miercuri, 19 octombrie 2011

O cronică de Ion Murgeanu; ion lazu: Jurnal american, XIV; poezii, fotografii

O cronică de Ion Murgeanu -
Ion Lazu: Autopsie pe nervul iubirii *

Micul roman Ruptura,  Editura Albatros 2004, al Dlui Ion Lazu, este  titlul 14, dintr-un catalog în care sunt înscrise alte 8 lucrări de proză, 4 de poezie, şi un album de artă fotografică: Natura sculptează, Editura Sport-Turism, 1984. Această “contabilizare” a operei ar fi necesară într-o fişă de istorie literară (I.L. s-a născut în 1940 la Cioburciu din judeţul Tighina, azi în Republica Moldova), dar foloseşte şi unei priviri critice, oricât de subiective, asupra unui scriitor cu un destin special, şi chiar de aceea şi foarte original. Basarabeanul translat de istorie din judeţul Tighina în judeţul Olt, după ce graniţa de la Prut s-a închis, iar cea de pe Nistru era bătută de toate vânturile stepei, devenit peste ani geolog, dar esenţialmente scriitor, s-a menţinut cu discreţie în umbra vocaţiei sale, pasionat să trăiască şi să observe, pentru ca în momente de graţie să transcrie… transfigurându-şi într-un mod aparte materia scripturistică.
 Scriitorii de peste Prut, de la C. Stere până la Ion Druţă, şi la cei de azi, clasicizează pe un fond liric, originar; Ion Lazu, format totuşi în ţară, în România, nu-şi eludează fondul liric orginar de care vorbim, dar se raliază un pas mai departe, într-un gen de sincronism europenist, filtrat din lecturi majore, aduse până la zi. Regăsim în Ruptura acelaşi stil al repovestirii jurnaliere a unui trecut mai apropiat încă, decât prima parte a Veneticilor, şi totodată cheia acestui demers, într-un  plan intelectual bine constituit. Fiind un estet de fibră intimă (şi alţi basarabeni au probat stilul personalist “în oglindă”: A. E. Basconsky e un reper în acest sens), Dl. Ion Lazu filtrează totul într-o observaţie senină şi într-o rememorare fluidă a unor clipe de viaţă, ce merită nu doar a fi reluate, cât mai ales re-date; repuse în funcţiunile artei. Ce ar mai fi fost de spus dintr-un love-story din epoca studenţiei, şi dintr-o Românie în care chiar atunci viaţa era pe puncte iar tinereţea încolonată? Scriitorul face abstracţie de lucrul acesta, regăsind trama iubirii eterne în drama unei rupturi petrecute la nivelul primei experienţe a omului îndrăgostit.
Vocaţia modernă a marilor scriitori, de la Dante la Thomas Mann, s-a definit mai ales prin urmarea modelului aşa după cum creştinii devin creştini practicanţi prin urmarea lui Hristos. Dante îi urma lui Vergiliu, Thomas Mann lui Goethe, Ion Lazu după o bine exprimată simpatie de Sadoveanu şi de alţi chtonici români (organică i-am zice), îşi găseşte maestrul în Thomas Mann. Prima iubire povestită în Ruptura nu mai duce cu gândul la scriitorii răsăriteni, Turgheniev şi Tolstoi / sec. XIX, eternii clasici ai temei, ci mai ales la Suferinţele tânărului Werther al lui Goethe, şi-n linie dreaptă, la Tonio Kroger al lui Thomas Mann / cel mai mare scriitor poate al sec. XX, din care scriitorul român îşi extrage, în cunoştinţă de cauză, acest epigraf: “…Înconjură deci cu grijă jertfelnicul pe care ardea flacăra pură şi neprihănită a dragostei sale, îngenunche dinaintea acesteia, o aţâţă şi o hrăni în toate felurile, fiindcă voia să fie devotat. Iar după un răstimp, pe neobservate, fără vâlvă şi zgomot, flacăra se stinse totuşi. Dar Tonio Korger mai rămase o vreme dinaintea altarului răcit, plin de uimire şi dezamăgire că devotamentul este imposibil pe pământ.”
Simplificând, am putea spune că povestea de iubire din Ruptura se regăseşte punctual în acest epigraf din Tonio Kroger, dar paragraful din povestirea lui Thomas Mann mai conţine o propoziţie, pe care autorul român o eludează cu bună ştiinţă: “Apoi ridică din umeri şi îşi văzu de drum.” Ion Lazu nici nu ridică din umeri în faţa rupturii eroului său autobiografic, dacă putem zice aşa, nici nu-şi vede de drum. Ba dimpotrivă. El aşteaptă momentul, găsind şi cadrul repovestirii acestui devotament înşelat al eroului său. Momentul este o altă vârstă a eroilor mannieni (Aschenbach din Moarte la Veneţia), dar cadrul nu este, cum s-ar putea crede, şi aici, unul crepuscular, dimpotrivă, unul mirific, vital, încărcat mai ales de energii pozitive. Întreaga poveste este scrisă într-un septembrie 1992 (aceasta este datarea autorului), într-o mică localitate din Ţara Moţilor, Bulzeştii de Sus, terenul prospecţiunilor de acum, ale tânărului de altădată, devenit geolog, şi-a observaţiilor pe viu ale scriitorului. Chiar dacă viaţa încercatului biograf al primei sale iubiri i-ar fi oferit cauza să exclame, cu modelul său literar, Th. Mann: “Comedie şi mizerie, comedie şi mizerie!”, autorul nostru se menţine în sublimul primelor declaraţii: “Credinţă! cugeta Tonio Kroger. Vreau să-ţi fiu credincios şi să te iubesc cât voi trăi, Ingeborg!”
Să ne oprim însă aici cu modelul; sau până aici. Ion Lazu se va fi simţit atras, după atâţia ani /încovoiaţi în destin, de limpezimea sentimentului, de fluiditatea lui, chiar şi în zilele rememorării. De acordul lui, putem zice, cu peisajul din Apuseni, un peisaj mistic prin austeritatea lui / peren prin consistenţa meta-fizică. Autorul sondează în plan psihologic “spaţiul dintre da şi nu, care este un teritoriu al tristeţii”: aici nu mai răspunde trăitorul de altcândva, ci noua menire a personajului narator, investit de misiunea  scriitorului: “Asta m-a buimăcit atunci: disproporţia durerii, ca dimensiune neaşteptată a lumii…” Dacă nu întocmai tema cărţii, aceste cuvinte conţin una din premizele ei esenţiale, teza ei. Ciudat este că repovestind, omul matur se abstrage comediei erorilor, care macină dinspre absolut orice viaţă (“comedia şi mizeria” ei), găsind dimpotrivă, chiar în durere, resursele “bucuriei şi frumuseţii”, ba chiar şi motivaţia imnului ce-l înalţă iubirii sale adolescentine. “Îmi place să stărui în preajma acestor amintiri (scrie naratorul), cu ochii închişi, ca într-o rugăciune, să respir tainic în lumina palidă pe care o emană; să rămân în atingerea cu ele şi, cu pulsul inimii mele să le ajut să trăiască în continuare. A le ispiti la viaţa cuvântului nu a fost o hotărâre uşoară, nici după trecerea anilor.” În acest pariu al vieţii repovestite stă tâlcul mai adânc, şi mai amănunţit încă, al unei interesante arte poetice a scriitorului. Dăinuirea sentimentului în cuvânt. “A memora i se pare o modalitate de a iubi şi a evoca i se pare un mijloc de a-şi manifesta gratitudinea faţă de locurile unde s-a simţit bine…”
Subtila observaţie morală, fulguranta “epopeie” a clipei trăite, în speranţa dăinuirii, refuzul ironiei degeaba…“să reiei zilnic lupta cu deşertul uitării, aflat mereu în expansiune…”  …această autopsie pe nervul iubirii, propunându-şi să motiveze cazul şi necazul ei, dând la iveală una din cele mai limpezi (căci adevărate) simfonii ale inimii…, pe un verset absolut banal al iubitei:  “…un om de care să mă pot sprijini”…, dar pe care-l abandonează la prima cotitură a unui destin ce ar fi putut fi unul comun…
“Viul se va risipi, tot-tot. Va supravieţui scrisoarea, scriitura – acel “suflet de hârtii” . În Ruptura, Ion Lazu rescriind prima iubire îşi desăvârşeşte arta scriiturii şi originalitatea ei.  E bine că textul acesta este anterior consistentei sale cărţi Veneticii…dar şi mai bine dă, că a fost tipărit ulterior…Astfel, ordinea artei e pusă în pagină de cronologii secrete, care chiar autorului îi scapă cel mai adesea…Coriger la fortune / A corecta norocul / nu-i acesta scopul final al Artei? Ruptura e o dovadă; încă una!

___________________________________

·        Ruptura , roman, Editura Albatros 2004


Ion Lazu: Jurnal american, XIV.

19 mai, luni, după recitalul de ieri şi după o seară cu familia Dino Tudor şi Nicu Filip, prelungită până după miezul nopţii, pe terasă scăldată de lumina lunii, chiar ca în literatură. Discuţii. Poze. Despre americani, despre japonezii care au reuşit să-i înlocuiască pe evrei în toate sectoarele economice, inclusiv cel bancar-financiar. Lăsându-i în faţă doar în film-show, ca să fie arătaţi cu degetul, zice Dino. Nicu Filip spune că a auzit în trei locuri diferite din surse diferite că războiul al Doilea a fost declanşat de evrei, ca să-şi înnoiască sângele. Mi se pare abracadabrant, dacă nu şi mai rău. Cu preţul a 6 milioane de victime dintre ei?! Dino, diverse poveşti din viaţa lui de arhitect. Fiu de medici, termină şcoala franceză din Bucureşti, apoi arhitectura. Este autorul celui mai mare terminal din Arabia Saudită. Lucrase 20 de ani în Poştă, este dat afară la o reorganizare, dar el simţise, când la ora 14 a primit decizia el avea deja semnat la ora 12 contractul cu altă firmă, inclusiv luase biletele pentru staţiunea de sky. Nepotismul la japonezi, care ştiu să se infiltreze. Un japonez este numit în fruntea unui departament, a adus imediat în subordine nu mai puţin de 18 japonezi. Nicu, despre greutaţile în sectorul imobiliar, nu se mai vând decât pachete de 30-50 de locuinţe-terenuri etc, dintre care numai 3-4 locuinţe. Descurcă-te. Stă toată noaptea pe computer, în ultimele 3 zile dacă a dormit 2-3 ore. Toţi vorbesc despre averi imobiliare recuperate sau nu în ţară. Despre asistenţa socială. S-au primit 80 de reclamaţii, despre nereguli ale românilor, făcute de alţi români. Caz singular, nimeni nu înţelege ce se întâmplă, pare un blestem al naţiei. Şi despre altele vorbim, amestecate, mai multe rele decât bune.
Dar înainte fusese recitalul, la Hollywood, chiar pe bd. cu acest faimos nume, la intersecţia cu ave Gardner, cu pomi înfloriţi mov pe toate trotuarele, proiectaţi pe înaltele zidiri ale bisericii; într-o sală de recepţii de lângă o biserică numită St. Thomas Apostolic church, veche de câteva secole şi pe care românii o împart cu catolicii, îmi pare; am intrat în frumoasa biserică, după ce făcusem câteva poze pe-afară; s-a oficiat slujba din a patra duminică după Paşti, cea cu pilda schilodului, care de 38 de ani tot spera să se facă şi cu el o minune la scăldătoarea Oilor, unde o dată pe an, în zi de sărbătoare, Îngerul Domnului tulbura apa şi cine se arunca primul era tămăduit. Dar nu avea cine să-l ajute să sară primul... S-a milostivit Iisus. Ia-ţi patul şi umblă! Pe drum lumea îl certa, că face asta în zi de sărbătoare, Iar el, exaltat, le explica minunea... Or, acestă slujbă şi această predică era rostită de un preot în vârstă şi vădit incomodat din cauza problemelor de sănătate: Am aflat că era în urma unui accident cerebral, neputînd să mai vorbească bine, să mişte braţul drept şi nici piciorul drept decât cu mare dificultate. Dar se întâmplă că tocmai aceste disfuncţii dădeau gesturilot sale ceva hieratic, gen oficiere sacră. Te gândeşti încă o dată la pilda schilodului, pe care o expusese acest preot.
În antract, lumea stă de vorbă, în grupuri, în micul spaţiu cu câteva plante decorative dintre cele două imobile, din păcate eu nu pot lua parte, să mai aflu una şi alta, trebuie să aranjez prin sală. Lidia s-a dus să se pregătească de recital.
În sala se strâng vreo 30 de invitaţi, discutăm, Lidia îl recunoaşte cu surprindere pe fostul coleg de liceu Nicu Filip, încărunţit, grăsun şi cu mare barbă înspicată, acum roşu-negru la faţă de emoţie. Organizatorii, şefii comunităţii, Călugăriţa cu soţia, vicepreşedinta, alţii, o verişoară de-a Ilenei. Cuvântarea Ilenei, proiecţia aplaudată şi prestaţia în mare vervă a Lidiei, aplaudată de mai multe ori în timpul recitalului şi cu ovaţii la sfârşit. În sală, preotul vârstnic şi încă doi prelaţi, dintre care unul de culoare, complet chel, cu capul ca o bilă lucitoare, în robă nagră şi cu guler alb, de celuluoid, cum se ştie. Probabil de la cealaltă confesiune, cu care se rânduiesc ai noştri. Ce-i drept, funcţiona un mare ventilator deasupra sălii supraîncălzite, căci instalaţia de aer condiţionat e defectă de mai multă vreme. De ce n-or fi avut grijă să o repare la timp? Am filmat tot recitalul, oamenii din sală, dar sonorul va fi alterat. Poze, discuţii, felicitări, autografe, încă o poză cu preotul, pentru arhiva bisericii. Aflu că este şi colaborator la ziarele româneşti. Gheorghe Naghi?
Un lunch cu de toate, aduse de doamnele organizatoare, aşa că multe bunătăţi au rămas neatinse. Emoţii, lacrimi, cărţi de vizită, un domn vârstnic vrea să propună acest recital unei doamne din Luxemburg, care se ocupă cu chestiuni culturale. De acolo ne strângem ecranele şi proiectoarele, le îndesăm în portbagaj şi pornim spre casă, şa Encino, urmaţi de maşina fam. Tudor, iar Nicu Filip apare mai la urmă, cu un imens tort extravagant.
În dimineaţa asta încerc să văd ce e cu plafoniera din bucătărie, stinsă, apoi repar umbrelele de soare de pe cele două terase. Mesaje de la Andrei, Gelu şi Georgeta, care a dat o raită prin Islanda, apoi a fost cu ai ei la Capri şi Ischia – un vis, iar băieţii, o încântare!

Printre cărţile Ilenei, dau de unele cu autografe şi iată unul de la Nichita Stănescu, pe Necuvintele, ed. Tineretului, ilustraţii de Mihai Sânzianu, red. Nicolae Oancea, 1969.

Marţi 13 ianuarie 1970
Către Ileana
Las cuvântul mult văzut
De ochii mari ai altora
Să îmi fie iarăşi scut
Nimănuia, tuturora

Şi încerc aripi de păsări
Şi picioare noi de cal
Şi la ochi altfel de văzuri
Şi la linişte, un val

Către doamna, mult suava
De Ileana, mă întrec
Sclavă dându-i azi silaba
De rob grec.

Nichita Stănescu
                                      (va urma)

ion lazu, Fotografii californiene



























ion lazu: Sonetul mizantrop

Ce mic e oMUL.  Greu să-i afli Rostul
Când vezi ce ne-nsemnată-i e făptura...
Şi totuşi, se îndeasă, dă cu gura,
Şi-un dram ar vrea din tot ce e al vostru.

Te tragi din cale-i, asta e măsura
Să-i fii departe, să nu-i stai în faţă.
Şi trece-o zi până să scapi de greaţă
Că te-a spurcat doar cu căutătura...

Doar zece paşi de-ntinzi în ceea parte,
Din searbăd om se face-o gâză mică
Şi-n lumea-i cu proporţii de furnică
El smulge, cară, taie şi împarte.

Ce mic e omul... Dar ce-nalt Necazul
Ce-i umple casa, năbuind pervazul...
19 0ct. 2011.

ion lazu: Astfel...

Astfel aş vrea să mă desprind din viaţă:
Cum mă abstrag acuma într-un gând –
Plutind peste mireasma din fâneaţă,
Prin aerul pădurii blând zburând

Fără blesteme, rugi, iubiri şi uri,
Trecând printre coloane de păduri
Vrăjit de lunecarea prin extaze –
Şi să mă-nalţ prin hornul unei raze.

(din volumul Muzeul Poetului, 1981)