marți, 25 octombrie 2011

Discursul Regelui Mihai; Lidia Lazu: Jurnal american, XX; Elisabeta Isanos: cronică la Sălbaticul, III;

Discursul Regelui Mihai - o postare pe Reţeaua literară

Impresionant la maximum acest discurs al Regelui Mihai, pe cât de succint tot pe atât de dens! A voit Dumnezeu şi Steaua fastă a naţiunii noastre ca Regele Mihai să ajungă la împlinirea vârstei de 90 de ani, pentru ca bunul simţ să aibă în sfârşit câştig de cauză, în pofida tuturor sceleraţilor din politica noastră -  pe care inşi, tot laşi şi de nimic, i-am văzut şi la Şedinţa solemnă de astăzi... Ca, oricât de târziu şi după amânări şi obstrucţii penibile, să-l putem asculta şi vedea pe Rege vorbindu-ne de la cea mai înaltă tribună a ţării: Să ajungă până la inimile noastre mesajul generos, pozitiv şi înţelept al acestui bărbat unic în Istoria României. A acestei ţări "pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri" - memorabilă formulare a devoţiunii faţă de Ţară. Să audă şi Provinciile pierdute prin hotărâri nedrepte luate la sfârşitul războiului de Marilor puteri discreţionare că există un Înalt gând de Unire a tuturor românilor între graniţele istorice. La mulţi ani, Majestate! Ion Lazu

O nouă postare pe Reţeaua literară.

Mi-am exprimat punctul de vedere pe acest blog, şi n-aş fi revenit; dar constat că din acel moment pe imboxul meu apar atenţionări că pe Reţeaua literară au fost postate alte şi alte comentarii. Le-am citit, am apreciat bunul simţ al exprimărilor. Se constată că bunul simţ al oamenilor nu s-a atrofiat chiar de tot...
Însă apare o comenatoare care doreşte musai să se facă de ruşine. cu afirmaţii dubioase de genul. "Vâşinski ar fi negociat", "Fiica lui Petru Groza ar fi spus". Aceste insinuări nedemne vor să întineze momentul de importanţă istorică pe care în reprezintă Discursul Regelui Mihai. Apăi, dră/dnă Roxana, sau cum te vei fi numind în realitate, o întrebare de bun simţ: Ar fi acestea primele şi singurele ticăloşii şi măsluieli bolşevice, când ştiut este că au fabricat documente false pentru o întreagă istorie? Care timp de 5 decenii au făcut din Katin o hecatoimbă nazistă, când în fapt era "opra" lor?!
Apoi, ar fi în sine creditabile laudele către fiica sa ale unui Petru Groza, marele beneficiar al abdicării, cel care (pentru asta) i-a sărutat cizma tiranului Stalin?, care ne luase cu japca, în două rânduri, Basarabia şi Nordul Bucovinei? Eu înţeleg că aţi fost minţită de propaganda comunistă până aţi început să credeţi că e vorba de adevăruri sută la sută; înţeleg până la urmă şi faptul că v-aţi decis să mergeţi mai departe pe calea minciunii, a dezinformării, a acuzaţiilor veninoase; dar nu încetez să mă mir şi să mă indignez până unde îl împinge pe om ideologia. Îl face neom, pur şi simplu. Ceva mai lamentabil nu-mi pot imagina.
Şi acum, dacă prin absurd, repet: dacă prin absurd, Regele (rămas pe tron până în decembrie 47, când nu mai era alt monarh în Europa dată pe mâna bolşevicilor, când moştenitorul tronului bulgar fusese împuşcat etc, etc), dacă, să zicem, Regele ar fi primit o compensaţie, ceva, indiferent cât de puţin, ce înseamnă asta până la urmă? I s-a dat cumva ceea ce era de drept al său şi dintr-un condei i s-a furat en-gros? Ce anume i s-a luat.., veţi întreba. Ceea ce i s-a dat acum, aici, în România unde şi dvs trăiţi. Dacă tot nu aţi aflat ce i s-a dat înapoi şi din ce motive, interesaţi-vă. Dar nu înţelegeţi nimic, din păcate - sau şi mai grav, dvs doar vă faceţi că nu înţelegeţi, ca să minţiţi mai departe... Uitând însă că românul nu este atât de prost precum l-au vrut comuniştii pe care cu osârdie îi slujiţi încă şi astăzi.
Or, Regele ne-a vorbit despre demnitate. Despre identitate. E ruşinos, descalificant, să aruncaţi cu noroi peste viaţa unui supravieţuitor al istoriei. Vă ştiţi om de nimic şi nu v-a mai rămas decât să încercaţi să-i trageţi şi pe ceilalţi la nivelul vostru, în nimicnicie... Ce tristă, ce jalnică e neruşinarea...
Cât despre răstălmăcirea cu privire la Ziua armatei române, ce penibil! Se ştie că 25 oct. e ziua eliberării ultimei localităţi din Ardeal (Careii Mari), dedicată de armată Regelui său, la aniversare. Comuniştii au preluat această dată, ascunzând jumătate din semnificaţia ei. Căci, atenţie!, Roxana sau cum te-o fi chemând, Armata română l-a iubit dintotdeauna pe Regele său (şi nu l-a prea iubit pe Antonescu...).. La întoarcerea armelor, deşi armata deţinea forţa în ţară, nu a existat nici un singur gest de împotrivire Regelui. Nimeni nu s-a ridicat să spună: vrem să luptăm în continuare de partea nemţilor. Lumea era sătulă de război, se dorea terminarea lui cât mai grabnică...
Gogoriţa cu ostaşii dezarmaţi e de tot hazul... Ar fi fost mai înarmaţi dacă ar fi continuat să combată alături de nemţi? Unde e logica elementară?
Că ruşii au luat mulţi prizonieri, e adevărat. Aşa e la război. Au luat şi nemţii, dacă vreţi să ştiţi. Unchiul meu s-a întors după 2 ani de lagăr în Westfalia. Revenit în ţară, l-au închis 4 ani, pentru că... luptase în Est.  !20.000 ziceţi? Alţii dau cifra 50.000. Dar ce spuneşţi de faptul că la eliberarea Basarabiei, după 2 luni de lupte, deja muriseră 350.000 de ostaşi români? Ca Basarabia să revină sovieticilor...De-aţi cunoaşte cât de cât istoria acestei ţări. dacă v-ar durea câr de cât... Dar dvs înşiraţi minciuni, în momentele cele mai nepotrivite...Ion Lazu


 Lidia Lazu: Jurnal american, XX

A doua zi,  treziţi de dimineaţă, ca să profităm de timpul petrecut în Rezervaţie, ne-am plimbat îndelung pe alei, apoi printre două rânduri de stănoage, care delimitează cărarea, anume ca  vizitatorii să nu o ia razna drin pădure şi să strice echilibrul natural. Nu ai voie să intervii cu nimic, nici să ridici absolut nimic de pe jos, ceea ce noi erau foarte tentaţi. Spre exemplu, erau pe jos conuri de conifere, însă imense, acesta este cuvântul, poate de 30 cm lungime; am aflat că erau fructele unor conifere mititele – aşa au ales ele să-i concureze pe uriaşi!: pe când chiar conurile uriaşilor Sequoia sunt micuţe, cam cât o nucă de-a noastră. Să nu-ţi vină a crede! Însă fiecare specie îşi găseşte formula proprie de supravieţuire, începând cu rădăcina, frunza, floarea, fructul... Ce să mai spui de a arborilor sequoia, confirmată în timp geologic!
 Măreţii arbori, ni s-a spus, cresc mai întâi numai în sus, până la o înălţime optimă; după care încep să se dezvolte în grosime, iar în privinţa asta chiar că sunt cât o casă de la ţară. Şi sunt arbori căzuţi pe jos, dar sunt şi retezături, aşa că poţi singur număra sutele şi sutele de cercuri, poate miile, ale arborilor. Impresionant. Un fel de memento!
Ne-am oprit şi am admirat nişte plante cu aspect de varză neîncăpăţânată, deci frunze foarte mari, care se învelesc parţial unele pe altele; pare să fie vorba despre o plantă de  locuri umede – şi peste tot sunt mici depresiuni mlăştinoasae, de evitat, care reţin apa de ploaie, din topirea zăpezilor, aici abundente... Ionu ne-a arătat zone unde se observă un început de turbărie, tot datorită climatului foarte umed.
Preumblare singuratică printre imensele coloane roşiatice ale secvoiei gigantea, în ceaţa zorilor, în pâcla soră bună cu norii, în liniştea ca de început a lumii. Şi deodată auzim un zgomot ritmic. Ce să fie; decât o ciocănitoare, care îşi vedea cu străşnicie de munca ei: săreau aşchii din scorbura în care izbea cu teribilu-i pickamer... O ciocănitoare negricioasă, zdravănă pe picioare, proptită în coada-i băţoasă, iar pentru contrast împodobită cu o pată roşie ca focul pe creştet... Am fotografiat-o, iar Ileana a filmat întrega scenă; ciocănitoarea se muta din când în când, se ascundea după copac, parcă întradins, apoi revenea la treaba ei.
Şi, n-am fi crezut, în plină zi, la numai 20 de paşi de şoseaua asfaltată, într-un luminiş, într-un fel de baltă cu vegetaţie abundentă,  afundaţi în mlaştină, ne apar... doi urşi Grizli care păşteau, pur şi simplu, iar din când în când îşi ridicau capul şi se uitau la noi, ca la nişte găgăuţi care cască gura la ospăţul lor, deşi nu este nimic de văzut, după ei. Pe lângă grupul nostru mai erau câţiva turişti, dar nimeni nu scotea un cuvânt, toţi urmăreau mişcările urşilor, de sub copacii protectori, încercând să fotografieze, pe furiş. Am zărit şi căprioare, nu diferite de cele de pe la noi: graţia întruchipată, mişcându-se precum nişte minunăţii ale naturii;  şi  la un timp după aceea, un alt urs, foarte mare, care alerga...
Dar cel mai mult m-au impresionat copacii arşi, care, în lumina dimineţii păreau ruginii, cu frunzişul uscat, mort deja... Am mers câteva minute prin lângă această pădure arsă, pe ambele părţi ale şoselei şi mi s-a strâns inima găndindu-mă la câte vietăţi au murit în timpul incendiului, în condiţii groaznice, dar şi la pomii care, cred, la un moment dat, s-au sufocat. Pe creasta Sierrei trăznetele sunt la ele acasă. Arborii Sequoia au urme de trăznet foarte ciudate: parcă sunt mici colibe, special făcute pentru adăpost. Scria pe o tăbliţă că în coaja lor uriaşă au o cantitate impresionantă de tanin special care să-i protejeze de orice fel de formă de viaţă, dar şi de foc. De aceea trăiesc aşa de mult timp. (De curând am auzit la Discovery că unii cercetători cred că aceşti uriaşi pot să atingă chiar 5000 de ani. Ce mici şi neînsemnaţi suntem şi cât de inconştienţi ne comportăm, de parcă am fi nemuritori. De fapt toţi ne agăţăm de nemurire şi ne confecţionăm zei care ne oferă speranţa unei astfel de perspective, când, de fapt, ar trebui să învăţăm să preţuim foarte scurta noastră trecere printre minunile vieţii. Am fi mult mai îngăduitori unii cu alţii şi am respecta tot ce ne înconjoară, dacă nu am avea îngâmfarea că ni se cuvin toate, că suntem deasupra tuturor vietăţilor, că un zeu veghează ca nouă să nu ne lipsească nimic, cu singura condiţie să fim recunoscători acestui zeu şi să-i închinăm osanale. Eah!)

 Lângă trei sequoia, unul lângă altul, ne-am oprit mai mult şi a venit un grup de turişti francezi. Ileana m-a îndemnat să le recit ceva şi, cum abia aştept să spun versuri, oricui vrea să mă asculte, imediat am început să cânt (căci asta îi face mai atenţi) şi să recit, în franceză, bineânţeles, versuri de Blaga. O doamna mă admira şi spunea că am toate datele unei „comedia de l’arte”, ceilalţi se uitau admirativi la mine, dar unul, care voia, probabil să facă pe isteţul grupului, mi-a întins o hârtie de un dolar, râzând. Eu i-am îndepărtat mâna cu o mişcare graţioasă, ca în balet. Unii oameni nu pot să creadă că cineva are disponibilitatea sufletească să ofere ceva contra nimic material. Nu m-am aşteptat, dar asta e, nu e totul perfect nici în Raiul din Sequoia National Park!
 Mai târziu, când ne plimbam pe lângă uriaşii frumoşi ai acelor locuri, ne-am întâlnit cu franţujii care au înţeles mesajul meu corect şi mi-au mulţumit nu numai pentru versurile deosebite dar şi pentru trilurile cu care le-am însoţit. Au mai spălat ruşinea acelui necioplit. Ileana i-a găsit scuza că la ei pe străzi sunt mulţi artişti veritabili cărora ei le dau câţiva firfirici şi probabil cel care mi-a întins un dolar a considerat că mă plăteşte cel mai mult cu putinţă. Da, numai că nu eram pe stradă, iar lângă acei arbori seculari totul are o încărcătură emoţională deosebită şi acel individ n-a înţeles nimic din toate câte îi erau sub nas, pentru că la el totul este de vânzare, totul are un preţ, bietul de el.
Am intrat într-un arbore dintr-ăsta uriaş, căzut la pământ de 1 000 de ani. Până şi aşa este impunător. Scria pe tăbliţa de alături că în acest tunel natural s-au adăpostit tot felul de animale, iar la un moment dat aici erau adăpostiţi caii ofiţerilor americani care patrulau în zonă (de ce? ca să-i apere pe albi de idienii cărora le furaseră pământurile!). Au existat doi fraţi, oameni destoinici, cu glagolie (acum nu importa numele lor), care s-au zbătut şi au reuşit să transforme acest loc mirific (pe cât de pustiu, din creierul Sierrei Nevada, unde fiecare făcea ce voia...) într-un parc naţional, beneficiind de toate reglementările legale, ca să nu fie de tot distrus. În timp, ei şi-au ridicat o cabană, care este şi azi acolo, foarte modestă, pentru a da exemplu de trai cumpătat tuturor lacomilor lumii acesteia, cărora nu le ajung multiplele case, viloaie, palate, ranch-uri, sunt în stare să-şi mai facă o căsoie şi pe altă planetă, ba, am auzit la radio, sunt mulţi astfel de tâmpiţi care şi-au cumpărat locuri pe Lună, să te cruceşti cu amândouă mâinile, nu alta! Nu degeaba trufia este primul păcat descris de biblie. Ea ne transformă în monştri cu chip uman.


































Elisabeta Isanos: cronică la Sălbaticul, de Ion Lazu, III;

  ... « Defavorizaţii », intruşii în peisajul nostru cotidian, cei care prin aspect şi comportament ne aduc aminte că există şi alte zone ale vieţii, tulburătoare uneori, se bucură de atenţia autorului, de înţelegerea lui, fără nimic patetic, sunt descrişi cu simplă compasiune omenească: şi noi am putea fi ca ei, doar o marjă subţire, la discreţia hazardului ne desparte. Grăitoare în acest sens este scena întâlnirii cu ţigăncile din tren, schiţă memorabilă, oricând detaşabilă ca atare din context: « Ţigancă la 40 de ani sau pe-aproape, cântându-mi dumnezeieşte, fără întrerupere, de la Reşiţa şi până am coborât din tren, acompaniată discret, mai mult îngânată de două surate: o slăbănoagă şi o başoldină cu ochi de broască: A-aa, foarte jos, hârâit, şi urcând sus de tot când solista încheia fraza muzicală, modulându-şi vocea, lungind-o aproape un minut. Broboane de sudoare pe fruntea ei, la fel de mari ca aluniţele de pe obraz. Broboadă roşie, cu câteva flori mari, galbene. Mâinile în poală, încleştate, zbârnâind de încordare. Faţa lată şi nasul puţin deformat, ca după o intervenţie estetică, dar poate nu era vorba decât de pumnul amantului. Mi se încreţise pielea pe braţe. ‘Inimă de putregai/N-am un cuţât să ce tai/Să ce tai în cinci felii/La nime să nu mă spui !’ Astea patru versuri le-a lungit preţ de cinci minute, cu asemenea resurse de interpretare şi improvizaţie cum nu mi-aş fi putut închipui. Cine era această cântăreaţă extraordinară ? mă tot întrebam, oare este cunoscută, celebră, aşa precum ar merita-o, sau e o interpretă de taină, cu har înnăscut, cu o dorinţă irepresibilă de    a-şi vărsa tot focul şi jindul sufletesc ? Niciodată n-am fost astfel curtat şi de prea puţine ori m-am aflat într-o atare emoţie şi încurcătură. Cele două surate o sorbeau din ochi, se topeau de încântare şi de mândrie, păreau că dormitează, ele însele cu ochii închişi mai tot timpul, însă cântând neîntrerupt, la limita auzibilului – şi te întrebai nedumerit: Ce e cu ele ? ce e cu această călătorie în care păreau că se pierd definitiv ?/.../Să fi fost eu un personaj dostoievskian, n-aş mai fi coborât din tren, trimiteam vorbă să-mi vândă moşia şi mă ţineam după ţigancă, să-mi vrăjească sufletul, oriunde s-ar fi dus.‘Maşa, cântă Zarea !’ Ci eu am coborât în staţia cuvenită, însă mirându-mă foarte de aşa întâmplare... »  La câteva pagini mai încolo, o altă scenă, ce s-ar putea intitula « Soare ca de Paşti », descrie o întâlnire întâmplătoare şi bătutul covoarelor în spaţiul din spatele blocului, privelişte comună,  din viaţa de zi cu zi, ritualul banal al existenţei. O alta, cu titlul posibil de « Miracolul lecturii », înfăţişează o femeie citind în autobuz « dintr-o carte veche, groasă, legată, probabil Ivanhoe sau Quentin Durward sau... Se ridică la oprirea în staţie, dă să se îndrepte spre uşa cealaltă, realizează că s-a luat cu cititul şi a trecut de staţie ! Zâmbeşte, aiurită, îşi duce mâna la tâmplă : ochi căprui, rotunzi, pistrui pe pomeţii obrajilor... Îi prind privirea, amuzat de întâmplare. Pasionata cititoare îşi bagă volumul în plasă şi coboară. O aştept şi o întreb, zâmbind complice : Aţi depăşit staţia ? Da, răspunde, cu căldură în glas, cu ceva vinovat în priviri. Vulnerabilă pe moment. O salut şi mă îndepărtez... »
   Ar fi multe de spus, deoarece cartea îmbrăţişează aspecte multiple: viaţa de familie, scrisul ca lucrare zilnică, atmosfera lumii literare, ca şi aceea din Institutul la care lucrează autorul, greutăţile materiale, zvonurile despre cei persecutaţi de regim într-un fel sau altul etc., din toate reieşind un document de viaţă trăită atent, cu implicare şi compasiune, observând şi cântărind mereu lucrurile, ca şi cum menirea scriitorului ar fi tocmai aceasta: nimic să nu-l lase indiferent. Şi poate că aşa şi este. Şi nu numai menirea scriitorului, de vreme ce, spune autorul, « un lucru pestriţ, cârpăcit, nedesăvârşit, - şi anume din neatenţia noastră – aşa pare viaţa. O cămaşă bună încă, dar căreia îi lipseşte un nasture, nu ştii de când. De câte ori iei cămaşa e prea târziu ca să-l mai coşi – amâni pe data viitoare. Se poate şi aşa, aproape că nu se observă. » « A trăi atent » ar trebui să fie dorinţa oricărui om, pentru ca vieţii să nu-i lipsească acel « fleac de nasture ».   
   Finalul aduce o dezvăluire: revolta acumulată de autor zi de zi, an de an, în contextul cultului personalităţii şi al mizeriei crescânde, se concretizase într-o obsesie  « în nopţile fără somn »: « gardul de pe Calea griviţei, între muzeul CFR şi Podul Grant. Acea jumătate de kilometru de panouri albe de beton, dintre care unele mai late, în alternanţă cu o suită de 12 panouri mai înguste, sugerând ‘pătrăţelele’ din caietele de caligrafie, de pe vremuri. Numai bune de scris, mai ales că în interiorul chenarului spaţiul este alb imaculat, iar rama este maron-bric./.../Jumătăţi de nopţi şi nopţi întregi de nesomn în care, nemişcat ca să nu mă trădez şi cu ochii închişi-strânşi, mă imaginez o umbră în faţa acestor panouri, scriind cu litere mari cât corpul meu şi acoperindu-le cu corpul. Asupra textului din două cuvinte nu avusesem de la început ezitări, era bine stabilit, doar două cuvinte care exprimau totul. Dar cum, cu ce şi când să le scriu şi cum să plec neobservat de la locul faptei, nelăsând nici o urmă, nici un indiciu, pentru cei mai iscusiţi anchetatori ? Întorcând lucrurile pe toate feţele, am conchis că asupra unor aspecte n-are nici un rost să mai stărui, de exemplu : cuvântul cel scurt, din doar trei litere, se cuvine să fie scris pe un singur panou, cel lat,  trei litere ‘’de mână’’ şi litera J cu punct pe ea, ca să nu existe confuzii. Cele nouă litere ale cuvântului următor trebuind să fie scrise separat, fiecare pe câte unul din panourile înguste. Iar semnul de exclamare pe cel de al zecelea panou, repetat şi pe următoarele două panouri. Trei semne de exclamare – nici că s-ar fi putut spera ceva mai nimerit, şi mai grăitor totodată! De parcă eu însumi le indusesem constructorilor ideea respectivă, după socotelile prealabile! Să tot combini, în nopţile când    n-ai somn ! Abisul combinatoriu, un sorb nemilos! Dacă nu cumva somnul refuză să vină tocmai din cauza acestor teribile frământări?... căci iată aici zeci de probleme, întrebări, rubrici şi rubricuţe care trebuie completate: Ce fel de vopsea? Nici un material fluid sau vâscos nu trebuie exclus fără o analiză atentă, prudentă, competentă... Un duco, desigur! Îl poţi întinde pe orice vreme şi nu-l mai scoţi de acolo nici cu pickamerul!  Nişte tuburi mici de culori? Cumpărate la vreunul dintre cele câteva magazine specializate pentru artele plastice, le ştiu pe degete : unul pe Lipscani, colţ cu Şelarii, altul pe Turda colţ cu 1 Mai, altul vis-à-vis de Palatul CFR... Cu mutra mea de artist. Şi să le folosesc după luni şi luni, prin simplă stoarcere, însă pe la capătul celălalt al tubului, ca să obţin o dungă ceva mai lată şi să nu fie nevoie să îngroş literele./.../Şi cu tuburile stoarse, la crematoriu!/.../Sau ceva şi mai ingenios, pe cât de simplu: să impregnezi cu colorant un bulgăre de humă şi apoi să scrii cu el, precum cu o cretă pe tablă. Sau, şi mai simplu : să umpli un ceainic cu păcură, să înfunzi cu câlţi ţuţuroiul şi să scrii litere de neşters împotriva ruşinii.../.../O pungă de plastic tăiată la un colţ, pe care   s-o storc, fără a lăsa cea mai mică urmă ; apoi să vin cu ea acasă şi să-i dau foc în balcon, când ai mei lipsesc... Să scriu cu un pulverizator dintre cele cu care se vopsesc maşinile? » Totul este calculat milimetric, distanţa de la care trebuiau scrise literele, o jumătate de braţ, încălţămintea impregnată cu detergent, pentru că în primul rând vor fi căutate urmele bocancilor, deci : « Să am în taşcă nişte pantofi de schimb, dintre cei care se leapădă pe la ghene, însă cu multe numere mai mari/.../Sau nişte cizme imense de cauciuc, cărora să le tai carâmbul , să rămână doar un fel de galoşi ; şi galoşii să-i încalţ invers, cu tocul spre vârf, anume ca să-i scot din minţi pe securişti, să se întrebe cruciţi cum a reuşit atentatorul să scrie stând cu spatele la zid, să-şi dea cu pumnii în cap, să turbeze, să creadă că au de-a face cu Diavolul în persoană! » Variantele sunt năucitoare ca imaginaţie : o pereche de scândurele, mai lungi decât pantofii, potrivite pe tălpi şi crestate apoi cu bisturiul pentru derutarea urmăritorilor ; apoi, « ajuns acasă cu ultimul tramvai, am să arunc baretele la ghenă, iar tălpile am să le despic în zeci şi sute şi mii de aşchii... » Nu e lăsat la întâmplare nici felul de scriere a literelor, din câte mişcări poate fi realizată fiecare, mişcări pe care le exersează uneori « în faţa oglinzii », de parcă ar face « exerciţii de înviorare ». « În unele nopţi, mă dedam la adevărate orgii : era mult după miezul nopţii, turna cu găleata, eu luam panourile la rând, de la Muzeul CFR până la Podul Grant, scriind de la stânga la dreapta, dezlănţuit, infatigabil, cu fel de fel de culori, cu toate grafiile imaginabile, să creadă anchetatorii că au scris nu un singur om, nu zece oameni din vreo organizaţie secretă, ci sute de inşi, toţi duşmanii tiraniei, fiecare câte o literă, solidarizându-se în ura lor generalizată... »
   De câte ori, în « vieţile noastre paralele », nu a avut, poate, fiecare o obsesie asemănătoare, urmare a aceloraşi frustrări, a aceloraşi revolte neputincioase... Solidarizarea nu s-a produs totuşi, la timpul şi în măsura potrivită unei mişcări de protest. Dar câţi au avut curajul de a-şi recunoaşte şovăielile? Pentru scriitor, « fapta », singura care contează, este scrisul lui, de altfel însăşi forma protestului o arată, în visul-treaz, obsesiv, al panourilor el se exprimă prin scris, « cu ideograme, cu hieroglife, cu rune, cu noduri aztece, cu litere nord-semite, feniciene, etrusce, latine, greceşti, chirilice, arabe, morse, braille, în toate limbile posibile, în numele tuturor etniilor din ţară şi de unde vor fi plecat în exil. » Obstinaţia de a merge în sensul propriului destin poate fi de asemenea o formă de revoltă, iar scrisul un act de curaj, lăsând o mărturie pentru mai târziu, căci  « cea mai mare realizare a unei naţiuni este limba pe care a creat-o », şi « cea mai înaltă datorie este păstrarea ei », spune la un moment dat autorul. În ceea ce-l priveşte, o datorie împlinită: înfăţişând o altă faţetă a vieţii în timpul dictaturii, « Sălbaticul » este scris într-o limbă română curată, expresivă şi nuanţată. O carte-document.    
                                       

                ELISABETA ISANOS
                          

poezia zilei
ion lazu: Cuvinte deasupra apei

În câmpia de-acum
Toate par firesc aşezate
Numai omul ceva mai târziu
Decât toate.

Un singur loc ştiu
Nu departe de-aici:
fântâna. Să mă aplec
Vorbe deasupra să spun
Până voi trezi iarăşi jocul nebun
Al monedei pe care văzum
Chipu-mi târziu
Din câmpia de-acum.

1979
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)