Ion Murgeanu, cronică la Veneticii de Ion Lazu; Jurnal american, XIII; fotografii, poezii

 

 

ion murgeanu: VENETICII DE ION LAZU - O SAGA BASARABEANA

Ion Lazu este un scriitor ocolit de superficialitatea clipei, un scriitor durabil; a scris versuri, a scris povestiri în literă sadovenistă, cum îi stă bine unui moldovean (de la Carpaţi la Nistru) şi acum dă, cu Veneticii, cartea vieţii sale, o saga basarabeană, exact în clipa când avem o mare nevoie de aceasta. Vin scriitorii să lămurească ceea ce oamenii politici nu sunt în stare să facă. Dar cine îşi poate închipui pe un om politic de astăzi citându-l într-un discurs (dacă nu la Moscova, cel puţin la Bruxelles, în Parlamentul European) pe Mihai Eminescu, poetul tuturor românilor: „A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra domnaţiunii ruseşti. Numele  Basarab şi Basarabia exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume este singur o istorie întreagă”. de subtilităţi; mai întâi ei ar trebui să cunoască această istorie, ceea ce nu este cazul. Ei se grăbesc să pupe pulpana rusului când nu a mai fost turcul, iar după ce nu mai este nici rusul găseşte el ce să pupe, tot timpul; rasă de pupăcioşi poltiticenii noştri…dacă nu anti-români, atipici deobicei chiar  printre români…
Fireşte că, fiind de fapt nefireşti, oamenii noştri politici n-or să se încurce în astfel

De la Eminescu încoace, „acest petic de pământ…care ţipă sub condeie ruseşti” s-a metamorfozat în orice, după chipul şi neasemănarea stăpânilor ei vremelnici, de stepă nu însă, căci Basarabia Basarabilor a revenit în răstimp la  România Mare (1918-1940), ca apoi odiosul Pact Ribbentrop-Molotov să ne-o răpească iar, samavolnic, deşi la vedere, cu cinism şi brutalitate, de data aceasta.

În Veneticii, un roman de 534 de pagini (Editura Vinea, Bucureşti 2002), Ion Lazu reuşeşte să reanime această istorie şi acest legendar epos al Basarabiei şi Basarabenilor, fără a comenta propriu-zis o istoriografie de date şi de calendar, sau de evenimente prinse cu boldul pe pereţii clipei. O face cu mijloace moderne, amintind mai ales de unii laureaţi Nobel (Gabriel Garcia Marquez e un exemplu), punându-şi la bătaie biografia şi cultura, sau chiar şi şarmul său personal. Pe cele cinci sute şi ceva de pagini el povesteşte sau scrie istoria Basarabei din fapte mărunte, folosind ca pretext o familie, a sa proprie, devenită în acest fel exponenţială. Până la el nu prea ştiam clar ce era, ce a fost şi ce este, cu aceşti basarabeni vărsaţi peste tot, în teritoriu, şi mai ales în Oltenia. Cărei clipe „strategice” s-a datorat lucrul acesta. Înţelesesem câte ceva tot din câteva biografii de scriitori, dinaintea lui Ion Lazu: şi mai întâi A. E. Baconsky, exilatul europan de mai târziu, după ce sărise Oltul în Transilvania, şi de acolo sosind la Bucureşti se închisese singur în turnul său de fildeş şi de ivoriu, ca apoi să dispară la modul cel mai absurd, în cutremurul de la 1977. Dl Lazu găseşte formula insolită a unui roman scris în două registre, şi-n două „ape” de fapt, căci narat cu acribia unui diarist, care nu-şi uită „zlele şi nopţile” vieţii sale, plasându-le cu subtilitate acţiunii romaneşti, subliniind detaliul semnificativ, insistând să apese pe semnificant.

Un ordin guvernamental de azi pe mâine i-a mutat pe românii din Basarabia în România după ultimatimul sovietic din iunie 1940. Dacă a fost bine gândit, corect sau incorect ordinul, rămâne să apreciem mai întâi cât de corectă a fost cedarea fără luptă a Basarabiei, din acel moment de confuzie generală;  cu acest minimorum de faptă, s-au simţit datori guvernanţii faţă de Basarabia răpită dar mai ales cedată, ferindu-şi în ultimă instanţă conaţionalii, de barbaria năvălitorilor stepei, din moment ce, din Consiliul de Coroană, unde s-a cedat fără luptă, numai istoricul N. Iorga ar fi părăsit şedinţa consternat: „Fără luptă? Aşa ceva în istorie nu s-a mai văzut!”

Basarabenii au fost nevoiţi să-şi părăsească ţinutul („baştina”, cum spun ei), casele şi agoniseala aproape pe fugă, să nu-i surprindă hoarda din urmă…În Veneticii, scriitorul Ion Lazu dezvolă această poveste a exodului, titrând-o de la bun început ca pe-o imensă dramă în mişcare… Basarabenii mutaţi „la ordin” din locul lor natal (iar ordinul nu se discuta!) vor rămâne după lungul lor exod, într-o ţară din multe puncte ca şi străină, nişte „venetici”. Ei se vor mai întâlni prin pieţe şi iarmaroace, prizându-se între ei, de departe, şi reluând eposul transmigraţiei colective şi fugitive, în inserturi orale. Ca să nu mai spunem că ironia sorţii îi face să populeze Oltenia, pe care ei oricum nu o agreau dinainte, datorită jandarmilor duri (sau prea milităroşi, dacă vreţi), pe care România Mare îi trimisese să monitorizeze, după Marea Unire, ţinutul de graniţă,  dintre Prut şi Nistru…

Orice populaţie are un fel al ei de a fi, exoticul ei populism, dar şi excentrica ei aristrocraţie. Între aceste limite ce se combină, adesea, Ion Lazu reuşeşte să re-dea sufletul mai ales al acelei Basarabii aristocratice, cu legi de cutumă străvechi,  cu mândrii de rasă bine sedimentate, în familii, ca într-o adevărată şi reală istorie de anale, ce nu s-a scris niciodată, dar chiar de aceea existând mai autentică. Limba, cu regionalismele ei de parfum arhaic, cronicăresc, are şi aici rolul cel mai important.  O limbă rafinată, printr-o trăire necontenită de veacuri, căci, să nu uităm că, cea mai frumoasă poezie dedicată Limbii noastre aparţine unui preot şi poet basarabean, Alexei Mateevici, cel care a prins clipa de a re-da tot focul unei limbi supreveţuind legendară, într-un moment de graţie, cum i se va fi întâmplat într-alt plan şi-n altă istorie, autorului Marseillezei. Alexei Mateevici, cu o lună înainte de a se înrola pe frontul românesc, de a lupta la Mărăşeşti, unde a şi murit, a dat  poezia sa Limba noastră, pe care a citit-o în premieră în faţa unei reuniuni a învăţătorilor români din Basarabia: „Limba noastră-i limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii;/ Care-o plâng şi care-o cântă/ Pe la poarta lor ţăranii.” (citat din memorie) „Limba noastră-i o comoară/ în adâncuri îngropată/Un izvor de piatră rară/ Peste ţară revărsată”; o atestă şi Veneticii lui Ion Lazu, un depozit inestimabil de limbă românească, trasă prin filtrul unei experienţe la limită, a unei populaţii obligată să se readapteză, dintr-o provincie de margine într-alta nu mai puţin specifică şi conservatoare.

Cele două cărţi ale Veneticilor: Ordinul de evacuare şi Scribul familiei, reuşesc să refacă istoria acestei populaţii „mânată din urmă” la ordinul clipei, şi adaptată la noile condiţii de grelele condiţiuni ce i se impun. Oamenii, cum spuneam, aduc cu ei sufletul lor specific, şi marea artă a prozatorului stă în lipsa oricărei ostentaţii în descrierea dramei lor, în cuminţenia relevată ca o superioritate sui-generis, a noilor veniţi în faţa sedentarilor amânaţi de istorie, în timp ce alţii sunt alungaţi de ea. Există în cartea lui Ion Lazu decris  acest „suflet biografic”, putem zice, după lecţia învăţată de la maeştri ruşi, şi nu în ultimul rînd de la Lev Tolstoi, epopeicul de  famile iar nu de castă feudală; o familie care poate deveni modernă prin chiar trăirea ei din prezent.

Prezentul este tot timpul prezent şi în cartea lui Ion Lazu, dacă ne e permis acest capăt de calambur; e un prezent simpatic, trezind o complicitate între naratorul de serviciu şi cititorul curios,  nu de cele ce trebuie să se întâmple „în continuare” cât mai ales de cele ce s-au petrecut şi mai sunt încă în memoria şi-n firea oamenilor…chiar în timpul vieţii lor, fără voia lor. Pusă pe două epitafuri din Politicele lui H.-R. Patapievici (şi acesta basarabean după tată, şi oltean după mamă, dacă am înţeles bine din scrierile sale), romanul se vrea şi reuşeşte să fie polemic. „Legea celui care a supravieţuit este să mărturisească…; Memoria transfigurează trecutul, îmbrăcându-l în lumina pe care o vor avea lucrurile în ziua Judecăţii de Apoi.” O polemică vie, deci, a mărturisirii directe, o metodă narativă, care prin calmul ei aparent detaşat, nu iartă şi nu uită nimic.

Iată arta poetică masivă şi „uniformă” a cărţii de faţă. În ea scriitorul îşi pune, cum spuneam de la început, şi sufletul şi cultura. Dacă prima carte este mai epică şi aproape „clasică”, în partea a doua romanul devine analitic, fiind  „repovestit” şi „problematizat” de Scribul familiei. Apariţia scriitorului ca entitate obiectivă şi personaj e o metodă care aduce proza la zi, şi este una din cele mai mari înfăptuiri ale sale din veacul XX. Tolstoi e survolat de data aceasta de ecouri din Thomas Mann şi alţi europeni. Acest „scrib”, omul şi personajul care se dezvoltă pe sine din sine, nu-şi ia nici o precauţie, şi precum „naturalia non sont turpia” (cele naturale nu sunt spurcate), nici cele trăite într-o familie nu au de ce fi ascunse. „Cele ce se spun într-o familie ne influenţează la fel de mult ca şi cele nespuse, dar simţite, bănuite; ne leagă lucrurile „mărturisite” , dar şi cele „păstrate în secret”…, care ni se sugerează cu asupra de măsură şi care fac pe alocuri farmecul acestei cărţi, scrise în partea a doua la persoana întâia, şi punând în prim-plan efectul de mărturisire al scriitoruui însuşi; drama astfel regizată şi desfăşurată după metoda: punct-contrapunct, cucereşte, căci asimilează din mers energii divergente ce converg emergent spre ţelul  final: un punct culminant care e viaţa însăşi, ce trebuie obligatoriu trăită chiar atunci când eroii din prima parte nu vor mai fi; e, cu alte cuvinte, un paroxism anunţat. E viaţa din oficiu, se poate  spune, fiind în ea punctul forte, de altfel, al romancierului, şi marea lui originalitate, chiar noutatea sa; ultima lui problemă fiind chiar una care ar trebui poate să nu-l mai intereseze pe dânsul: cum va ajunge noua sa carte la publicul ei ţintă, în Basarabia, descrisă ca o fată măritată într-un sat străin, dintr-o ţară şi grie şi portocalie dar în orice caz şi anostă de multe ori.

Nu în sens propaganistic ar trebui Veneticii să ajungă din nou acasă la ei. În chip natural. Un natural ce presimţim că nu va fi prea devreme. Ion Lazu a scris un roman necesar pentru toţi: pentru cei vii şi pentru cei morţi, pentru memorie şi pentru timpul prezent, mai agitat încă decît timpul naraţiunii din carte, pentru supravieţuire, şi, în mod esenţial, o carte despre moarte şi despre renaştere…Ea va putea influenţa pozitiv şi viitorul, de la ea scriitorul prin cititorii săi aşteaptă chiar totul, iată miza ei cea mai mare şi cea mai dorită, de fapt!

                              

  ION MURGEANU

ion lazu: Jurnal american, XIII

17 mai 2008, sâmbătă. Pornim de-acasă pe la 10:30. Dar ajunşi la Norton Simon Museum, constatăm că nu se deschide decât la ora 12:00. Ileana ne părăseşte, chemată de alte îndatoriri care nu contenesc, iar noi bântuim în dorul lelii prin Old Pasadena, pe o căldură teribilă, care pe Jerry îl scoate din uz. Ileana ne plantase într-un loc de unde să ne lansăm pe bulevardele vechiului oraş, însă Jerry nu se orientează nicicum, ne duce şi ne aduce pe aceleaşi străzi, fără totuşi să ne dea de înţeles că nu se descurcă. Când mă dumiresc cum stau lucrurile, preiau comanda grupei de şoc, devin Kapo şi ajungem îndată la pod şi trecem dincolo, poposind la intrarea muzeului. În fine, umbră, un pic de răcoare. Un fel de mic parc, pe marginea aleii principale grupuri statuare. Acolo intrăm cu legitimaţia de artist a lui Jerry, vedem colecţii nesperate de mari pictori universali: Rembrandt, Degas, acesta nu doar cu picturi numeroase, simple, echilibrate, dar şi cu noian de mici sculpturi, domeniu despre care nu ştiam chiar nimic; Cezanne, van Gogh cu irişii lui hipnotici, cu un autoportret, Gauguin, Derain, Sisley, Rousseau-vameşul, Henry Moor şi Aug. Rodin, din belşug reprezentat cu vreo 10 statui răspândite pe peluze, printre copaci.  Impresionant, total diferit de ce ne-am fi aşteptat, fiind vorba de americani. Poze pe capete, să vedem ce se alege de ele, luate din mers, nu în condiţii de studio. Totuşi, ca document, dacă ar fi să detaliez această consemnare din fuga mare.

Şi, în locul cel mai special, într-o largă sală cu cupolă cilindrică, f. adecvată, parcă anume construită în acest scop, este expusă Pasărea în spaţiu a lui C. Brâncuşi. O minunăţie care-ţi taie respiraţia. Tocmai atunci apare şi Ileana, ne delectăm prin nesfârşitele săli de pictură mai veche sau modernă, mai întârziem vreo oră. Dar aici trebuie să revii, să stăriu, să... Apoi spre casă, făcând cuvenitele cumpărături pentru trataţia de mâine. Masă copioasă pe terasă. Apoi facem proba proiectorului, fără a reuşi sincronizarea. Vom mai încerca. Sau se va face tot manual. Tehnica asta! Ileana se teme că mâine vor fi puţini participanţi, dar şi-a anunţat prezenţa poeta Petra Vlah, care va scrie pentru Meridianul românesc. Ar fi cazul să pregătesc cărţile pentru mâine; aparatul foto şi cel de filmat.

ion lazu, fotografii californiene

Poezia zilei

ion lazu:  Umbra

Pe închisa pleoapă stângă

Mi-a căzut o umbră-n dungă.

Cu-nserarea de sub pleoapă

Planeta mea o întreabă:

Eşti a cărei sau a cărui

Lucru din care te nărui?

Pasăre sau vietate

Om sau salcie-ntre toate

Aşteptate şi neaşteptate?

În zbor fluture zălud

Sau albină de la stup -

Ori eşti umbra fără trup?

(din volumul Muzeul Poetului, 1981)