ion lazu: Jurnal american, I, consemnări, fotografii, poezii

 

NOTĂ: În Contemporanul pe septembrie curent apare o pagină din Jurnal american, 2008 al subsemnatului, un text mai extins, relatând călătoria noastră mirifică peste Atlantic, apoi sejurul la Chicago, traversarea continentului american şi turneul Lidiei de coasta californiană, cu I want to dance!, versiunea engleză a recitalului ei din lirica lui Blaga; în restul revistei apar încă 25 fotografii din periplul nostru american. Pentru că redacţia Contemporanul nu mai postează pe internet revista, în speranţa că ea se va cumpăra de la chioşcuri, dau aici un prim fragment din Jurnal, cu doar câteva fotografii, urându-vă să citiţi continuarea în numerele următoare ale revistei. I.L.

Ion Lazu. Jurnal american, I

29 aprilie 08, marţi. Şi ora 10:52. Suntem deja la Otopeni şi mai avem de aşteptat până să ni se dea locurile pentru avionul spre Londra. Înainte de accesul propriu-zis în avion trecem prin diverse controale. Mă întreabă dacă nu am vreun fiu în State. Probabil în ideea că am putea rămâne acolo. Nu, n-am. Mergem cu o invitaţie culturală, sunt scriitor, iar soţia poetă şi actriţă. Altfel se poartă indivizii. Apoi mergem la ghişeul de paşapoarte şi, printre shopuri, spre intrarea în burta avionului, fără microbuz, ca pe vremuri.  Locul meu este pe partea stângă, la fereastră, cu câteva rânduri în spatele aripei, lungă de vreo 7-8 metri.

La 13:16 iată-ne deja în capătul pistei, pe urmele unui Lufthnsa care a rulat înaintea noastră şi după cca 400 metri deja se desprinsese de la sol. O minunăţie, perfectată de om destul de târziu. Stăm la capătul pistei preţ de un minut şi o pornim. Viteza creşte, vibraţiile se transmit, parcă ne implică şi pe noi, pasagerii, în acest efort la limită. Desprindere uşoară, practic insesizabilă, apoi pieptiş printre şi pe deasupra norilor mici, lânoşi, destul de mulţi şi expandaţi parcă, însă umbra lor pe pământ este dimpotrivă, foarte densă, neagră şi în mod frapant neclintită – în vreme ce norii se scurg cu repeziciune înapoia noastră. Jos se văd sate miniaturizate chiar ca pe hartă – şi doar hărţi am ţinut în mâini o viaţă de om! – văd câmpuri geometrice de rapiţă galbenă; localităţi ce se derulează spornic, pâraie cu numeroase meandre, căci suntem încă în Câmpia Dunării, fără cine ştie ce drenaj; am luat ceva înălţime, acum cotim spre vest, ca să ne dirijăm apoi de-a lungul unui râu mai mare, spre Nord – poate este Argeşul? Ajungem sub un plafon de nori continuu. Ora 13:38 şi observ că n-am avut cine ştie ce emoţii, la primul meu zbor cu avionul - oricât ar părea asta de ciudat. Deci avem un plafon de nori deasupra mulţimii de norişori risipiţi sub noi şi orientaţi ca o pilitură dinspre munte spre sud, pe direcţia curenţilor de aer. Conture foarte capricioase, cu nenumăraţi zulufi. Avionul a urcat în plin, încordat, înclinat viguros, dar acum s-a redresat cumva la orizontală şi de-acum înaintarea propriu-zisă abia dacă se mai simte, deşi e poate mai intensă ca până acum, însă reperele s-au estompat şi ele. Răzbiţi deasupra marelui plafon de nori, suntem în plin soare, aşa că îmi încânt privirea cercetând acest relief foarte accidentat, mai ceva ca relieful unei zone colinare; nu mare îmi e mirarea observând printre aceste coline unele râpi sau chiar cascade bine conturate, adevărate sorburi în masa noroasă, supusă se vede unor tensiuni straşnice. Un relief alb-strălucitor-scânteietor, oarecum asemenea celui din înzăpezita Antarctidă.

Evoluăm deasupra unui lanţ muntos, apar cu claritate bifurcările din zona de obârşie a râurilor, mai în aval şiruri de case ce se strecoară printre versanţi abrupţi, despăduriţi de cruând. Şi iată că deasupra munţilor fiind, s-a spart plafonul acela de nori. Nu-mi dau seama, să fie şarniera Meridionalilor, sau suntem deja deasupra Apusenilor? Se încropeşte un nou plafon de nori dedesubt, spart pe ici pe colo, văd petece de zăpadă strălucitoare. Fuseseră Apusenii, da, de-acum recunosc chiuveta Ungariei, pusta lor, sate dense, gen burg, lanuri galbene de rapiţă,  ca pate dalmaţiene pe întinderea plată. O autostradă trasă la riglă. Mă aştept să vină Balatonul, dar îmi apare în stânga un cot în unghi drept al unui foarte mare curs de apă. N-o fi chiar Dunărea, în locul de unde o ia spre sud? Toate aceste detalii topografice se schimbă cam în ritmul cu care le pot nota aici. E de văzut şi o insulă la mijlocul fluviului, care este în mod cert Dunărea. Nu am altă modalitate de a aprecia viteza noastră de deplasare decât privind deplasarea norilor faţă de reperele de la sol, rămase oarecum neclintite. Ajungem deasupra masivului Tatra, ceaţa se ridică până sub aripile avionului, iar diviziunile 0,1,2,3,4 de pe aripioara care se ridică spre a face avionul să urce au dispărut complet, semn că avionul zboară la orizontală. Prin ceaţa subţiată se zăresc dedesubt structuri noroase gen caier alb de lână. Ora 2:31, deasupra oraşului Brno, iar în dreapta am avea Ostrava. Din nou plafon impenetrabil vederii, însă aici deasupra este soare, este cald, îmi scot jacheta ca să mă simt lejer. Şi iată-ne survolând un fel de mare albă cu orizont absolut rotund, fără alte repere, sub un cer albastru intens. Din când în când ochii mi se opresc pe fisura din aripa stângă, observată de mine chiar de la urcare, o zonă care a fost remediată cu un şir de nituri la distanţă de o palmă unul de altul. Mi-a dat un sentiment de insecuritate, repede alungat. Aripa are o parte principală, fixă, în partea din faţă, pe când latura dinspre spate este alcătuită din două segmente, , cel dinspre vârful aripei este pentru schimbarea direcţiei, cel dinspre trupul avionului este pentru manevrele pe verticală, înălţare şi coborâre. Înţeleg dece părea fantezistă ideea că un obiect mai greu decât aerul, avionul de pildă, poate fi ridicat în zbor şi menţinut pe traiectorie. Se părea că în cazul păsărilor ar fi vorba de altă explicaţie. Efortul lor teribil, datul din aripi în forţă şi cu mare viteză... Dar n-or fi văzut cum planează vulturii minute întregi fără să dea din aripi?! Firea omului, să-l pună pe nu în faţă, când ideea vine de la altul. Zburăm deasupra unui plafon dens de nori, acoperind etanş. patrulaterul Boemiei.

Ora 2:48 şi... nimic nou pe aripa de vest... Omniprezentul plafon de nori alb compact. Monitorul indică direcţia Berlin, dar unde e Berlinul?, vorba trăsnitoare a ostaşului rus. Plafonul de nori s-a spart în câteva locuri, zăresc jos un acoperiş scânteind ca un capriciu, însă pasagerul din spatele meu trage storul ferestruicii magice, obturându-mi vizionarea... O uşoară vibraţie în trupul aeronavei, privesc aripa mea, văd că se schimbă direcţia, probabil pilotul s-a plasat mai corect pe traseul-culoarul ce i-a fost repartuzat, Dincolo de Frankfurt, o pâclă se ridică spre noi, poate din cauza Rinului. Oare am să-l zăresc? Văd o despletire a mai multor cursuri de apă. Apoi de sub carena avionului se ridică coama altui nor. Într-adevăr, lucrul cel mai schimbător când traversezi Europa, mult mai schimbător decât alternanţa munte-deal-câmpie.Un spectacol palpitant, la scară continentală şi dacă n-ar fi alte motive pentru un zbor de acest fel, nu mi s-ar părea un moft să pot urmări acest Gobi al norilor de sub soare.

Destin: să ajung la Londra la vârsta de 68 ani şi 4 luni!? Plafonul s-a îndepărtat spre stânga şi din el s-au desprins două trei fronturi de nori „ca la noi acasă”, dacă nu cumva abia acum se străduiesc să se alipească marii mase noroase. Probabil survolăm deja Olanda, relief jos, localităţi grupate în stil teuton, acoperişuri scânteind precum fluturaşii de mică, scurt şi foarte intens, de-ţi iau ochii pe-o clipită. Iar s-au unificat norii, cum ai trage storurile – sau suntem la ţărmul mării? Căci şi norii par să aibă continentele şi arhipelagurile lor, în sensul că un nor absolut singuratic, izolat este până la urmă o raritate în atmosferă. Îmi dau seama că viziunea din avion este complet răsturnată faţă de cea de la sol. De jos norii sunt întunecaţi şi cerul luminos, de aici norii sunt albi, luminaţi intens de soare, iar golurile dintre ei par cenuşii, neluminate. Înteresantă această inversare, nu? Şi totul se derulează la scară mare, cuprinzătoare, lipsită de meschinăria amănuntelor, sub regimul înalt al unui soare democratic, generos.

Un orizont mai incert, amestec de alb şi albastru: ceaţa Albionului, căci iată-ne la gurile Tamisei! Coborâre accentuată.,uşoară ameţeală. Ăştia da, pot fi numiţi nişte nori ţuguiaţi, chiar aşa! De pe coamele lor sunt spulberaţi vălătuci, ca la un viscol, zăpada de pe coama nămeţilor. Sate englezeşti, grupate. Evoluăm deasupra unu plafon foarte accidentat, probabil curenţi puternici ascendenţi, căci am reprezentarea unor adevărate geizere în erupţie, sau ca la prăbuşirea unor porţiuni din masa gheţarilor antarctici. Uneori ne băgăm în masa vreunui nor şi iute ieşim ca dintr-un tunel. Asist la cel mai extravagant spectacol la scenă deschisă, sunt pur şi simplu excedat, însă privesc cu lăcomie, dor doar voi vedea cât mai mult sau voi pierde cât mai puţin... Deci nu numai apele se amestecă la gura Tamisei, dar şi aerul este în mare vânzoleală...

Ascultăm spiciurile pilotului, se sting monitoarele şi începem să coborâm în plin şi totodată să ocolim pe la nord oraşul, apoi pe la vest, coborând mereu,  vedem Tamisa, bazinul lung dreptunghiular unde se ţin întrecerile de canotaj, la periferii sunt case mai modeste, apoi cartiere de blocuri, din cărămidă, orăşeneşti, tipic englezeşti, un castel foarte fortificat. În sudul oraşului, pe o mică înălţime, acum coborâm deasupra unor autostrade cu n benzi, după ce identificasem şiruri de automobile, acum se desluşesc şi motocicletele, chiar şi bicicletele, apoi şi tuburile de iluminaţie publică – în fine, aterizăm, cu un mic hop la impact, însă unii dintre noi aplaudăm virtuozitatea pilotului. Apoi rulăm tot mai încet, dar prelung până la potou. Ajunşi în clădirea aeroportului, trebuie să ne descurcăm, ce-i drept peste tot există tabele electronice, afişe lizibile, îndicatoare, sectoare, numerotări pe litere şi cifre, orare etc; noi suntem foarte interesaţi de acest AA spre Chicago şi aflăm că îl vom lua de la terminalul III; fapt este că trebuie să ne dirijăm pe nişte coridoare, să ne desprindem din fluxul principal al celor cu care am venit, să coborâm o scară rulantă şi să ne plasăm într-un holl cu câteva bănci, în aşteptarea unui autobuz, care va trage la scară, dar nu ştim când va veni, şi timpul de transbordare la celălalt avion nu e nelimitat, iar un autobuz tocmai a închis uşile şi a luat-o din loc. Însă nu aşteptăm decât câteva minute, 10-12 maximum, apare un alt autobuz, urcăm împreună cu câţiva pasageri având aceleaşi interese cu noi, şi începe o cursă destul de lungă şi complicată spre terminalul nostru, un ocol prin faţa altor construcţii, pe sub multe tunele, cu ocoluri, de credeam că ne va scoate în afara oraşului, nu doar a aeroportului, mai culegând pe traseu şi alţi pasageri, cam panicaţi, totuşi nu ne pierdem speranţa că vom ajunge în timp util; se văd nişte antrepozite, depouri ca pe Dudeşti, apoi trecem prin faţa unor ateliere uriaşe, la nivelul parterului, unde se întrevăd aeronave descompletate, în proces de reasamblare sau reparare. Ajungem, şoferul coboară din cabina lui, ne salută, noi ne îndreptăm spre terminalul numerotat, aceste lucruri par mai simple când priveşti schema aeroportului, afişată peste tot. Suntem într-un mare hol, plin de shopuri, iar pe sus tabele, noi trebuie să ne dirijăm spre litera şi numărul indicat pe bilet, Ne tot ducem, pe benzi rulante, alţii merg şi pe alături, relaxaţi, noi în grabă, mergând şi pe benzile în funcţiune, ca să câştigăm timp; ajungem la dorita gate 18, ne angajăm pe multe spirale, printre şicane şi controale, la bărbaţi un negru tânăr, cu mănuşi, la femei o doamnă blondă cu mănuşi – englezii, chiar nemiloşi, vor să spună că se poartă cu mănuşi...- scoatem hainele până la cămaşă, scoatem cureaua, dăm bagajele, trecem pe sub detector, îmi spune să scot pantofii, îi cercetează vizual şi cu detectorul. Dar mi-a reţinut cele două bagaje şi le pune de-o parte. Şi trebuie să aşteptăm, căci vameşii sunt într-o discuţie foarte aprinsă cu o femeie tânără indiancă cu un plod de 5-6 luni plângând în cărucior şi altul de 5-6 ani rezemat de tejghea, I-au scos siropurile din geantă şi ea le tot explică: sunt ceaiuri medicinale pentru copilul bolnav. Degeaba! Ea ştie foarte bine engelzeşte, se ceartă deci minute în şir, copilul plânge, Lidia încearcă să-l clmeze, în timp ce tatăl, de alături, nu schiţează un singur gest. În fine, un vameş vine cu unul dintre bagajele mele şi cu o tavă, scoate tot şi le clădeşte în două grămezi. La aparatul video nu se uită, dar la auxiliare da, mi le duce dincolo, cu alte lucruri. Mai grav stau lucrurile cu geamantanul. Până la urmă opreşte toate spreiurile, laptele Doina, tubul de Aloe vera, înţeleg că nu pot trece cu nimic peste 100 grame sau ml, îmi returnează auxiliarele aparatului de filmat. Când să intrăm la avionul de Chicago, altă barieră, alt control corporal la sânge, de data asta şi în genţi, de data asta îi confiscă Lidiei cele două forfecuţe, pila de unghii şi încă nu ştiu ce. Şi îmi dau seama că dacă toate aceste lucruri ar fi fost lăsate în bagajul pentru cală, ele nu ne-ar fi fost luate. Dar aşa se întâmplă când nu eşti informat, alde fratele Ionel nu a suflet o vorbă ce şi cum să procedăm, deşi ştie asta şi o face la orice venire în ţară. Ne e ciudă, sunt lucruri strict necesare Lidiei. Mi-au oprit chiar şi sticla de plastic de ½ l apă potabilă de la robinetul din Otopeni. Ce fac cu ele?, întreabă Lidia, furioasă. Le dau la topit, spun, la fel de scârbit; până ajungem dincolo, unde nu facem decât să aşteptăm în mare tensiune să fim chemaţi cu paşapoartele şi biletele pentru accesul în al doilea avion, căci compania a folosit un avion de la Bucureşti la Londra, iar spre America vom folosi altul, de două ori mai spaţios. Dar ce drastice, complicate şi draconice controale, nenumărate, până să răzbim dincolo! De, ne îmbarcăm pentru Statele Unite şi vigilenţa este maximă, controlorii te dezbracă şi te descalţă şi musai să te supui fără crâcnire.

Ne mişcăm deci cu AA91 spre ieşire, pe ploaie mare. Deci aşa: Londra Chicago = 6348 Km, pe ruta prestabilită; timp de zbor 10 ore, iar la Chicago vom ajunge la ora 10:58, ora lor. Se va zbura peste Irlanda, peste Labrador şi lacul Erie până la destinaţie. La 17:02 pornim în forţă,  urcăm pe deasupra Londrei, care se vede în desfăşurare, păcat că trecem în mare viteză şi nu am răgazul să contemplu principalele repere, ştiute de pe hărţi...apoi ne dirijăm spre nord, pe la Hertfort, ca să o cotim spre NW, ţintind sudul Irlandei. Da, un avion mult mai mare decât precedentul, şi suntem pasaţi pe rândul 33, asta însemnând al patrulea rând în spatele aripei stângi, însă nu la fereastră, ca data trecută, ci dincolo de culoar. Pentru mine e o frustrare sau oricum un ghinion, să nu pot privi pe fereastră, în timp ce destui pasageri nu dau cea mai mică importanţă, ignoră fereastra sau chiar trag storul şi se cufundă în somn. N-aş face asta în veci, probabil ei au mai călătorit şi li se pare că nu mai e interesant; or, eu nu mă satur de privit nici când sunt în tren, pe un traseu pe care îl fac de-o viaţă... Altă abordare, asta e. Am ieşit deasupra oceanului, lăsând în urmă Albionul. Iată o insulă Isle of Man şi ne dirijăm spre nordul Irlandei, la aproape 11.000 m altitudine. Am trecut de Belfastul irlandez, iar Dublinul lui Joyce este mult spre sud, imposibil de atins cu privirea, mă rezum să-l localizez pe monitor

Labrador sea. Întinderi mari de apă şi ţărmuri înverzite, păduri uriaşe, dar şi puzderie de lacuri. Ora 12:00 şi suntem în inima golfului St. Lawrence, gata să survolăm o foarte lungă insulă dinspre gura fluviului, iar spre malul nordic se plasează un alt şir de insule mai mici, Septisles. Gura însăşi a fluviului are conturul unui cap de pescăruş cu ciocul deschis. Afară sunt de data asta -70 grade C, că nu degeaba suntem spre cercul polar! Partea sudică a golfului apare ca o zonă foarte joasă şi înţesată de lacuri mari, multe-multe...în timp ce ţărmul nordic e mai ridicat şi probabil acoperit de zăpadă. Pare incredibil, dar monitorul arată că mai avem încă 2100 km până la Chicago, N-ai ajuns la ţărmul continentului şi gata, eşti la Chicago, doar ca impresie generală acest superoraş se plasează în partea estică a continentului, în fapt el e aşezat în inima continentului, dincolo de Marile Lacuri. Şi în general, aici distanţele sunt altele, noi nu vedem decât hârţi la scară mare ale Americii. Poate n-au renunţat la milele lor ca să reducă din şocul cifrelor mari...
(va urma)

cu Blaga la West Lake, Rotary Club

Lidia şi Ionu cu floarea Yuka, Sierra Nevada, CA

Lidia, exuberantă, la ţărmul Pacificului

Lidia în recital la Hayward, CA, 2008

Pe plaja Santa Monica, după botezul în Pacific...

Lidia fotografiindu-l pe Ionu, la Carmel, CA

Ileana Costea şi Lidia admirând Pasarea în spaţiu de C. Brâncuşi

Lidia şi Ionu la Millenium, Chicago, 2008

În faţa Fântânii Buchingham, Chicago

Un român la Chicago

Al cincizeci şi doilea sonet

Ion Lazu: Sonetul pierdut

Sonetul ce-ar fi fost să-l scriu aseară

A dispărut subit, fără adresă.

Am dat anunţ la radio şi-n presă

Dar nu-s speranţe că-o să reapară.

Şterg la cuvinte ca la integrame

Şi combunaţii fac ca la sudoku,

Zadarnic însă... Unde-ar fi norocul

Să-ncheg sonetul şi să-l bat în rame!

El e-n migrare, schimbă omul, locul

Şi niciodată nu se-ntoarce iară,

Cum îl simţii plutind pe-aici, aseară.

Pierdută-i şansa, i s-a dus sorocul.

 Pasărea Lyră săgetând înaltul

Nu m-a zărit. Şi l-a ales pe altul.

10 sept. 2011.

ion lazu: Nici o mână

Alături, în uitare deplină.

Nicio mână nu-ncearcă să vină.

Între noi nu se-ncumetă nici un cuvânt,

Numai privirile, uscate crengi

Se izbesc

Şi se frâng fără vânt.

Prin imensul pustiu comprimat între noi

Niciun braţ nu-ndrăzneşte să vină.

Alături, în părăsire deplină.

1965

(din volumul Muzeul Poetului, 1981)