miercuri, 12 octombrie 2011

ion lazu: Jurnal american, VII; Fedeleşoiu-Vâlcea, II; Fotografii, poezii

 
Ion Lazu: Jurnal american, VII.

Duminică 11 mai 08, ziua recitalului de la Palm Springs. Aseară la orele 18:00 fuserăm invitaţi la familia preot Gabriel Liviu şi Titiana Popa care locuiesc în acelaşi cartier cu noi, se ajunge prin Ave Landau. Ne primesc în prag şi destul de repede vedem casa, grădina, o locuinţă foarte încăpătoare. Au două fete adolescente, Ioana şi Maria, cărora le dăm cărţi cu autografe, iar cea mare ne citeşte două poezii scrise în engleză. Reiese că ea gândeşte în engleză şi a avut deja câteva colaborări cu articole.
Vedem multe icoane de-ale Titianei, pe lemn şi pe sticlă, prezentate pe la diverse expoziţii, dar şi alt gen de picturi, şi o colecţie de stampe, apoi şi un imens panou japonez, în sidef pe lemn negru, superb şi reiese că piesele au rămas de la precedentul proprietar al casei. Ei sunt aici de doar 4 ani şi ce au realizat aici stârneşte o intensă invidie a conaţionalilor. Ambii par inşi de aleasă factură umană, el a fost de câteva ori la Muntele Athos, ştie pe dinafară toată istoria acelor locuri sfinte, cu faze de înflorire şi decădere, ani, cifre, voievozi care au ajutat sau chiar au ridicat din temelii lăcaşuri mănăstireşti. Dar că acum totul e sub control grecesc şi nu li se dă nici o şansă călugărilor ortodocşi din celelalte ţări. Mă întreabă din ce parte a Basarabiei vin, şi spune că în vremea studenţiei a stat în gazdă şi s-a ataşat mult de familia lui Arcadie Plămădeală, şi ei basarabeni din Străşeni (vezi Lena din Străşeni, capitol din Veneticii, 2).
Toţi patru suntem foarte încântaţi de această familie românească stabilită la Palm Springs, armonioasă şi cu frumoase realizări. O frumoasă grădină, pe trei laturi ale casei, însă vizitată pe întuneric, încă nu au instalat luminaţia necesară. El urmează un curs de engleză şi la evaluare li s-a cerut să pună pe o scară de la 1 la 5 unde cred ei că se plasează, inclusiv cu engleza, şi el a indicat cifra 1, iar la română 5. Pare un om foarte exigent, ambiţios, dornic să facă o carieră remarcabilă. Ileana spune că românii din State nu sunt consideraţi o minoritate pentru că sunt dispersaţi în nord, vest, est. Despre emigraţia veche, în mai multe valuri.
Liviu Popa: Grav este faptul că degeaba vei explica aceste lucruri americanilor, ei nu ascultă decât de varianta oficială. Nu-i interesează geografia politică a Europei. Nici o mirare că iau de bună afirmaţia că  România e în fruntea ţărilor care au aplicat Holocaustul. Tânărul preot din faţa noastră nu este acel om blajin, bonom, cumsecade, popular şi oleacă neatent, cum suntem obişnuiţi să-i întâmnim, ci dimpotrivă, un ins foarte bine informat, bine orientat în viaţa americană, nu e dispus să se îmbete cu apă rece şi să ia de bune toate câte i se toarnă în urechi, sub beneficiu de inventar: lasă, taică, o să fie bine, cu voia Domnului; a învăţat temeinic pilda talantului care trebuie înmulţit, iar nu îngropat. Cred că unele idei din Veneticii, cadorisită aseară, îl vor surprinde.
În zori, munţii roz. Apoi, deşi soare şi cer senin, acea pâclă (tropicală?), care estompează conturele din peisaj. Da, rândunica s-a reaşezat pe ouă. Fii binecuvântată! Mierlele cântă şi tot brodează la variaţiuni cu o fantezie ce te uluieşte. Apare pe peluză şi un cormoran, sau o altă pasăre neagră de apă, care pândeşte neclintit pe mal, apoi se aruncă la fund şi prinde şi înghite. Iese pe malul cu dale de beton, se scutură de apă, schimbă locul şi iar pândeşte, neclintit: e lucrarea lui vitală şi nu glumeşte, nu lasă lucrurile la nimereală. Numim instinct ceea ce nu putem explica. Păsările se caută, se împerechează, fac cuib, clocesc cu rândul, scot pui, îi hrănesc şi îi ocrotesc şi îi învaţă să zboare, toate astea cu rost şi fără abatere. Iar noi, în loc să ne minunăm şi să tragem învăţăminte, spunem că e vorba despre instincte. Dar ce e cu această pasăre deltaică aici, în deşertul californian?
                               (va urma)


























ion lazu: Două zile la Fedeleşoiu-Vâlcea, II.

... Şi am tot urcat, şi am tot cotit pe şoseaua care străbate o imensă pădure, timp de vreo 30 minute, deci pe o distanţă de cam 40 km. E poate unul dintre cele mai lungi trasee din ţara noastră, poate şi din Europa, numai prin pădure. Dar ne aflăm pe o mare cumpănă de ape spre trei bayine hidrografice distincte (spre râul Argeş, dar şi spre Teleorman-Vedea-Cotmeana, dar şi spre Topolog-Olt) şi ne situăm la limita între judeţele Argeş şi Vâlcea. Câteva sate-cătune (Morăreştii în Argeş, Milcoiu deja în Vâlcea) şi în rest drum pe pante accentuate, numai prin păduri de foioase. Lucru nu lipsit de interes, pe aici trece paralela de 45 de grade latitudine nordică.  Un fel de axă a civilizaţiilor, dacă e să cercetăm harta şi să resuscităm datele Istoriei. Am  croit cândva, „din cuţite şi pahare” un Proiect care să sensibilizeze mai întâi Europa, apoi şi întreaga lume, de la Vancouver şi dând ocol Terrei, până în Japonia, cu privire la semnificaţia acestui element geografic major, să marcăm pe teren traseul, în localităţi, pe şosele şi căi ferate etc - să înfrăţim localităţile. Ce frumos! Însă nu am găsit înţelegere, pe unde am fost... Şi vă asigur că nu mi-au stat picioarele...).
Auzisem de spăimosul Dealu Negru încă de la colegii de studenţie, suprema probă de vrednicie a celui ce se încumeta să-l traverseze cu căruţa, cu sania...; mult mai târziu l-am şi străbătut cu autobuzul spre Vâlcea, în cei vreo zece ani cât am lucrat în Nordul Olteniei. Iată-ne descrescând din serpentină în serpentină, coborâm în valea Topologului („Cobora pe Topolog / Dintre munţşi la vale/ Şi la umbra unui stog/ A căzut din cale.// În ce vară, în ce an?/ Anii trec ca apa./ El era drumeţ sărman/ Muncitor cu sapa...”.  G. Topârceanu. Geografia devine literatură, literatura este ea însăşi viaţă esenţializată. Şi noi suntem pe cuprinsul ei.) Am ajuns cu lucrările mele pe Topolog, dar în mijlocul perimetrului de cercetat se afla valea Sâmnicului. Iată-l. Case îngrijite. Suntem aproape de Vâlcea, localnicii lucrează de-o viaţă la oraş, dar tot ce agonisesc investesc în aceste gospodării ale lor, care arată ca scoase din album. Ajungem în Goranu, acum cartier al municipiului Rm. Vâlcea, pe când lucram eu aici (1979) comună separată. Aveam gazda la nici 100 m de intersecţie, dar trecem prea repede, nu reuşesc să reperez casa cu chioşc în grădină, unde am singura fotografie de la Goranu. Şi trecem podul peste Olt, acum refăcut, practic alt pod pe acelaşi amplasament; veneam să privesc pescarii, atunci când, după amiezele sau spre chindie, nu bântuiam neobosiţi dealurile din preajmă, în partidele noastre de fotografiat, cu colegul Năică. În spun Lidiei despre excursiile în care ne lansam, la sfârşit de săptămână: în masivul Cozia, în Buila-Vânturariţa, pe la mânăstirile din nordul Olteniei... 
Am oprit în staţia Traian, ne recuperăm bagajele. Lidia întreabă pe cineva cum ajungem în staţia de autobuz spre Fedeleşoiu, undeva lângă o poştă... Ne luăm după acele indicaţii şi ne dăm seama că am pornit aiurea. Întrebăm pe altcineva, revenim pe traseul corect. În 10 minute suntem în staţia de la Poştă. - Dar ăsta nu e liceul Lahovary? Întreb nişte localnice în aşteptare. Ba da... Îmi dau seama că mă aflu într-un loc mie cunoscut, acum abordat din direcţie contrară. Dar nu sunt semne că autobuzul va veni în curând, e sâmbătă după amiază... Lidia vorbeşte pe mobil cu Doina, primeşte instrucţiuni utile. Luăm un taxi şi în 10 minute suntem la Fedeleşoiu. Pe-o ulicioară, la dreapta, imediat după dispensar. Şoferul întoarce la mica intersecţie, scoatem bagajele. Apare în poartă Doina. Dar avem câini, e vorba de doi lupi. Le explică: sunt oaspeţii noştri, sunt prieteni, mirosiţi-i. Etc. Şi fapt este că intrăm în ogradă, fără probleme, câinii doar uşor agitaţi, nicidecum agresivi sau dubioşi, aşa că ducem bagajele în casă.
E spre orele 16. Aflăm că Doina a sosit la Vâlcea ieri, cu aceeaşi cursă, anume pentru că mătuşa ei, sora tatălui, Florica Stafiescu-Nicolescu a împlinit 101 ani! Câte ceva ştiu despre  venerabila doamnă, am citit un articol scris de Doina şi Ileana despre această femeie celebră, care s-a ocupat de handicapaţi mintal, de copii cu dizabilităţi, de logopedie etc. Personaj de prim-plan în familia Doinei. Care este rudă cumva şi cu familia Ilenei. Dar, îmi subliniază, în cazul lor nu e nicicum vorba doar de rudenie, ci a contat în primul rând faptul că au locuit mereu împreună, copiii au crescut împreună. Cu Ileana nu contează relaţiile din şcoală, de la Liceul Spiru Haret, ci faptul că au crescut împreună, ca două surori. Idem cu Radu N., fiul centenarei, acum profesor în Noua Zeelandă, venind aici când şi când, să-şi reîmprospăteze forţele, în stil Anteu. Vegetarian, sportiv, mereu exersând, consumând fructe de pădure, etc. Suntem ca fraţii gemeni, spune Doina, născuţi în acelaşi an. Şi fapt este că primul fiu al Doinei se numeşte tot Radu.
Doina a terminat Spiru Haret în 1966, de atunci se întâlneşte anual cu colegii. Au scos de curând o carte, la 45 de ani de la absolvire: Amintiri din şcoală, cu prefaţă de Andrei Pleşu, care le-a fost coleg de clasă încă dintr-a treia primară, Toţi oameni unul şi unul, de câţiva auzisem-citisem... Am citit cartea spiriştilor pe nerăsuflate, Doina s-a cam mirat, căci ea însăşi citeşte Veneticii mei, însă în alt ritm, e acum spre sfârşite. Zice: Am ieşit cu cartea în parc, să citesc pe-o bancă. Mi-a fost imposibil. Cu înţelesul că avea emoţii prea mari, o podideau lacrimile... Apoi ne povesteşte episoade prea triste, dramatice, din viaţa ei şi încep să înţeleg de ce pune aşa de mult la inimă povestea refugiaţilor mei. Doina este şi o cititoare atentă a blogului meu. Zice: Cunosc Pocola, am copilărit la Beiuş, unde bunicii dinspre mamă aveau o casă destul de dichisită, strânsă între zidurile curţii, în stil ardelenesc. Bucureşteancă cu ştate vechi, căci a făcut grădiniţa şi prima clasă primară la Şcoala Popa Rusu, aflu cu surprindere că mama ei este din Beiuş, s-a cunoscut cu viitorul soţ la Oradea, unde Doina s-a şi născut. Şi de aici povestea tatălui, provenit din Teleorman, pilot de profesie, cooptat apoi în aviaţia militară,  apoi dat afară, reprofilat ca economist. Etc. Şi poveştile cu părinţii, bunicii dinspre mamă, dinspre tată se tot ţes. Ce să reţii mai întâi, când totul este cu deosebire interesant – şi sunt poveşti de viaţă, pline de dramatism? Zice: De zeci şi poate de sute de ori soacra mea mi-a povestit cu nenumărate detalii despre familia ei, despre rude; spuneam da, da, nici nu o mai ascultam. Şi după ce a murit, pentru ca să-mi revendic drepturile de moştenire, am fost nevoită să iau totul de la zero, să reconstitui pe cont propriu tot arborele genealogic... Ascult cu atenţie. Şi îmi dau seama că eu însumi am abordări diferite faţă de oamenii cu care intru în contact. Mulţi se poartă linear, previzibil, îi citeşti lesne. Simţi că ei au un mod reducţionist de a privi viaţa, se rezumă la destinul lor, scoţându-i din ecuaţie pe cei dintre care s-au ridicat. Numai persoana lor contează...Pe oamenii de felul Doinei, cu personalitate, altfel îi abordezi, nimic nu e simplu în ceea ce îţi relatează, sunt nenumărate capete de fire ce ţi se întind, trebuie să ai răbdarea şi iscusinţa să-l apuci pe cel căruia i-a venit rândul.
                    (va urma)





























ion lazu: Leşul clipei

Doar o clipită, - şi-a zburat pruncia
Când joaca era-n toi şi noi ferice...
De am rămas cu-n jind în gât, amice,
Care nu trece şi-l simt ghem, acia...

Doar o clipită - şi juneţea-i spulber
Cu visele neduse-s pân-la capăt,
De parcă niciodată n-am fost puber,
Şi viaţa mi se pare-un  lucru searbăd.

Doar o clipită - şi vigoarea toată
Pe bătrâneţe s-a schimbat, năpraznic,
Şi nu poţi crede adevărul groaznic
Că funia-i pe par înfăşurată.

Doar clipa-aceasta cum se nevoieşte...  
Şi cât de trudnic leşul şi-l târăşte.
12 oct. 2011


ion lazu: Clei de prun
Lui Nicolae Ştefănescu

Două trunchiuri de prun
Răsucite ca un odgon
Şi rotocolul unei
Singure coroane.
Ce gând nebun
Le-a împletit, în copilărie –
Sau ce rit străbun?

Cântă o pasăre-n crângul
Vecin, de alun.
Din malul înalt, nisipos,
Se stoarce prin bălării
O mustire de apă.
Dar cine a făptuit schingiuirea
Acestea nu spun.
Păsările se-nneacă de cânt şi nu spun,
Râpile plâng istovit – şi nu spun:
Cine a vrut să dea seva-n vârtej,
Cine să-nnebunească pometul brun?
Să cercetăm frunzele verzi.
Să citim în ochii cleiului de prun.

1979, Goranu-Vâlcea
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)