consemnări, poezii, eseuri: ion lazu: Un comentariu pe blogul prietenului N. Ciobanu, Jurnal american, XI;

ion lazu: Un comentariu pe blogul lui Nicolae Ciobanu.

Stimate prieten NC, abia aseară, în târziul nopţii (încât nici nu m-am mai putut mobiliza să consemnez la cald impresiile - şi ce bine ar fi fost!) mi-am făcut timp să citest de la primul la ultimul rând relatarea "la milimetru" a Domniei tale de la Bacăul poeziei. M-a impresionat în modul cel mai plăcut întreaga consemnare, este în fapt vorba despre un text de mare frumuseţe stilistică-ideatică, un eseu, zic şi susţin, care desigur îşi va găsi locul în vreo publicaţie literară, fie şi în serial, după cum se desfăşoară lucrurile... Ca să nu spun că printr-o potriveală de lucruri, eu însumi m-am simţit implicat în descrierea plină de fin umor a călătoriei cheferiste spre Bacău. Căci mi-am început cariera geologică taman în judeţul Bacău, locuind la Chilii, Ludaşi, Luncani, Tazlău, Podoleni, Măgireşti, Măgura-Călugăra etc, aşa că Roznovul, Săvineştii, Buhuşii, Hemeiuşii sunt bătute cu piciorul de subsemnatul.

Iar cum pe atunci aveam o memorie ca-şi-neîncepută, se întâmplă să-mi amintesc răscruci de uliţe, fântâni, biserici, cimitire, de parcă le am acum sub priviri... (Da, e jalnică degradarea ceferistă, o să ajungem ca în USA, unde nu se mai circulă cu trenul, gările au devenit depozite de...sau şi mai rău...)

Şi ce întâmplare, în plus, că eu însumi am participat mai ieri la Premiile Contemporanul-130, unde era să stăm sub luminile tot a trei academicieni, din care tocmai ES a absentat, - probabil venit la hartanul mai mare (DHC), unde? "La Bacău, La Bacău...", pe când noi îl aşteptam la Rotonda MLR, pentru doar Premiul de Excelenţă! Iar eu, candid ca îndeobşte, dibuisem în graba mare, de prin rafturi, nişte volume ale viitorilor pe atunci academicieni; Breban, Buzura şi Simion. Dacă te uiţi pe relatarea mea din 14 oct crt., de la Premiile C-130, vei vedea pe masa prezidiului Orgolii, Bunavestire şi, atenţie!!!, că nu de colea... chiar Întoarcerea autorului, pe care şi Domnia ta o citezi. De asta ce mai zici?

Relatarea extrem de minuţioasă, avizată, echidistantă, pe alocuri ironică a alocuţiunilor mi-a dat o imagine f. exactă a celor ce s-au petrecut acolo, ca viaţă literară. Ideatică densă, observaţii sagace etc, un text briant, zic. Sincer impresionat.

Despre scandalurile ce s-au abătut asupra lui ES ştiam câte ceva. În plus despre acuzaţiile de cheltuieli oneroase cu reproducerea în 36 volume a integralei Eminescu, sugestie preluată de la Noica. Cam fanfaroană solidarizarea penală a celor de la Bacău şi împrejurimi, în procesele lui ES. La obiect relatarea pătrunderii lui Proust în România, susţinători redutabili fiind Camil P., Sebastian, Holban, dar şi Lovinescu, dar şi Eliade. Mai pitorească lupta de gherillă din literele franceze ale acelor decenii. Şi aş adăuga că M.Proust a fost în f. bune relaţii particluare, nu zic intime, cu Bibeştii, cu Martha B, vezi La bal cu MP, dar acum e vorba despre fermecătorul pilot George B., de unde dorinţa greu reprimată a marelui MP de a vizita Oltenia, Glogova-Corcova, sau cum se va fi numit conacul lui Bibesco de lângă Strehaia-Motru, pe unde şi eu am trecut ca geolog; unde şi marele scriitor X (mi-l voi aminti mintenaş...)a fost într-o vizită de vreo 10 zile. Şi nu mă mai lungesc aici, de teamă să nu-mi respingă textul, dar şi în ideea că am să revin cu noi comentarii. Cu speranţa că vom fi în bună sanătate, vorba franţuzului, şi că dta vei continua incitanta relatare, din apropiere şi din intimitatea literaturii, a lucrărilor de la Bacău. Devenite deja Istorie literară. Felicitări, Ion Lazu.

ion lazu: Jurnal american, XI.

...Iar azi, joi, 15 mai 2008, telefon de la alde Ionel, e-mail de la Andrei, şi reuşesc să trimit prietenilor din ţară vreo 12 imagini cu episodul Palm Springs.

Ce ne spune Ileana? A primit un mail de la un student de-al ei. A ajuns la Londra şi acolo i s-a dat o amendă de 2000 dolari; neavându-i, l-au băgat la arest. O roagă fierbinte să-i trimită aceşti bani. Dubioasă chestie.

Ce-am observat în compusul Nortridge? Aşa pare pentru toată lumea: americanii vor să conducă omenirea, să dea tonul şi direcţia, să decidă ce e bun şi rău, mai ales: cine să tacă, cine să înceteze etc. Dar în acest campus, mai lesne decât în alte locuri, observi mai bine că americani vor să fie tot felul de imigranţi, de alogeni, asiatici, indieni, arabi, negri, evrei, mexicani. I-am văzut ocupându-şi locurile, la serbare, cu rude, adunate ciopor. Văd corcituri tinere, adolescenţi care nu mai sunt albi, nici asiatici, nici negri, ci o amestecătură de mai multe rase, acumulată în 2-3 generaţii, deci orice altceva decât americanul alb-englez-irlandez din Pe aripile vântului...

Observ că Jerry nu rânde niciodată la glumele-bancurile noastre, precum nici nouă cele ale lui nu ne par hazlii. A observat asta şi Ileana. Umorul face şi el parte din reţeta culturală a naţiunilor, a continentelor, în acest caz.

Pornim cu Ileana spre Getty Center, – şi vom avea o zi de neuitat – ne dumirim că este vorba despre un ansamblu cde clădiri şi parcuri şi... ce ocupă vârful unui deal izolat la marginea vestică a LA, construit de o anumită firmă şi destinat de la început muzeelor şi altor forme de artă puse la dispoziţie gratuit vizitatorilor de pretutindeni şi în orice moment al anului. Firma respectivă suportă toate cheltuielile. Aşa da!, mai zic şi eu, o formidabilă realizare, gest fără egal.
O zi strălucitoare, cer scăpărător, am bântuit incinta pe toate părţile, am urcat cât am putut pe scări, pe terase şi acoperişuri, scrutând împrejurimile până departe, peste LA şi până la şirurile de munţi din sud şi nord... Poze la discreţie cu oraşul şi încă mai multe cu Lidia admirând florile, arborii decorativi, cactuşii, artezienele, căderile de apă.
Iată, consemnarea pe scurt a minunatei vizitela Getty Center: ajungem destul de repede, drum de un sfert de oră, cel mult, Ileana ne lasă în parcarea de la poalele complexului şi ne spune că tot de aici ne va lua la orele 18, - iar până atunci să vedem tot ce putem vedea – şi ne avertizează că sunt imobile cu expoziţii de pictură din toate epocile şi ţările, apoi e de vizitat grădina de cactuşi, alte grădini, săli de arte vizuale şi virtuale, ne furnizează o mare bogăţie de amănunte, spre folosul nostru, căci se pare că a fost la Getty Center în repetate rânduri - mai multe informaţii decât am fi putut noi memoriza. Luăm un fel de trenuleţ pe o linie în mare pantă, o garnitură de trei mici vagoane etanşe care urcă, trase în mod ingenios pe un sistem de cabluri care în parte folosesc greutatea celeilalte garnituri, ce coboară, pe un terasament alăturat; cele două garnituri se „petrec” exact la jumătatea traseului, cu lungime de vreun km. De cum descindem din garnitură, ne întâmpină pieţe largi, în terase succesive, cu havuzuri, fântâni arteziene, arbori decorativi, grupuri sculpturale. Pliante la discreţie, pe toate etajerele din holuri, oameni dispuşi să dea lămuriri, să conducă grupuri, totul foarte civilizat, telefoane publice şi pe circuit intern, grupuri sanitare bine evidenţiate (nu să întrebi, să bântui, să te panichezi...), bănci, mese sub umbrele de soare; alte ţâşnitori de apă, rastele pentru ubrele de soare puse la dispoziţie pentru cei neprevăzători, seturi de scaune mobile pentru handicapaţi. În fine, nici o înlesnire de care ai auzit sau la care te poţi gândi nu lipseşte, totul la îndemână, însă neostentativ, integrat firesc în acest mediu ultra-civilizat. Sunt în fapt vreo 6-8 imobile, fiecare cu destinaţia sa, la parter şi la cele două etaje, iar în partea opusă intrării principale în Center este localizată o grădină botanică cu cactuşi, care se extinde până deasupra meterezului, căci aceste imobile se ridică în vârful pantei, cum am spus, în anumite porţiuni susţinute pe conraforţi. Iar culme a surprizei, un parc circular în care evoluezi ca într-un amfiteatru, printre flori, arbuşti ornamentali şi printre efluvii de miresme, chiar ca în grădinile Raiului. Iar jos de tot, în chiar miezul grădinii circulare, un fel de labirint verde şi apa care licăreşte ca într-o deltă, ansamblu de mare efect, admirat de vizitatori voioşi, adolescenţi în majoritate, veniţi cu şcoala, de ce nu? Pajişti printre care curge un fir de apă, sărind din lespede în lespede, cu podeţe suspendate, iar către lacul din mijloc o cascadă largă, fotogenică, sonoră. Pe terasa din preajma acestei cascade, două aranajmente din fier forjat, sub forma unor prea înalte vaze, din care se răsfrâng jerbe înflorite, roz-roşii, de ceva care ar putea fi nişte trandafiri, dar poate fi vorba de o altă plantă ce înfloreşte miraculos, iar petalele se răspândesc pe dedesubt. Când te afli sub aceste miraculoase umbrele, privind în sus, florile devin străvezii-colorate, cu ceva japonez...
Ne plimbăm, fotografiem, filmăm, aducem cuvenitele laude acestei ambianţe fără pereche. Lidia cântă sub revărsarea florală, adolescenţii sunt surprinşi, o aplaudă... După un ocol complet al grădinii-labirint, ne întindem pe pajişte, umbrele copacilor s-au lungit pe pantă, totul pare desprins dintr-o poveste colorată. În această dimineaţă, cu aplicaţie, am luat la rând sălile de expoziţii, sunt sculpturi din perioda antică, greceşti şi romane, am văzut pictura europeană de pe la 1600 încoace, dar şi un etaj întreg cu impresionişti. Se pot face foto, dar fără flash, ceea ce am reuşit şi eu, la indicaţiile unui domn cu multe aparate sofisticate, care l-a reglat şi pe-al meu.
Ne-am întrerupt abia pe la 16:00, să ronţăim câte ceva, iar la 18:00 eram din nou jos, în parcarea de la intrare, unde ne-a găsit Ileana şi ne-a recuperat, noi încântaţi la culme după o zi fără asemănare de frumoasă şi luminoasă, într-un Gatty Center inegalabil şi de neuitat. Astfel de colţuri ar trebui să se găsească şi în Paradis, ca să nu te plictiseşti niciodată...

Seara ne-am tolănit în şezlongurile de pe terasă, vreo două ore, asistând la lansarea serii, contemplând apusul fremătător, luna ajunsă spre apogeu şi oraşul din valea cea largă, doldora de lumini scânteietoare; dar şi liliecii săgetând pe sus, dar şi puzderia de avioane cu traiectorii pulsatile-scintilante, decelabile pe firmamentul sensibil ca un ecran de computer, mişunînd în toate direcţiile, de la multele aeroporturi ale LA şi pe care ziua le cam ignorăm, deşi sunt probabil şi mai multe în trafic. După ora 22, revine Ileana cea copleşită de îndatoriri. Bem un pahar de şampanie, pentru că de data asta chiar a încheiat anul universitar. Iar Jerry este la rândul lui bucuros că îi va apărea un desen într-o antologie anuală a celor mai buni 500 ilustratori de carte din America. De aici o întreagă discuţie despre cartea din SUA şi din România. Fac urechile pâlnie la traducerile Ilenei, fac ochii mari la ce ni se spune. Centrul editorial american era până de curând la New York, dar a fost părăsit şi acele imobile au devenit apartamente de locuit, iar editurile s-au mutat mult în afara oraşului, probabil la chirii mai mici. Pe vremuri aceste antologii 500 apăreau cu doar 6 pagini color, tot restul fiind alb-negru. Japonezii le-au promis să le-o scoată la acelaşi preţ, în întregime color. Şi aşa, de la un an la altul, antologia s-a scos în provincie, apoi în Mexic, în Japonia, în China, în Corea. Se scoate o primă ediţie, cartonată, care trebuie să aibă cronici favorabile şi în funcţie de succesul de critică se trage apoi al doilea tiraj, popular, de aici preţurile mici. Dar câştigul şi-l asiguraseră deja din tirajul de lux, cartonat. Cazul Codul lui da Vinci, a urmat aceeaşi cale. La noi, zic, pentru că nu există desfacere, nu-ţi permiţi să scoţi cărţi în tiraje mari, deci nici preţurile nu sunt mici, în limitele costurilor din tipografie. Cu astfel de prilejuri, Ileana ţine să traducă tot, în română şi engleză, iar Jerry se dovedeşte deodată foarte prezent, informat, competent, explicând în mare detaliu mecanismele editoriale americane. A fost cândva preşedintele juriului care alegea pe cei 500 din 25.000 de candidaţi, asta prin 1965, pe când nu avea decât 29 ani. Ileana ne dă detalii despre Clubul Rotary.

(va urma)

ion lazu, fotografii californiene