joi, 13 octombrie 2011

ion lazu: Jurnal american, VIII; Două zile la Fedeleşoiu-Vâlcea, III; fotografii, poezii

 
ION LAZU: Jurnal american, VIII

Luni 12 mai 2008. Noaptea, senin şi luna care la chindie era cam desupra capului, după ce a evoluat spre luminile funicularului de pe versantul munţilor de la West, a dispărut lăsând întunericul compact peste oaza din deşertul indienilor. De dimineaţă suntem treziţi la 5:15 şi până la 6:30 ne luptăm să cărăm şi să înghesuim bagajele în maşină. Dar reuşim să apărem la orizont odată cu soarele. Şi iată-ne la drum! Fac poze spre munţii cei golaşi, cu relieful arid, bine pus în evidenţă de razele piezişe, apoi altele cu bateriile de mori eoliene - şi brusc intrăm într-o volbură de nori cu un pospai de burniţă. Precât se întunecase, ne temeam de vreo furtună, dar vântul nu se umflă.
Aseară făcusem o plimbare cu Lidia de cam două ore prin cartierul vilişoarelor de vacanţă, însă nu ne ies în cale decât 5-6 oameni, deci prea puţini vin aici, chiar în week-end. De unde această linişte grozavă în oaza de la poalele munţilor. Am făcut poze cu palmieri, îndrăgostit de siluetele lor suple, evanescente, care îşi înalţă vârfurile dincolo de crestele montane.  Am identificat o pasăre neagră, ceva mai mare decât mierla dar mai mică decât corbul, mai suplă ca el şi cu o coadă lungă, fantezistă, cum numai pasărea noastră de lemn din casă mai are. O replică a ei, californiană? O prefigurare? Oricum, e o teribilă asemănare. Câteva anunţuri de vânzare, semn că lucrurile înregistrează un recul. Îi spun Lidiei să pună ochii pe vreo vilă dintr-astea şi să licităm. Însă nici faptul de a avea o casă de vacanţă aici, în vestitul Palm Springs nu oferă o garanţie că vei fi fericit. Cazul prietenilor Ilenei. Acea femeie e probabil atinsă de o boală psihică. Acei nebuni neagresivi, bine mascaţi, care umblă liberi printre noi.
Acum din urmă, despre dimineaţa recitalului:
Plecăm în mare grabă, ca să fim la slujba care începe la ora 10. Intrăm, doar câţiva oameni, alţii aveau să se adune între timp. Observ picturile de pe tavan, ale Titianei. Ce se întâmplă? Biserica nu are un lăcaş al său, a fost închiriată o latură a unei clădiri pe colţ, fără etaj, cu plafon plat, probabil construcţie cu altă destinaţie. Căci pe cealaltă latură se află un magazin alimentar. O intrare este la biserică, iar următoarea la sala de mese, o a treia, blocată pe moment, după colţ, tot către acestă sală unde enoriaşii se adună după slujbă, pentru lanci sau alte activităţi. Cu scaune şi mese rotunde, de plastic, rabatabile. Cu decoraţii artizanale pe toţi pereţii, ca să creeze o ambianţă românească.
Preotul oficiază din altar, îmbrăcat în odăjdii de mare pompă, apare între uşile împărăteşti şi venind în sală cu cădelniţa. Voce frumoasă, sprijinit de răspunsurile preotesei şi ale fetelor sale. De glasurile enoriaşilor. Vreo 20. La sfârşit predica, foarte cuprinzătoare şi doctă, despre Duminica mironosiţelor. Cele 7 femei care în zori s-au dus să ungă cu mir trupul lui Hristos. Iar problema lor era/este problema dintotdeauna a creştinismului: Cine o să dea de-o parte piatra de la intrarea mormântului?
Apoi trecem în sala de conferinţe, unde luăm o gustare mai consistentă. Preotul anunţase recitalul încă la sfârşitul slujbei: familia Ion şi Lidia Lazu, Asociaţia Viitorul român, dna prof.univ.Ileana Costea. Ei aranjază mesele, eu cărţile pe-o masă laterală. Reuşesc să schimb câteva cuvinte cu diverşi, apoi cu un sculptor neamţ, căruia îi arăt albumul cu trovanţi. Din păcate, unii nu pot rămâne la recital, au slujbe. De altfel preotul menţionase că fiind Ziua mamei, mulţi enoriaşi au rămas acasă, în aşteptarea rudelor şi prietenilor care cu această ocazie vin din toată America. În schimb a venit, cu o săptămână mai devreme, o familie Cincă, de dincolo de San Francisco, ca să facă pomana de 6 luni a mamei şi să participe la recital. Nimeresc la masă chiar cu această familie, care are o fetiţă de 3-4 ani, tare neastâmpărată. Şi se dovedeşte încă o dată că o fi ea mare lumea, dar lumea prietenilor e dimpotrivă, mult mai mică, pentru că dl Octavian este fiul unei doamne care a fost colegă de grupă cu Mircea Ciobanu, iar soţia acestui Cincă a fost colegă de birou cu Raluca, fiica lui Mircea. Aflu că la examenele studenţeşti Mircea avea lupte cu profesorii, lua note la limită. Ieşea din examen şi le spunea cu năduf colegilor: Să vă fie ruşine, tocilarilor!  Îi arăt dlui Cincă pasajele şi paginile din Himera unde am scris despre Mircea şi CV-ul din care reiese că MC m-a publicat cu trei cărţi la editura C. Rom., în vremuri foarte grele pentru mine. El este inginer de telecomunicaţii şi o duce foarte bine. La masa noastră un Dobre, fost boxeur şi fotbalist, de fel din Timişoara, unde lucrurile erau mai lejere, totuşi a trecut clandestin graniţa în 82 şi apoi la telefon le-a spus altora pe unde se poate trece. Aici are un magazin almentar alături de biserică, a adus gustările şi a făcut nişte mici, ca să ne simţim ca acasă. Are brânză de Sibiu şi de la bulgari.
Le spun pătimirea mea cu brânza din Paris. Insul nu poate rămâne la recital, are grija magazinului său, închis pe moment. La altă masă, un muncitor de la Oţelul Roşu, om simplu. Aflând că sunt din Bucureşti, îmi spune numele unui inginer de la ei care venea la Bucureşti, apoi alt nume de inginer, ceea ce îmi aminteşte de sătenii care îşi închipuiau că eu am ştiinţă de consătenii lor pripăşiţi în Capitală... Nici în America, anume în California, acest muncitor de treabă nu s-a dumirit ce şi cum...
Câteva disfuncţii cu proiectorul, aşa că în aşteptare vorbeşte Lidia, apoi preotul, acesta chiar foarte informat, la nivelul unui profesor universitar. O introduce apoi pe Lidia, începe recitalul şi totul se desfăşoară la cel mai înalt nivel, lumea foarte emoţionată, au fost aplauze în timpul spectacolului şi în repetate rânduri la sfârşit, cu strigăte de bis, iar eu am filmat absolut toată evoluţia Lidiei şi proiecţia de diapozitive care a avut loc la urmă, pe muzica lui Liviu Marinescu şi picturile lui Jerry, şi cuvântarea de încheiere a Ilenei Costea. Autografe, multe poze şi cele mai calde cuvinte de laudă, din partea familiilor Mihai, Sigartău-Jurca, Cincă, Viorica Breban, încă alţii. Nici un artist sau actor nu este în stare să facă acest lucru, a declarat o tânără doamnă care ea însăşi interpretează muzică indiană. Schimb de cărţi de vizită, promisiuni de revedere în Bucureşti, la Târgul de carte. Şi mari emoţii, fiind primul recital aici, iar Lidia scânteind de bucurie că prestaţia ei a fost la cea mai înaltă cotă. S-au vândut cărţi de 130 dolari şi s-a strâns o donaţie de 350 dolari din partea comunităţii. Ileana se arată dispusă să ne dea de pe acum o parte din banii strânşi, ca să avem de buzunar. Ne-au dat la noi mâncare, prăjituri şi chiar o pâine caldă, ardelenească, făcută special în casă, f.f. gustoasă, mie amintindu-mi de Pocola anului 1968.
Ne despărţim cu cele mai frumoase sentimente de gazdele noastre din Palm Springs şi o zbughim acasă; cei doi pleacă să cumpere unele lucruri, Lidia se odihneşte, eu mă învârt pe-afară; cei doi revin, mai liniştiţi, conchid că a fost o reuşită şi un punct câştigat. Ileana subliniază că nu poate promova decât lucruri în care are încredere. Bucuroasă că Lidia i-a confirmat impresia iniţială excelentă, cea care a determinat-o să iniţieze recitalurile. Ei trec la odihnă, iar noi pornim într-o hoinăreală de două ore printre casele de vacanţă, facem cât de multe poze se poate, cu umbre de palmieri, cu mari cactuşi, cu flori intens mirositoare. Am spart gheaţa, şi nu oricum!exclamă Lidia, cu mare mulţumire. Şi deja se gândeşte intens la următorul recital, duminica viitoare, la Holywood, îmi pare...”iată visul nostru împlinit!”, vorba lui nenea Iancu... Să nu uit, la recital s-a prezentat şi consulul economic român din zonă, un anume Răzvan Dumitrescu.
                                (va urma)

ion lazu, fotografii californiene






























ion lazu: Două zile la Fedeleşoiu-Vâlcea, III.
Până ce Lidia şi Doina au să încropească de-ale mâncării, căci o vecină a cadorisit-o cu 5 caraşi mari, abia pescuiţi din Olt, ies afară, să inspectez gospodăria. Însoţit îndeaproape de cei doi lupi, numiţi chiar aşa: Lupu şi Sara. Mă mişc încolo şi încoace prin curte, care este o livadă neîntreruptă, de la gardul dinspre drum până la cel din fundul grădinii. Din orice loc, de jur împrejur se zăresc culmile dealurilor. Altceva, nu? Însă, nu uitaţi: mereu pe uşoară ploaie. Ne-a  încolţit încă de la Piteşti, s-a menţinut pe tot traseul – şi, ca să nu lungesc vorba, avea s-o ţină „fără pauză” toată seara, toată noaptea şi în ziua următoare (de duminică), până spre orele 18. Deci nu mai puţin de 30 de ore de ploaie neîntreruptă. Însă de data asta o ploaie de toamnă, liniştită, grijului să nu se risipească zadarnic, parcă ştiind cât de însetat este pământul. O ploaie zisă mocănească, fără vijelii, furtuni, copaci doborâţi. Mă plimb de colo colo şi privesc, mă gândesc la aspecte de-ale vieţii acestor oameni care nu mai sunt; fac fotografii. Începusem cu un scăunel cu trei picioare, din cele tradiţionale, pentru stat la masa rotundă, ea însăşi cu trei picioare. Chestiunea asta cu cele doar trei picioare are un schepsis. Două picioare de sprijin ar fi prea puţine (şi totuşi sunt folosite în lumea satului, oricât ar părea de hazardată afirmaţia, de pildă în cazul băncilor sprijinite de gardul de la drum, de unul dintre stâlpii lui); însă cele patru picioare, general admise, pun condiţia unei suprafeţe perfect plane. De unde în curtea, la vatra ţăranului din evul mediu?! Poate fi o altă explicaţie a faptului că atâtea piese din mobilierul ţărănesc sunt suspendate, agăţate pe pereţi? (Inclusiv în casa de la feleleşoiu, atâtea piese al căror nume îmi scapă, dar despre utilitatea cărora nu am nici o îndoială...Soluţia, pentru piesele care musai să stea pe jos? Scaunul, masa, cu doar trei picioare. Un astfel de scăunel îmi prezintă din prima clipă Doina: mi s-a spus că avea o sută de ani în momentul naşterii mele...Dintr-un lemn luat cu barda, cu cei trei fuştei bătuţi oblic, zdraveni, de neclintit – scaunele de la Masa Tăcerii; scaunele Moromeţilor; în cazul nostru special, cu un orificiu în care aflu că se puneau nucile pentru a fi sparte. Să spun că acest scăunel mi se pare o bijuterie, un lucru de nepreţuit, ar fi prea puţin.
În faţa intrării la bucătărie, la cca 10 paşi de casa mare, se află aşa-numitul bungalou (cuvânt englezesc, dar înstăpânit aici, căci l-am auzit pronunţat şi de vecini – semn al creditului de care se bucurauNicoleştii printre localnici), iar în fapt o căsuţă unde se locuia în timpul verii, la livadă sau la via din deal. Oricum, nenea Ionică Nicolescu, soţul Floricăi, om cu studii filologice în Germania, a adus-o la un moment dat de peste deal. Probabil pe timp de iarnă, trasă pe zăpadă, precum o sanie. Şi această construcţie numai şi numai din bârne groase de stejar, pe cât de bine proporţionată şi funcţională, are la temelie nişte plaşi teribili, de abia îi cuprinzi cu braţele, practic nemuritori. Totul din lemn, lucrat artizanal: un pridvor acoperit, o încăpere cu trei ferestruici, spre trei zări şi o uşă masivă, cu ferecături meşterite la fierărie... Fotografiez diferite ulcele şi ulcioare atârnate pe sub streşini, tâlvuri, balanţe de pe vremuri., sugerându-mi că rigoarea-precizia nu a lipsit cu totul în relaţiile interumane tradiţionale. Acum căsuţa de lemn este învăluită din trei părţi de joardele unor viţe de vie pe rod, cu struguri albi-gălbui, dulci ca mierea... Ferestruicile cândva vigilente, au peste ochi un fel de basma vegetală,  de parcă n-ar mai trebui să vadă ce e de văzut în lumea asta schimbată... Mulţi pomi au fost sacrificaţi, în timp, se mai văd buturugile  largi cât roata carului, acoperite de licheni, de ciuperci ajurate: duzi seculari, nuci grozavi etc. A căror poveste o mai ştie doar Doina, se pare cea mai implicată în conservarea acestei lumide care sufleteşte s-a legat indestructibil. Acum spre drum îşi răsfiră crengile suverane doi nuci uriaşi, din care la orice adiere pică vreo nucă două, în iarba groasă, pe frunzele jilave. În dreptul casei, un brad, care ar fi crescut prea înalt, ameninţând casa, dacă nu i s-ar fi retezat vârful. Doina are un fel de teamă în privinţa acestui brad plasat prea aproape de imobil. Un alt pom, acela secular, a fost răsturnat de furtună, din fericire a căzut între şi între, nu a distrus practic nimic important. (Adus din munte, a rămas în nemişcare mulţi ani, vreo opt, ca apoi să-şi dea drumul pe înălţime, crescând ca în poveste, parcă spre a recupera timpul pierdut, în nehotărâre...). Un bătrân dud, acoperit complet de glicină, care practic l-a sufocat, pomul gazdă nemaireuşind să scoată măcar o creangă prin desimea plantei agăţătoare. Cireşi deja desfrunziţi (căci vor fi primii la primăvară!),  meri cu frunte până la pământ, peri înalţi, argintii de atâtea fructe, încât frunzele nu li se mai văd. Fructe din abundenţă în ramuri dar şi picate pe jos, înroşind iarba... Te pierzi  în contemplarea unei astfel de gospodării, o simţi suficientă sieşi, autonomă, oarecum desprinsă din curentul timpului, detaşată în idealul ei edenic.
Duc bagajele în camera rezervată nouă, în casa mare. Cele 5-6 trepte, o verandă cu geamlâc, trei dormitoare cu sobe de teracotă. Cea de la mijloc găzduind şi biblioteca celor doi intelectuali. Multe tratate de filologie. Volume în germană, în engleză.Au dat consistenţă vieţii Nicoleştilor. În camera rezervată nouă, o colecţie completă Munţii noştri, cu itinerarii turistice în fiecare masiv muntos din carpaţi, cu hărţi pe care-mi face plăcere să le deschid, să urmăresc trasee. Să resuscit amintiri personale.  Doina îmi spune că Radu este un redutabil montaniard; dar şi ea însăşi a fost pasionată de munte, cu regretul că n-a avut întotdeauna cu cine să plece în drumeţii.
Doamnele au preparat un borş de peşte, o tavă pe care au pus-o la cuptorul electric. Vom bea must, vom mânca precum la vestitele cherhanale din deltă. Voi face focul în soba din camera noastră. Reuşită de la primul chibrit aprins! Ca să-mi dovedesc mie însumi că nu degeaba am colindat de când mă ştiu. Discuţii, la bucătărie. Continuate la noi în cameră. Poveştile dau năvală, pe uşi şi pe ferestre, se cer reanimate, ascultate...
Focul duduind în sobă, până târziu în noapte. Ploaia cântând în streşini, de câte ori  mă trezeam din dulcele somn, un somn regenerator, atât de diferit faţă de cel de deasupra bulevardului Rm. Sărat, una dintre blestematele artere de noapte spre Big-Berceni, spre... o necurmată, îndârjită suită de ambreiaje, de... Să nu stea ploaia, îmi ziceam, să-i dea brazdei umezeala vitală. Suntem la adăpost, în cel mai binecuvântat culcuş omenesc.
Or, ploaia şi-a văzut de ale ei în toată dimineaţa zilei următoare, de duminică. Iar noi de-ale noastre. Eu ajutând pe ici şi colo. Pândind zările, fotografiind. Povestindu-le despre tufurile vulcanice de la Malul Alb, despre nisipurile de la Sticlărie-Goranu... Despre câte toate.Mâncăm ce gătiseră aseară, terminăm mustul abia înţepător. Culeg nucile de pe jos, destule. Găsesc o crăcană, de salcâm boieresc, îmi ia ceva timp să o curăţ de spini şi încep să bat nucii, pe rând, desigur numai crengile mai joase, la îndemână. Adum ce-a căzut pe jos. Găsesc în spatele casei o ditamai prăjină, asta e unealta predestinată bătutului nucilor; cu ea dublez raza de acţiune a muncii mele. Dar pe puţin două treimi din recoltă rămâne totuşi în coroana nucilor imenşi, va veni cineva care va duce munca la bun sfârşit.
Şi, imediat după masă, pornim spre Schitul Fedeleşoiu. Despre care îl întrebasem pe taximetrist: nişte ruine, castel, un schit, ziduri în ruină, rămase la înălţimea de vreun metru... Nu avea habar. Fapt este că nici eu nu-mi mai aminteam bine despre ce e vorba, după trei decenii şi mai mult decând venisem să le văd... Dar Sara se strecoară printr-o spărtură a gardului şi ne face mari probleme, ajunşi în şosea: nu se fereşte de maşini, intră în relaţii tensionate cu mulţimea de câini de pe drum. Musai să ne întoarcem. Ajunşi în dreptul casei, numai ce-o vedem că-şi ia avînt şi sare peste gradul de vreo 3 metri înălţime. Doina decide să rămână acasă, cu câinii, cu alte multe treburi. Plecăm spre Schit.  La nici 10 minute distanţă.
Dar ce frumuseţe! Totul dichisit la cel mai înalt nivel. Alei, flori, ziduri, dale de piatră în întreaga incintă. Dincolo de cimitirul satului, pe stânga, ajungem la Schitul propriu-zis. Turnul de la intrare. Citind panourile, înţelegem că Schitul este sub controlul Patrimoniului, al altor instituţii ce conservă moştenirea culturală-religioasă-istorică a ţării. Fotografii. Da, îi spun Lidiei, ceea ce vedem acum este mult ameliorat faţă de ruinele părăginite de data trecută. Iată clopotniţa-turn de la intrare, cu imensă arcadă şi porţi ghintuite, iată bisericuţa, iată arhondaricul ca un mic palat administrativ, pe cât de sobru altfel; câteva chilii; fântâna din incintă, nucul  nelipsit de la orice mânăstire; iar pe cealaltă latură, ruinele, acum refăcute-conservate, cu dale de piatră deasupra. Şi ploaia care nu se opreşte o clipă, parcă spre a ne pune la încercare. Dar ce minunăţie de picturi în pridvorul schitului! Subiectul care m-a fascinat, pe vremuri... Nu găseam filme color, nu găseam diapozitive, pe cât mi-ar fi trebuit...Şi uşa de lemn sculptat. Inscripţia (pisania!) în slavoneşte de deasupra intrării. Din păcate, fiind trecut de 13:00, biserica este închisă, iar preotul, ne dăm seama, va fi avut o zi grea, nu se cuvine să-l deranjăm la ora mesei şi a siestei. Dar câte flori în pridvorul arhondaricului, adevărată cascadă multicoloră... Şi eu cam întârzii, căci am dibuit un nou subiect de fotografiat: lespezile de piatră, acum spălate de ploaie, cu desenul bine reliefat, cu cele mai vii culori. O lespede spălată de ploaie are ceva viu, emoţionant, precum un suflet de om după spovedanie... Am să le postez pe blog, în serial. Numai pentru asta dacă aş fi venit la Fedeleşoiu, îmi spun, şi ar fi meritat cu prisosonţă!
La ieşirea din Schit, sub marele portal, zăresc un sfeşnic artizanal, parcă de pe la începutul creştinismului nostru - spun asta ca metaforă. Acum dat de-o parte, ca anacronic. Scos din inventar... Iar întru-n chenar, istoricul lăcaşului: Construit între 1673-1700, deci pe vremea celei de a doua domnii a lui Grigore Ghika, pe vremea Mitropolitului Varlaam (cel din manuale!), care la un moment dat a renunţat la păstorirea conaţionalilor şi s-a retras la acest schit... Pilduitoare poveste. De ce oare toate poveştile despre oameni adevăraţi sunt atât de actuale?
Dar nu este acel Vodă Grigore Ghika, pe vremea domniei căruia s-au ridicat atâtea biserici minunate în nordul Olteniei? Cele despre care va fi fiind vorba şi în expoziţia de pe gardul ASE, despre care am relatat pe acest blog? Şi nu este tot de pe vremea Voevodului Grigore Ghika biserica din satul Obeni, locul unde se desfăşoară acţinuea din romanul meu aşa-zis istoric, Rămăşagul, Cartea românească, 1982?  Cine leagă unul de altul şi de celălalt toate aceste lucruri şi fapte şi visătorii?
Să fi trecut vreo oră de când am intrat în incinta Schitului? Ne retragem, pe uşoară ploaie, sub umbrele, cu  ochii peste gard, la crucile albe, flori de piatră printre flori de dalii, de... Poate cel mai frumos cimitir pe care îl văd, îmi zic... Iată că mai şi mor oamenii de pe aceste meleaguri binecuvântate... Ai vrea să afli: de ce părăsesc oamenii nişte locuri atât de frumoase, ce fac concurenţă Paradisului? Şi totuşi. iată, pleacă, oricât de amânat. Mătuşa Doinei, nici la ai săi 101 ani nu se îndură să plece: i se pare minunată viaţa, ştie încă să-i preţuiască darurile...
În stânga intrării la Schit, o imensă cruce, de piatră, simplă, cu inscripţia în slavoneşte, sau de ce nu?, direct în greacă - literele slavoneşti, se ştie, sunt calchiate după cele ale alfabetului grec.

































































ion lazu: Ci eu...

Până la urmă şi roua s-a ridicat
Până la urmă şi dimineaţa
Cu nori s-a brăzdat

Până la urmă şi-au încropit cântătoarele
Euritmia în pădurea ce-a adormit
De pe-acum, de-a-npicioarele

Până la urmă
Şi câinii mă simt, din turmă
Alungându-mă în sus, pe vad

Până la urmă şi torenţii cad
Dintr-un versant şi din altul
Ritmat

Ci eu, pe nisipul albiei ud
Mă duc şi revin şi nu ştiu
Încotro să curg

Până la urmă, în care zi
Aerul gurii va amorţi?

1979, Goranu-Vâlcea
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)