că ar fi bine să prindem măcar o pauză de 15 minute - să ieşim dintre case şi grădini (noi doi, dacă Doina e prea ocupată...), să facem câţiva paşi în sus, spre marginea pădurii – şi să privim împrejurimile – să depăşim frustrarea...), sunt anunţat că ne lansăm într-o mini-excursie spre dealuri. Cu cei doi câini-lupi în lesă, ca să nu ne facă greutăţi. Şi să le fie de răsfăţ, înaintea despărţirii. Pornim, eu îmi asum lesa Sarei, Doina îl struneşte pe Lup, care îndeamnă grozav la deal. Gâfâie şi urcă în trombă, de nestrunit, parcă pe urmele sălbăticiei pierdute. E un animal puternic, îmi dau seama că te poate târî ca pe nimic...O luăm pe prima ulicioară la dreapta, Doina ştie ca-n palmă toate coclaurile. Ne spune că mereu a făcut ieşiri în natură, cu ai casei, mai ales verile. Aici a învăţat pentru admiterea la facultate, deodată cu Radu şi cu o altă verişoară, care din păcate nu a intrat în acel an. Găsiseră şi o denumire: Universitatea din Fedeleşoiu. Toţi învăţau pe brânci, ascunşi care şi pe unde, sau împreună. Fiecare se culca la ora care-i convenea, se sculau când voiau, masa de dimineaţă îi aştepta pregătită. Numai ora mesei de la prânz trebuia respectată cu stricteţe, altfel rămâneai cu buza umflată, flămând. Fusese angajată o femeie la bucătărie. Se făcea auzit un clopot. Ţâşnea fiecare, de pe unde se ascunsese... Apoi aici au învăţat pentru admitere cei doi fii ai Doinei. Se vede că toate astea au marcat-o definitiv: Feldeleşoiu  este la temelia sufletului ei.
Ieşim dintre case, urcăm pe un drumeag de căruţă, mai degrabă de cotigă, se văd urmele de roţi, din crengi atârnă şuviţe de fân... Mereu la deal, pe un drumeag-ogaş (viitor ududoi!), între garduri şi pereţi ca de răpă (Eu atent la rocile care aflorează, veche deformare profesională, de nedezbărat...). Uneori cărarea se desprinde din drum, urcă pe vreunul dintre maluri, înaintează prin poieni, prin livezi. Câinii, greu de stăpânit, amuşinând, căutând, agitaţi la maxim, transmiţându-ne ceva din frenezia lor. Livezi şi vii, cu garduri şi cu porţi închise, la modul simbolic. Măcieşe, roşii ca focul, din lujere ţepoase, desfrunzite. Rugi de mure, iederi ca flacăra. Tufe. Perdele de salcâmi, raiul din luna lui mai al albinelor. Doina ne tot povesteşte despre escapadele lor din juneţe. Ne arată un loc: aici ne-am oprit cu tanti Florica, ieşiţi într-o excursie: Zice: Până aici am putut să merg. Aici se termină cu zbânţuiala şi aici începe bătrâneţea mea. Avea pe-atunci 80 de ani.
Mai mergem cam încă pe-atât şi ieşind pe un tăpşan înierbat-necosit, liber de copaci, de tufişuri; aici facem popasul nostru. De la sine îţi vine în minte cuvântul: Belvedere. Dar ce minunăţie de peisaj! Chiar în faţa noastră, Oltul, acum captat, cu lacurile sale, sclipind în soare. Se observă zimţii vălurelelor. În stânga, sub marele codru, vestitul Malul Alb, unde Lidia plănuise să facem o escapadă. Mai în stânga urcă dealurile, unul dintr-altul, saub velinţa de păduri. Iar în mijlocul lor, asemenea unui tron (dar eu cunosc explicaţia geomorfologică, specioasă aici), se lăţeşte culmea Dealului Mare, numit tot astfel şi de Doina. (Ştiţi că locuitorii din satele megieşe au denumiri diferite pentru aceeaşi formă de relief, pentru acelaşi curs de apă? I-au dat acea denumire şi ignoră faptul că alţii le-au găsit alt nume...) Acest Deal Mare fost ţinta unor excursii de neuitat, una dintre ele pe-o noapte cu lună plină, sub directivele autoritarului unchi Ionică. Or, Dealul Mare a fost obiectul cercetărilor mele  din campania 1979. Şi nu mă înşeală memoria, acolo am scris versurile: „Ia-o înainte, i-am spus/ însoţitorului meu...”, - o poezie pe care le-a citit-o Lidia prietenilor noştri veniţi să sărbătorim apariţia volumului Poemul de dimineaţă, Vinea, 1996.
Nu ne mai săturăm privind împrejurimile Vâlcii, Oltul, Bujorenii (unde unchiul Ionică îi trecea pe copii Oltul, într-o barcă trasă pe sîrmă - dar pe atunci Oltul era neregularizat, curgea liber, se făcea baie în apa lui, iar nisipul plajelor era sclipitor, plin de mică...), dealurile dinspre vest, din care se lansează culmile muntoase ale Căpăţânii. Iată crestele pe care le-am bătut cu piciorul, în acei zece ani de teren în nordul Olteniei. Dar nu e aceea culmea Coziei? Ba da! Şi are creasta albă-albă, plină de zăpadă  precum argintul. Doina ne spune că s-au anunţat ninsori în munţi. Asta ar explica frigul grozav din aceste două zile la Fedeleşoiu. Acolo zăpada trebuie că are peste 30 de centimetr, poate şi mai mult. Dacă acolo ningea pe când în vale ploua, nici nu este de mirare că s-a aşternut o pătură groasă de zăpadă. Va rămâne acolo până la primăvară-vară. Dăm drumul câinilor din lesă, ca să se bucure şi ei, dezgrădit, să se sature de alergat în libertate. Ne aşezăm noi înşine în iarbă, care şi pe unde s-a nimerit, peste vârtejurile fânului, pe pragurile de pământ – ca să ne tihnească aceste momente de graţe. Să privim  şi să simţim cum ni se îmbibă toţi porii sufletului cu pacea locurilor vâlcene desfăşurate la picioarele noastre.  Poate nici zeii nu-şi doreau mai mult de-atât.
Dar norii pe sus, cu câtă măiestrie sunt aranjaţi, parcă anume ca să dea splendoare acestui decor mirific, mai presus de orice închipuire. Vezi uneori astfel de imagini şi nu-ţi vine a crede că ar fi netrucate. În faţa noastră, împrejurul nostru, pe cerul cu deosebire albastru, dar şi deasupra dealurilor însorite, a Malului Alb, a Oltului, a Munţilor, o devălmăşie de clăbuci şi zulufi de nori incredibili. Şi largul petec de zăpadă de pe Cozia, dar şi de mai departe, poate de pe muntele Suru, în extremitatea Făgăraşilor.
                                          (va urma)













































ion lazu: Şi asta a fost...

Ia-o înainte, i-am spus
Însoţitorului meu, pe dealurile
Prin pădurile şi viroagele Olteniei.
Ia-o puţin înainte, am ceva de notat
(îmi venise un gând şi m-am temut
Să nu-l pierd, cum se-ntâmplă.)
Scosei în grabă carnetul şi pixul
Mă sprijinii cu spinarea de primul copac -
Şi asta a fost.

Băietanul se ducea pe cărare
O fi urcat deja coasta, o fi coborât dincolo, în sat,
O fi făcut armata, s-o fi însurat,
Va fi îmbătrânit de mult.

Rămăsesem cu ochii la pasărea
Albastră, ce s-a înălţat din poiană
Zburând printre crengi, suplă
Şi tăcută ca sufletul.
Asta voiam să-mi însemn
Când i-am spus băietanului:
Mergi puţin înainte.
Şi asta a fost.

1979, Goranu-Vâlcea
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)