ion lazu: Altă postare pe blogul lui N.Ciobanu; Jurnal american, XII; fotografii; poezii

 Altă postare pe blogul N. Ciobanu:

Bravos, domnule NC, zis şi Culai, că bine te-ai mai baricadat cu acest roş-ca-focul "Accesul interzis!"
Dar noi nu ştim de piedici internautiste, noi dăm năvală pe uşi şi pe ferestre, Domnule Autore! Aşa să ştii...
Şi nu doar atât, ci postăm aceste texte şi pe blogul ce cu onoare administrăm. Vorba poetului: Unde-s doi, blogeala creşte...


Ohoho! Iată că mi se întâmplă şi asta: să citesc nu numai de la cap la coadă Jurnalul scriitorului Nicolae Ciobanu, cum este cuviincios a face, cânt te afli în faţa unui text ce le are! (capul şi coada, bre!), dar să citesc şi dinspre Vineri -16 spre Vineri -15, şi dinspre coadă spre cap textele D-sale... Apăi, o spun deschis şi fără echivoc: este un text absolut delectabil. Într-un stil foarte personal, căci a dibuit o formulă originală, între eseu, jurnal şi rememorare, care ste stilul intelectualului responsabil. Impresionante amănuntele despre şcoli profesionale, licee serale, alte forme de studii, paralele chinului zilnic al tânărului ce vrea să-şi câştige pâinea (biblic promisă), doar "în sudoarea frunţii", dar totdeodată însetat de Artă, Frumos, Adevăr.... Bine găsită chiar formularea definitorie a acestui mod de a consemna-mărturisi-atesta: "Aici totu-i cu totală empatie!"; deci autorele nu scrie decât despre ce-i cade lui bine (subt condei). Delicate, autoironice evocarea cititului de Bacovia în trenurile de navetişti, cu fătucile care i se aşezau alături, aşteptându-i ofensiva ce nu s-a produs neam, din motive de lectură şi de... timiditate. Dar nu era în acea rezervă a "studiosului" şi (de el invocatul pentru Bacovia): "imensul orgoliu, cu modestie şi-n suferinţe trăit"? Vezi că te-am prins, dle autore? Căci de când lumea-i lume, gura păcătosului  Şi vei afla despre mine că mi-a mers la inima... minţii legătura iscusită dintre tinereţea proprie şi "Liceu, cimitir al tinereţii mele /Profesori răi (improvizez?) şi examene grele". Pentru G.B. au fost chiar foarte grele acele examene, le-a amânat până spre 25-30 de ani. Totul a amânat acest om ot Bacău, (în afară de drumul diurn la cârciumioara din mahala) -şi ce de mirare a fost pentru intelectualii din diaspora să afle că GB e considerat la noi mare poet, chiar genial, când la defectarea lor, înainte de război, nu se prea vorbea/ştia de el... L-au făcut mare comuniştii, ca să se legitimeze, căci dărâmaseră tot şi nu aveau nimic de pus în loc. Proletcultismul nu a dat nicicum literatură, în pofida a ceea ce planificaseră politrucii...
Şi, când colo, spre finalul relatării preliminare la colcviile băcăuane, pică tam-nesam citarea integrală a poezelei mele Bacoviana, într-un context de mare fineţe: intelectualul care îşi începe ziua trezindu-se nu "din pumni" ci, total atipic!, citind vreo pagină din cărţile de la căpătâi...
Ce urmăreşti până la urmă, dumneata, dle N.C, vrei să-mi devastezi bietul suflet de sensibil autore, veşnic tânjitor după o "bobă-bună" (ca să-l citez pe Andreiu-mic?!
Un gând bun, Ion Lazu

ion lazu: Jurnal american, XII.

(Tot 15 mai, 2008.)

...La 13:30 spre bancă, la benzină, apoi la Northridge Univ. pentru a lua proiectorul şi ecranele, apoi aţă spre west, la Santa Monica, prin capătul bul. Washington. Plimbare pe plaja Pacificului, mari emoţii, la acest prim contact cu cel mai mare ocean al Terrei; soare, vânt, alge ciudate, fotogenice, pe nisipul foarte afânat al plajei; valuri mari, miros de iod şi de ocean răzbubuitor-asupritor. În entuziasmul nostru, luăm apă la pantofi. O lungă plimbare în lungul plajei. Cele două prietene în mare entuziasm, noi în plan secund, cavalereşte. Apoi ne plimbăm pe faleză spre nord, cu multe poze. Revenim la maşină, rulăm cam la nimereală pe străzi din preajma oceanului, în căutarea unui azil de bătrâni unde Ileana ştie că se află un Shapira, căruia musai să-i transmită nu-ştiu-ce mesaj; însă după ezitări şi căutări, aflăm că Shapira nu mai este acolo.
Un intermezzo la familia Mary Gross, le-am retrocedat cheile vilei de la Palm Springs şi lenjeria; ne primesc cu drag, gustăm ceva, ieşim pentru poze în grădina casei lor, cu flori şi lămâi şi meri înfloriţi, alte poze de grup; un domn vârstnic, încercând să facă faţă; Lidia susţine un mic recital primit cu emoţie de cei câţiva, venerabilul domn încă verde, care ascultase şi privise încremenit, o întreabă textual: Dar improvizaţiile cine le-a compus? Întrebare pe care, într-o formă sau alta, i-au pus-o, în timp, oameni foarte diferiţi, chiar compozitori sau mari interpreţi... Explicaţia ar fi că totuşi, aceste improvizaţii au substanţă şi inspiraţie, au în fine ceva care atestă calitatea muzicală.
Apoi chiar plecăm, după îmbrăţişeri în prag, pe scări; revenind pe faleză şi direcţionându-ne spre nord, până la Getty Center, Ileana de la volan, iar noi prin parbrize, tot pândind fazele oceanice ale apusului; de acolo, angajându-ne printr-un canion, Copanga pre numele său, traversăm lanţul muntos cu versanţi cam golaşi, tipic zonei californiene: petece de păduri, relief spectaculos..., ca să ajungem sus, pe creasta-platou, reprezentând cumpăna de ape dintre Ocean şi continent; şi iute începem să coborâm spre larga vale San Fernando – pe aici toponimicele sunt ori spanioleşti, amintind Conquista, ori indiene, ceea ce este normal - rareori mai noi, vădit americăneşti. Şi iată-ne descinşi în Ave Balboa, de unde continuăm  în trombă spre casă. O zi ca leii! Aş exclama, străluminată şi de neuitat, de neuitat.

Ileana ne povesteşte despre cele două case ale familiei sale, de la Olăneşti şi Breaza, recâştigate prin procese, nu însă şi pământul de la Mangalia, pe care l-au pierdut, pentru că nu au construit în primul an după intrarea în posesie, cum erau prevederile pe-atunci..., dar venise războiul... Alte poveşti de familie, una cu un medic polonez Mirek, alta cu copiii fratelui preot; ne spune povestea ca-n filme a unei nunţi cu 200 invitaţi dar la care mirele nu se prezintă, îmbătat zdravăn de ţiitoarea lui. Nu a iertat-o niciodată. Pare o dramă tipică unei anumite epoci, care acum nu mai poate fi evaluată corect...Subiectele romanelor care nu mai trebuie scrise...

                                 (va urma)

ion lazu, fotografii californiene

ion lazu: Eter

Lui Mircea Ciobanu

Stelele ce-n neguri ard

Sunt poate spărturi într-un gard

Prin care noi, de jos

Şi ei, înalţii

Ne uităm unii la alţii.

De-atâta privire şi jind

Lumini se aprind, licărind.

Stelele ce-n slavă ard

Mereu de ceva ne despart.

Lăsaţi-mi jos gardul sau puntea –

Vreau să mă reazem cu fruntea.

1979

(din volumul Muzeul Poetului, 1981)