duminică, 23 octombrie 2011

ion lazu: Jurnal american, XVIII; poezii: O postare pe blogul N Ciobanu; O cronică de Elisabeta Isanos, I

ion lazu: Jurnal american, XVIII

... Dimineaţa punem bagajele, încuiem, ascundem cheia unde convenisem şi pornim la drum lung spre casă, de data asta pe un traseu mai simplu, mai neaccidentat, anume: vreo 60 km spre est, până intrăm în marea autostradă care se lansează spre sus-sud-est, oarecum paralelă cu ţărmul oceanului, însă urmând fundul unei foarte lungi zone depresionare ce se instalează între şirul de munţi dinspre Ocean şi un al doilea şir montan, acela mult mai masiv şi mai înalt,  celebrul Sierra Nevada, pe care o să-l tot vedem în stânga noastră, la o distanţă mai convenabilă decât la venire, mă gândesc eu, fotograful.
Şi mă surprinde pe hartă un aspect insolit: Pe fundul respectivei chiuvete văd cursul unui râu care colectează afluenţii ce se adună din Sierra Nevada şi îşi croieşte drum spre nord vest, lucru de înţeles, căci se va drena în golful San Francisco. Dar ceva mai spre vest de acest traseu se plasează încă unul, oarecum paralel cu primul, însă constat că este vorba despre un apeduct despre care Ileana îmi spune că ar colecta apele pentru alimentarea Los Angelesului. Inginerie hidro, nu glumă! Deja harta îmi arătase că pe versanţii golfului San Francisco, la înălţimi, de jur împrejur, se află o salbă de bazinete lunguieţe, asemenea unui castel de ape, din care pare să se alimenteze marele Frisco.
Mergem lansat la vale, spre sud, pe larga autostradă şi la un moment dat ne atrage atenţia culmea montană vestică, dinspre Ocean, cu culmi golaşe şi cam teşite; oprim la o belvedere, panoramăm, facem poze, Ileana şi un fragment de film; Dealuri necultivate, la stadiu de sălbăticie, imaşuri-păşuni, sau ce vor fi ele, locuri unde se pare că omulk încă nu a pus piciorul. Dincolo, în spatele nostru, pe albia văii, deja vedem canalizările pentru apeductul aparţinând de LA. În rest, turme de vite, rare culturi pe pantele cu ierburi argintii.
E trecut de ora 13, mai avem vreo 500 km până la LA, dar ce-i vine Ilenei? Încă o idee de zile mari. Pare să nu se mulţumească cu ce ne-a arătat/dăruit până acum. Vrea să ne abatem din drumul de întoarcere, care ne-ar fi adus odată cu seara la Encino şi vrea să ne îndreptăm cu dinadins spre vest, către Sierra Nevada, ca să vizităm nici mai mult nici mai puţin decât Parcul Naţional Sequoia! O să înnoptăm în rezervaţie şi a doua zi dimineaţa ne continuăm drumul spre casă. Aşa că mă roagă să fiu atent la marcaje, dincolo de Volta vom ieşi la stânga din autostrada 5 şi ne vom dirija spre est, pe şoselele 152 şi 233 până întâlnim  autostrada 99, paralelă cu 5 dar plasată cu vreo 80 km mai la est, mai spre Nevada... Zis şi făcut.
Era de imaginat o mai mare pleaşcă?! Aşa că la 14:30 suntem deja la autostrada 99, localitatea Fairmead, notabilă doar în acest context. Pe o luncă plată, cu lanuri şi mari livezi de caişi şi meri, cu rare ferme şi hangare, ajungem la orele 15 la Fresno. De Fresno chiar că am mai auzit!O azvârlitură de băţ şi vei susţine că l-ai şi vizitat, e al tău...
De aici lăsăm  fără mari regrete anosta 99 şi ne înscriem dibaci pe 180; de aici încolo vom merge numai spre răsărit, mai întâi pe zona plată, apoi abordând dealurile şi munţii ce se zăresc chemători în faţa noastră. Ileana vorbise la telefon cu Rezervaţia şi a obţinut o căsuţă pentru la noapte; avem unde ne odihni ciolanele suprasolicitate. Asta îţi induce un fel de curaj, de nepăsare la efort.
Începem să urcăm prima clină a munţilor. Oraşul Centerville şi dincolo deja trecem peste o apă vijelioasă: Kings River. Dar traseul nostru îl părăseşte, ne vom dirija pe pintenul montan care ne va scoate tocmai sus, pe creasta Sierrei celei mari. Şi nu e de glumit acest urcuş în forţă, numai pe muchia crestei, mereu în sus, cu văile deschizîndu-se la dreapta şi la stânga, deocamdată tot în bazinul hidrografic al Golfului, de nu mă înşel, eu, tartorul hărţilor..  
Urcăm o dată cu după-amiaza, cale lungă să ne-ajungă, precum în poveste;  şi suntem deodată între arborii Sequoia gigantea, monumentali, despre care învăţasem la facultate. Dar avem încă de mers,şi anume numai pe creastă, cu trâmbe de nori care se ridică şi apoi se prăvălesc de cealaltă parte a masivului muntos. Aici e aici. Intră un pic de frică în Lidia, de pe locul din stânga mea. Ceea ce dă un pic de solemnitate împrejurării. Ileana conduce cu tot curajul şi în curând iată-ne ajunşi într-un loc mai deschis, cu diverse construcţii simple, fără etaj, de lemn. Este Recepţia. Mergem şi rezolvăm, dar intrăm şi în nişte magazinaşe, cumpărând cine ştie ce, de-ale gurii dar şi fleacuri turistice, vederi, pliante, ghiduri... Poze. Mergem să ne instalăm. O căsuţă de lemn, cu două paturi şi un calorifer pe care îl conectăm imediat, căci aici e în creierul munţilor şi e deci frig, la peste 2000 m – şi să nu uităm că am urcat neîntrerupt, de la 100 m altitudine până deasupra norilor...  Pe hartă campingul se cheamă Grand Grove Village.

                                                          (va urma)

Fotografii: Drumul spre Sierra Nevada- Parcul Naţional Sequoia Gigantea


























O postare pe blogul lui Nicolae Ciobanu.

Iar mi-a fost refuzată postarea, după ce-mi dăduse speranţe cu Transcrierea textului..., aşa că "în zadar se zbate şi asudă/Fruntea voastră galbenă ca ceara/ Nu puteţi, degeaba-i orice trudă..." etc, măcar să nu mă mai fi chinuit în dreptunghiuleţul cel meschin, scriam directamente acilişa...

Prietene Culai/Colas, Nikos, Colica etc, am citit cu încântare şi delicii noua Dtale postare abia acum două seri (şi deja poate ar trebui să refac lectura... ne cam dă de ruşinică memoria, biata de ea...). Dar nu s-a pomenit ce ocupat poate să fie un deţinător/susţinător/întreţinător de blog, mai ales ţinut zi de zi... Cam încep să-i înţeleg pe cei care, cu fruntea în propriul ecran, nu mai au vreme de al amicilor (ecran!), deh!
Aşteptam cu nerăbdare urmarea relatării despre împachetarea de-a doua "la Bacău, la Bacău...", într-o Universita... a acad. ES, care abia aştepta... Iar replica "Nu vă rămâne decât să mă înfiaţi!", cu aparenţe de spontaneitate şi aplomb, esteşi ea împrumutată şmechereşte tot din viaţa noastră culturală; acolo însă un cirac, să-l aduleze pe marele sărbătorit, l-a rugat: Înfiaţi-mă! Nimic nou sub soare..., şi "Eu spun cuvinte care s-au mai spus...", vorba marelui Will...
Şi, ca orice "intelectual puţin (mai mult) ipocrit", ES a dat drumul poveştii vieţii sale de self-made-man, încă din pruncie terorozat de a ajunge sau nu academician, precum unchiu-său. Povestea în sine a lui ES se întâmplă să o ştiu destul de bine (căci... socializez, nu?), a spus-o cu insistenţă, ea a devenit/vrea să fie/ una dintre legendele moderne-postmoderne, cum se întâmplă cu cei ce reuşesc, mai ales dacă se auto- promovează în toate ocaziile... Şi, la tot ce a triumfat şi a primit caftane negre-pătrăţoase, ne vedem ameninţaţi să mai priimească, până pe la 95 de ani, câţi aflăm că au apucat să vieţuiască părinţii dsale. Un fel de: Atenţie, sunt disponibil de... DHC-uri! (De altfel sunt unii croiţi să ne călărească ani mulţi şi fericiţi. Un fost mare prieten al lui ES, acum la fel de mare sau şi mai şi duşman, când să-l alegem a doua oară, ca o ameninţare, cică glumeaţă dar bine plasată, ne-a atenţionat că nu scăpăm uşor de el, maică-sa e încă în viaţă şi se apropie de sută... Zic, astea le cam ştiam..., însă foarte vie, ageră este relatarea dumitale de fin şi creditabil observator-cronicar-scrib, ca de pe o bandă magnetică (a minţii de data asta!) a desfăşurării de academicale.
De la plecarea cu trenul, cu scena memorabilă (şi cu simţire de fost cheferist) din gara acum părăduită şi copntinuând cu discuţia celor două vecine ţaţe intelectuale,- inevitabila "gură a lumii"...(şi ce măiestru descrii turma de capre de pe deal...) şi tot ce urmează a ţi se întâmpla şi a vedea în locaşul fost al studiilor pedagogice (ale până acum încă ne-ilustrului Culai - un decalaj de numai jumătate de secol, o nimica toată, bre!) se citeşte cu  recunoaşterea calităţilor de intelectual şi cărţaş ale celui ce relatează. Atât de inteligent comentat tot spectacolul universitar, complet în desfăşurarea sa festivistă, transcris sensibil dar şi delectabil stilistic, încât textul discursului academic, furnizat cu albastru, nici n-am mai dorit a-l citire, ca deja fanat...
Ridicat din râvna de a-l egala pe unchiul academic, râvnitor şi la facultate, mereu iţindu-se în faţă şi atrăgând privirile unor Ralea, Vianu, Călinescu, Iordan, Rosetti..., care, nu se putea altfel din partea unor personalităţi de primă linie, l-au remarcat, promovat, susţinut... Omul care nu iubeşte să înapoieze cărţile împrumutate, căci prea mult le iubeşte şi totul le datorează... A dat marea lovitură cu facsimilarea integralei Eminescu, pohta ce-au pohtit alde boiar Dinu Noica, sireacul... Ca încă de a doua zi să fie reclamat pentru deturnare de fonduri... Nu e aici oare o iscusită punere în scenă, spre mai marea publicitate? Totuşi cu efecte microscopice la noi, ar fi făcut rupere de nori la Yankei...
În rest: "Literatura m-a ..." asta parcă mai auzisem - şi totuşi prefer să se repete asta decât contrariul ei... Şi "cine s-a plâns pe-atunci, se plânge şi acum!". E corectă observaţia, din partea cuiva care se declară sedus de filonul epic al criticii... Însă, amice Culai, de ce în acest text de mare clasă, pe care mă tot miram că nu-l citesc din vreo carte-revistă, Matale te restrângi la iniţiale precum VR, VD etc, sau la omonime Oboi etc, când relatezi despre fapte publice, puse în scenă de alţii, pentru toată gloata?!, Nu are rost să eludezi, doar dacă nu cumva din lipsă de spaţiu... Eu sunt de principiul: scrie-i omului numele întreg, de-i place ori ba, că şi aşa nu i-l va mai scrie nimeni, în veci... Oricum aşa fiind la noi, nişte încă-sălbatici, prea rar se va declara bucuros cel despre care cu sudoare scrii, ci îndeobşte se arată ofuscat, lezat în excelenţa sa de Nimeni...
Cât despre încununarea activităţii cu acel DSR, aici trebuie să iau oarece distanţă, "pentru căci", nu le hie di diochi!, taman pi mini (suntem la Bacău, nu?) m-au omis din cuprins bieţii referenţi. Că de, nu avem nemţi, vorba cea dreaptă a lui Arghezi. Prezent în Dicţionarele Iorgulescu, Marian Popa etc, iată căci onor Colectivul de redacţie academică mă eludează... (Dar oare Google la ce va mai fi find bun, când scrii de-o plidă: Ion Lazu şi... vezi singur peste-milionul de referiri...) În fine, tot ca să nu fie la noi şi la mine binele cuvenit, sau măcar cel firesc...
Spre amuzament, îţi voi expedia e-mail, textul scrisorii mele către ES, la care de 5 ani nu a găsit cu cale a răspunde. Tovalul, bre...
Fie deci să bloggim mai departe, fârtate Culai, cu mare osârdie aplecaţi pe pagina pătimirii noastre! Cineva ne citeşte, cu empatie, precum se şi vede -şi asta e mai important decât caftanul pătrăţos al ES-ului ot Chiojdeanca ori Apostolache, nu mai ţin minte, dar nici nu mă strofoc să caut acum... Devotat, Lazu.


ELISABETA ISANOS - o cronică la Sălbaticul de Ion Lazu: VIEŢI PARALELE, I.


Citind  « Sălbaticul », am avut revelaţia faptului că, din multe puncte de vedere, cei din generaţia noastră am dus « vieţi paralele », în măsura în care am trăit şi am gândit la fel, fără să ştim adesea unii de alţii, existenţe nu de puţine ori eroice şi exemplare, ca şi acelea despre care vorbeşte Plutarh. Şi, în acelaşi timp, mi-a revenit în minte (pentru a câta oară ?) fraza citată de N. Steinhardt în « Jurnalul fericirii » şi atribuită lui Brice Parain**. Pasajul mi se pare esenţial pentru înţelegerea epocii : « Orice ştiinţă are taina ei de bază, ce poate fi surprinsă în momente de criză. A dreptului constituţional, abia după anii de închisoare şi după botez ajung să înţeleg că e curajul fizic în faţa morţii./.../Dreptul constituţional/.../cred că e ştiinţa garantării libertăţii./.../Şi libertatea nu o pot garanta până la urmă nici o lege, nici o constituţie, nici o curte de justiţie, nici un procedeu juridic./.../Ce rămâne până la urmă pentru asigurarea libertăţii ? Care e chezaşul sigur ? Numai unul : curajul fizic al indivizilor./.../Saint-Just: Împrejurările nu sunt dificile decât pentru cei ce se dau înapoi în faţa mormântului lor./.../Cel mai clar e însă Brice Parain, definitiv: Dacă vrem să fim liberi, nu trebuie să ne fie frică de a muri, asta-i tot./.../ Libertate, fraternitate, egalitate este o simplă lozincă, iar revoluţia franceză a fost o catastrofă; libertate, egalitate, fraternitate sau moarte este însă cu totul altceva...”
   Aşadar, problema esenţială a vieţii a fost, este şi rămâne curajul. Unii, printre care şi N. Steinhardt însuşi, l-au avut chiar şi condiţii extreme, când li se punea hamletiana întrebare: a fi sau a nu fi om. Pe de altă parte, a existat în vremurile acelea şi o altă formă de curaj, poate la fel de dificilă, fiind vorba de  o manifestare de lungă durată, ţinând de opţiunea unei vieţi întregi. Mă gândesc la acei oameni datorită cărora viaţa a mers înainte, cum se spune, cu toate ale ei, deşi întâmpina uneori uriaşe oprelişti, mă gândesc la profesorii care izbuteau, prin adevărate miracole de intonaţie, mimică şi discurs, să le insufle elevilor şi altceva decât ceea ce prevedea programa şcolară, de pildă, să-i facă să înţeleagă de ce « Luceafărul » e cu totul altfel decât « Minerii din Maramureş »... Datorită acestora rădăcinile vieţii nu s-au uscat, punţile dintre generaţii nu s-au rupt cu totul, şi asemenea oameni exemplari au existat în toate domeniile: ei şi-au făcut din munca lor o datorie de onoare, iar din viaţa de zi cu zi un şir de acte de curaj anonim. Crâmpeie dintr-o astfel de viaţă « paralelă », de multe ori exemplară, oferă şi romanul « Sălbaticul ».
   Din punct de vedere structural, cartea, împărţită în trei părţi (« Hulubăria », « Un om penibil », « Câştigul şi pierderea ») este romanul unui roman, desigur nimic altceva decât o “mise en scène” anume aleasă pentru a lăsa faptele şi personajele să vorbească direct şi frust, aşa cum le-a cules autorul, ca pe nişte cristale genuine. Nici personajele, nici autorul însuşi nu au intrat încă în litera ficţiunii, nu sunt decât tatonări, analize, variante, soluţii. Un lung « studiu de personaj », o incursiune în culisele care aparţin autorului: un viitor posibil personaj este întors pe toate părţile, cântărit şi analizat; paradoxal, acesta devine eroul propriei lui deveniri. Cartea ar putea fi rezumată astfel: în anii ’80, un geolog (autorul însuşi) îşi împarte existenţa între perioade la oraş, în aşa-zisa lume civilizată, şi altele în care străbate dealuri, munţi şi păduri, în căutarea dovezilor că misterioasele zăcăminte există în solul şi în subsolul patriei. Lepădând, aşadar, sfiala în faţa scrisului, de care pomeneşte la un moment dat, autorul îşi povesteşte peripeţiile, « zilele din viaţa unui geolog român ». O viaţă aspră, plină de încercări, atât din cauza vitregiilor naturale, cât şi din pricina atmosferei puţin propice colaborării. Ca şi cum ar scăpăra lovind două bucăţi de cremene, autorul scoate din cotidian fulgerări de poezie, portrete de oameni oarecare, ridicaţi din anonimat, schiţe de întâmplări aparent banale, care-l trădează şi-l acreditează ca discipol declarat al lui A.P. Cehov, căruia îi aduce repetate elogii, fie direct, reproducând discuţii literare cu colegii, fie indirect prin propria sa manieră de a pune în pagină realitatea. « Însă eu îl am la inimă pe Cehov, un medic care a murit la doar 44 de ani. A scris cu infinită înţelegere şi simpatie despre tot felul de oameni mărunţi, scoţându-le în evidenţă atât partea luminoasă, câtă va fi fost, dar şi partea lor meschină, penibilă, ticăloasă, care însă, abia ea, prin nu ştiu ce meşteşugită întorsătură a talentului, îi face umani... » Un efect deosebit este obţinut prin îmbinarea dintre condiţiile primitive uneori în care se desfăşoară munca geologilor, şi caracterul elevat al discuţiilor lor, despre artă şi istorie, despre filozofie şi cărţi. Geologii peripatetici discută coborând pe obârşii şi ciocănind versanţii « în stilul bondarului », prin păduri neumblate. Cei care nu pot gusta arta, se spune la un moment dat (de pildă chiar personajul « tatonat » de autor, Gligorie) nu au decât « o percepţie incompletă a mesajelor lumii ». Cititorul intră şi el, la modul mental, în dialogul personajelor, cu care poate fi sau nu de acord; mărturisesc că am avut un moment în care aş fi dorit şi eu să mă « bag în vorbă » la modul polemic, contrazicându-l pe Gligorie într-o chestiune de ordin istoric, despre armata română în Primul Război Mondial: „Or, Unirea nu s-a făcut prin ocuparea militară a vreuneia dintre provinciile în cauză, ci prin voinţa parlamentelor provinviilor respective, (în cazul Basarabiei, Sfatul Ţării) în situaţia când armata română lipsea de acolo. » Afirmaţia e falsă, aş fi vrut eu să-i spun lui Gligorie, parlamentul basarabean a exprimat voinţa eliberării din Imperiul Ţarist şi afirmarea identităţii sale naţionale, însă pe 6 ianuarie 1918, bolşevicii au ocupat Chişinăul, ceea ce a determinat chemarea în ajutor a armatei române, care a trecut Prutul la scurt timp, sub conducerea generalilor Prezan şi Broşteanu; aşadar armata română nu lipsea din Basarabia, ci a venit pentru a întări şi apăra deciziile Sfatului Ţării... Discuţia pe teme istorice face parte din unul dintre cele mai emoţionante pasaje ale cărţii: autorul şi viitorul său personaj, « penibilul » Gligorie, se află în subteran « singuri în labirintul celor peste 300 de kilometri de galerii, suitori, coborâtori, rostogoluri, abataje etc. »,  « într-o reţea foarte complicată de galerii transversale şi longitudinale plasate la şapte nivele suprapuse, rezultat al unor lucrări de exploatare care au început probabil pe vremea dacilor », faţă de care Labirintul era floare la ureche. În asemenea condiţii, ajungi să discuţi « ca atunci când te trezeşti din somn, noaptea, singur şi, după ce te gândeşti la una şi la alta dintre acţiunile aflate în derulare, văzând că somnul nu vine, te angajezi în dialog imaginar cu cine ştie ce persoană, uneori un bun prieten, alteori altcineva pe care abia dacă-l cunoşti – şi te apuci să-i faci destăinuiri, să te explici şi să scoţi la lumină lucruri pe care nu ţi-ai fi închipuit că le vei spune cuiva, vreodată... ». « Unul în spatele altuia, călcând împiedicat, din traversă în traversă şi îndreptând lumina lămpilor ba spre vatra pe care călcăm, ba spre peretele din dreapta sau stânga, ca să nu ne scape vreo schimbare de litologie. La 385 metri sub pământ, întunericul e altfel, trupul lui e compact, fără pieliţe moarte; la rândul ei liniştea se înscrie ea însăşi în alte coordonate, percepţia e alta, iar de la un moment dat încolo, se modifică insesizabil şi gândirea. Începi să-ţi dai seama că mintea ta are putere de laser, aspect pe care-l ignoraseşi ca fiinţă subaeriană/.../Nu putem privi decât în treacăt spre ciupercile clorotice iţindu-se dintre traverse sau spre cine ştie ce insecte oarbe, mustăcioase. O crenguţă rătăcită nu se ştie cum în aceste catacombe, a fost învelită în calcar, am călcat peste o structură coraligenă, stranie, cu sentimentul că am comis o impietate... Noi înşine, aceşti doi ocnaşi de bună voie, nu suntem mai mult decât două gângănii luminoase, (două cârtiţe incandescente, ar spune Panait Istrati) în adâncul din măruntaiele pământului, dacă nu cumva pe fundul oceanului, sau de ce nu ? undeva în cosmosul îngheţat...»  ELISABETA ISANOS
                                  (va urma)

 NOTĂ: Pentru a-l putea posta pe blog, am fragmentat textul cronicii în trei părţi.


ion lazu: Versuri pe întuneric

Cămaşa în care voi muri
Poate că este asupra mea.
De acasă am să plec –
Tu nu te speria.

Să-mi speli cămăşile, să mi le calci
Să le aşezi în stivă.
Nu vom şti niciodată culoarea
Care-mi e împotrivă.

Am să le port la rând
Sau trăgându-le ca pe-o carte,
Un singur guler strâmt
Se va-ncopcia, de moarte.

Nu-ţi spun nimic de prisos
Ăsta-i jocul diurn pentru mine.
Să le speli mult şi frumos,
Să le calci bine.

1969, Pătrâlagele.
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)