ion lazu: Jurnal american, VI
...Aseară, la restaurant, am vorbit multe, inclusiv despre comunism. Lidia spunea că imediat după război, tatăl ei a fost de partea lor, dar repede l-au dezamăgit şi s-a retras. Ileana ştie şi acum în Franţa intelectuali care ţin cu dinţii de doctrina marxist-leninistă. Îi spun părerea mea. Brecht tradus pentru tot lagărul socialist, o pleaşcă nesperată, bine plătit dar şi subtil manipulat. Alte cazuri, văzute cu ochii mei în Luxemburg. Apoi exemplele îndeobşte cunoscute, Romain Roland, Henri Barbusse. Şi o aud pe Ileana: Am visat un altfel de comunism. În Mexic a văzut casa în care a trăit şi a fost asasinat Troţki, tablourile amantei lui; dar şi Diego Ribera, Siqueiros şi Orozco, şi încă mulţi alţii, toţi erau comunişti convinşi, visau un alt fel de comunism. Cum un alt fel? Când pe jumătate din suprafaţa pământului, în zeci şi zeci de ţări de pe trei continente comunismul s-a dovedit dezastruos?! Şi cum ar fi de acceptat în cunoştinţă de cauză de către un intelectual de bună credinţă o societate care promovează în prim plan lupta de clasă, nimicirea fizică şi spirituală a duşmanului politic, lagărele de concentrare şi puşcăriile politice?! Ei n-au ştiut că opozanţii din lagărul socialist erau închişi, lichidaţi etc.?
Şi apoi, să ne uităm la cazurile notorii: chiar şi în teorie aceşti intelectuali visează şi militează pentru un comunism al tuturor cetăţenilor egali în drepturi, desigur cu excepţia chiar a lor, care ţin cu dinţii de privilegiile, de favorurile, casele de creaţie, puterea, măririle obţinute, cum s-a văzut. Toţi să aibă drepturi egale, iar ei drepturi excepţionale, nu?. Să-i fi spus Ilenei de Nazim Hicmet, de Ecstrom, de Pablo Neruda, chiar şi de G.G. Marquez, care s-au înfruptat din privilegii grase? Jerry: Era mai bun ţarismul? Eu: Ţarismul a fost o soluţie pentru Rusia, în acel context, în acea parte a lumii înapoiată, asiatică, unde pe la 1400 abia se închegau primele cnezate. Cum să lichidezi în 2-3 sute de ani un handicap de 2 milenii?! Îi dau ca exemplu la noi, diferenţa de civilizaţie dintre nordul şi sudul Bucovinei, cei din nord au stat 150 ani sub austrieci. El: Şi aici mexicanii nu vor să lucreze... Îl contrazic ferm: ba nu, când noi trei am aşteptat-o în campus pe Ileana, imediat lângă noi o echipă de mexicani a montat un cort pentru nu ştiu ce distracţie-manifestaţie. I-am observat cu atenţie: acei oameni lucrau cu ardoare, eficient, competenţi; dacă i-ai expluza pe motiv de viză, acei oameni ar fi nefericiţi pe toată viaţa. Jerry: Prima generaţie lucrează bine, a doua mai domol iar a treia se leneveşte de tot. Eu: Poate există o explicaţie, chiar în mediul înconjurător; şi apoi, nimeni nu lucrează din entuziasm, ci din responsabilitate şi contra cost. Şi nu putem lua în discuţie decât formele de organizare socială care au fost probate în practica istorică: dictaturile, capitalismul democrat şi comunismul. Discutăm despre ce vedem, nu despre societăţi ipotetice. Aici intervine manipularea, măsluirea adevărului...Ce-i drept, nici capitalismul nu mai este ce-a fost. Dar rămâne cea mai bună variantă, fără poliţie politică. O lume a competiţiei deschise, a progresului pe toate palierele. Toţi vor să vină aici, observă Ileana. Critică, dar nu vor să mai plece. Însă tot ea spunea: La Palm Springs, dacă mi-aş lua o casă, tot n-aş putea veni prea des, ci doar de câteva ori pe an, pentru câteva zile, asta pentru că în vacanţe nu merg decât în Europa. Asta de 35 de ani de când este în State. Iubitoare pasionată de Europa.
Revenim spre casă pe o stradă paralelă cu centrul, ni se arată pe dreapta Vista Chino, despre care se spune că este un spital grozav, unde vin mari vedete de pretutindeni, inclusiv Liz Taylor, căci sunt dotaţi la ultimul răcnet. Ne îndreptăm spre cartierul unde vom rămâne peste noapte, vedem în dreapta un aeroport internaţional, dar este pe undeva şi unul regional.
Două cuiburi de rândunici la colţul terasei noastre, ele ciripesc curioase, intrigate de prezenţa noastră, nu vor să cedeze până nu se lămuresc lucrurile: de ce le-am invadat? Cercetez o piscină de buzunar, însă înconjurată cu un gard de sârmă dublat de un gard viu, din arbuşti decorativi, acum înfloriţi, atractivi. Apare un colibri, ţâşneşte printre jerbele de crengi înflorite, apare ici, apare dincolo, ca într-o vrăjitorie: stăruie deasupra unei flori, dând teribil de repede din aripi, parcă la o altă scară a timpului, nu numai la scara minimală a fiinţei lui. Nu-i mai mare decât o libelulă, aproape confundabile, dacă nu eşti prevenit. Ai vrea să-l cercetezi mai de aproape, dar se sperie, e deja în cealaltă parte a grădiniţei. Desigur, proprietate privată şi asta.
Mă uit de pe verandă: e de mirare că şi în California rândunelele beau apă din zbor tangent la faţa lacului? Văd pe planul oraşului: Aqua caliente casino, Eisenhover medical center, Holocaust memorial, Bermuda Dunes airport, JFK memorial hospital, Indian Springs, Lake cahuella, Desert hospital regional, Bob Hope drive, Frank Sinatra Drive – se zice că a fost oraşul lui preferat – Eldorado Dr., dar şi Washington, Jefferson, Monroe; Jackson...
La 12:30 jucătorii de golf părăsesc peluza şi în aceeaşi secundă se declanşează ţâşnitoarele care baleiază toată zona utilă până la lăcuşor.
Pe noptieră, câteva cărţi: Antologia poveştilor umoristice, dar şi Ce-a fost să fie, de George Brătescu, ginerele Anei Pauker, editura Humanitas. Jocuri sudoku şi foarte multe reviste de modă, mobile, case, utilităţi.
La biserica Sf. Mihail şi Gavriil pentru a instala ecranul şi a face probele cu proiectorul. Preoteasa Titiana, la nici 40 de ani, foarte simpatică şi cooperantă. Afară, o căldură trăsnitoare. Va fi slujba de duminică, masa de prânz şi recitalul, ca oamenii să nu fie hămesiţi. Însă Ileana e sub presiune, aflu că încă nu a reuşit să încheie mediile, sau ceva de acest gen. Trecem pe la un magazin ca să facem târguielile pentru aceste două zile la Palm Springs, iar seara la 18:00 vom fi invitaţi la preotul Liviu Popa. Venim acasă, Ileana dă drumul la aerul condiţionat. Ca să nu leşinăm de căldură. Chiar că mi se făcuse puţin rău, poate şi din cauza emoţiilor, căci este primul recital al Lidiei. Lui Jerry i se făcuse rău la biserică. Constat că nu am luat baterii de rezervă pentru aparatul foto. Mistace! Pentru Ileana: Şi Ţuţea, şi Pandrea au fost în tinereţe de stânga, dar s-au dumirit. Înainte mult de a fi fost băgaţi la puşcărie. Dar şi cazul Panait Istrati, pe care îndată ce a publicat Spovedania unui învins comuniştii francezi l-au sfâşiat. Nu i-au dat nici o şansă.
(va urma)
 |
| O cafea la Encino, LA |
ion lazu, fotografii californiene, 2008
 |
| Tenis de câmp la Palm Springs |
 |
| Flori şi palmieri la Palm Springs |
 |
| Peisaj montan spre Palm Springs |
 |
| Prtintre cactuşi, la Grădina Deşertului, LA |
Al treisprezecelea sonet
ion lazu: Pieziş (autoîndemn)
Nu sta pieziş. Că viaţa nu se-ncurcă
Prin bălării ce cresc lângă cărare.
Croită-i Dânsa pentru drumul mare,
Nu stă-ntr-un colţ, plouată ca o curcă...
Pe-o cale-n sus, ce fără preget urcă
Se-ndeasă toţi actanţii de-a-ncălare.
În darn vreo mătrăgună cârtitoare
Dospeşte şi-i blesteamă şi îi spurcă...
Se uscă-n colb, o ia ţăranu-n furcă
De-o zvârle-n vâlvătaia jucăuşă
Ce-i soarbe fibra, prefirând cenuşă
Pe-un nou ogor. Că Viaţa nu se-ncurcă!
Şi-i place vieţii sufletul ce râde.
Iar pe ursuz îl dă de ciuf la gâde.
26 august 2011.
ion lazu: Cântec, II
Nu s-a pierdut nimic, îmi spun
Şi nimeni n-a rămas pe drum
Privesc în laturi şi-napoi –
Plecasem doi, sosirăm doi.
Decât s-anvineţit a moarte
Văzduhul care ne desparte,
Tras de picioare ca un hoit –
Cum încă trecem, cot la cot...
1967, Rm. Sărat
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)
Nu mulţi scriitori români, manifestă o atât de corectă înţelegere a mentalităţii satului, încât (chiar idealizate) trăirile unei familii să coincidă cu trăirile unei comunităţi. Aici intervine pana autorului, singurul care cunoaşte destinul şi interesele personajului creionat. Cu atât mai mult, cât, numai o inimă de femeie ca a Verei le poate ascunde atât de bine ca să nu le ghicească toată lumea. Omul lipsit de îndoieli, e tot atât de departe de lumină ca întunericul planetar. Ceea ce nu e şi cazul Verei, care prin Anişoara (sora autorului), destramă încâlceala acelei nopţi de pomină, cum a fost cea cu furatul cailor. „Că viaţa nu se încurcă”, cum bine spune poetul. Poate, un pictor alunecând cu pensula pe suprafaţa pânzei, după nuanţele pe care le reflectă lumina asupra obiectelor din jur, ar îmbunătăţi ceva din răutatea unor olteni, cărora soarta, le-a pus faţă în faţă, drama refugiaţilor basarabeni. Autorul însă, îi portretizase fără patimă. Trăim o identificare cu toate personajele acestui roman („Veneticii”) copleşitor prin fineţea şi forţa descrierii. „Nici o nenorocire nu poate fi aşa de mare încât să mă desfacă fărâme şi să nu mai fiu” – spune Grigore. Şi noi credem, că, adevărul nu iese la lumină decât pus în cumpănă. Dar, pentru asta, se cade ca talerele judecăţii să nu fie măsluite. În sprijinul acestor nedumeriri ale cititorului său, autorul nu-i iartă nimic lui Grigore. Nici măcar escapadele extraconjugale, pe care ar trebui să le înţelegem şi să i le trecem cu vederea, întrucât Vera, oricum, din prea multă dragoste pentru copii ei, va rămâne „stană de piatră, cu ochii ţintă în ochii bărbatului” înţelegând instinctual, slăbiciunile bărbatului ei şi, probabil prin asta, dominându-l. I se potrivesc Verei versurile Magdei Isanos: 2Mă uit drept în soare râzând”. Dar ce nu i se potrivesc. Asta âl va conduce până la urmă şi pe cititor la o anumită înţelegere a personajelor din cartea sus menţionată. „Tot ce există provoacă, mai devreme sau mai târziu, coşmarul”. Toate la timpul lor!
RăspundețiȘtergereP.S. Panait Istrati, doar a arătat prin destinul său, că, eroarea ce i s-a făcut, continuă şi astăzi în cazul unor scriitori. Nu-i cazul să dau acum nume. Şi azi, controversa asupra acestei dileme dăinuie pe blogul câtorva. A consemnat aceste vorbe, Tudor Cicu.
Stimate prieten Tudor Cicu, am scris cu adresă explicită la cei doi părinţi ai mei, Vera şi Grigore, - numiţi aşa în roman, precum şi în acte. (Am avut un foarte bun prieten, scriitorul Dumitru Alexandru, despre care probabil numai eu mai aduc vorba, considerat de Marian Popa în vol. II al Istoriei sale un povestitor de mare talent, egalul lui Eugen Barbu etc. Acest om drag nouă, naşul de botez al fiului Andrei,în fapt un autodidact, dispărut la doar 61 de ani, imediat după "evenimente", acest D.A.,tot aşa, nu reuşea să scrie dacă schimba numele personajelor. La mine, până la urmă asta nu a contat,ci doar faptul că numele li se potriveau, şi erau basarabeneşti.
RăspundețiȘtergereAcum: am scris despre ei, dar tot atât de simplu ar fi fost să scriu despre alţii, o cu totul altă poveste, - dar nici intriga, nici personajele nu mi s-au părut cruciale, ci ceea ce le puneam în seamă personajelor mele, cum şi mesajul de încredere în valorile umane, indestructibile, în vreme de război şi pace, acolo în Basarabia, sau aici, sau oriunde în lume; în fapt autorul îşi repartizează trăirile sale, ideile, consideraţiile, înţelesurile sale unor personaje distincte, de preferinţă cât mai diferite între ele. Uimitor e doar faptul că aspecte atât de contradictorii se îngrămădesc şi coexistă în firea unui singur om: autorul. Oricum, am păstrat o anume similitudine: Tata era un om dominant,personalitate puternică, ins foarte devotat familiei, copiilor săi, dar totuşi cumva neatent cu noi, pentru că era mereu extrem de ocupat sau de obosit. Mama ne ţinea în pânzătura grijii sale discrete,diurne-nocturne neîntrerupte, decisive în formarea noastră. Soarele şi Luna, veţi zice. El puternic, ea tainică, pe cât de apropiată şi de neînlocuit. Tot ce cred despre iubire, femei, prietenie, am pus în seama lui Grigore, pentru că el se mişcă larg printre oameni foarte diferiţi. Iar tot ce înseamnă trăire tainică, rezistenţa la vitregiile vieţii, dar şi reveriile iţite în toiul celor mai dure munci (vezi capitolul Mama spală), le-am trecut în mod firesc, aş zice, Mamei mele. Nu pot şti ce simte un om oarecare, dar am curajul să-mi închipui că ar fi vorba despre ceva similar simţămintelor mele, care nu au cum să rămână doar ale scriitorului.
Devotat, Lazu