tag:blogger.com,1999:blog-2678444635787075432.post5391556255523304037..comments2024-03-25T20:30:29.523+02:00Comments on consemnări, poezii, eseuri: ion lazu: Jurnal american, IV, fotografii, poeziiIon Lazuhttp://www.blogger.com/profile/10016193192475799755noreply@blogger.comBlogger3125tag:blogger.com,1999:blog-2678444635787075432.post-34542453832505244202011-10-10T23:35:11.679+03:002011-10-10T23:35:11.679+03:00Stimate Domn Tudor Cicu, sunt foarte impresionat d...Stimate Domn Tudor Cicu, sunt foarte impresionat de cele ce scrieţi (şi simţiţi!) în legătură cu personajele mele,Vera şi Grigore. Şi, în general, sunt într-un moment delicat; azi, la Fedeleşoiu-Vâlcea fiind, într-o vizită de 2 zile pe meleaguri unde am lucrat timp de un deceniu ca geolog, am primit pe mobil telefon de la un domn, n. 1939, care a citit Veneticii, carte dată lui cu împrumut de Ştefan Dimitriu, ştiindu-l basarabean. (Ş.D. a scris cu mare simpatie despre Veneticii mei.) Iar acest Dom-cititor mi-a vorbit cu lacrimi în glas. Poate că nici n-am visat astfel de recunoaşteri.Îmi închipuiam că publici un roman bun şi devii cunoscut, invidiat.., dar văd că e altceva, sunt oameni care îţi vorbesc cu emoţie irepresibilă. <br />Revenind la Vera, la Grigore, nici nu mai ştiu cum să iau lucrurile. Da, sunt părinţii mei şi sunt oamenii care m-au sprijinit necondiţionat, până la sfârşitul vieţii lor; şi pe care am ajuns cu timpul să-i admir la maxim pentru felul cum au ştiut să-şi aleagă calea vieţii. Mereu generoşi, răbdători, înţelepţi. Acum însă mă întreb dacă nu cumva îi iubesc şi îi admir şi îi ţin atât de sus în cugetul meu tocmai pentru că şi eu însumi am adoptat aceeaşi atitudine; adică sunt convins că numai asta contează în viaţă, iar restul sunt zădărnicii... Şi o ţin la mare preţ (această atitudine) şi doresc să o fac cunoscută semenilor mei. În aşa măsură s-au amestecat lucrurile trăite şi scrise, prin implicarea mea fără rest, încât am ajuns să mă întreb ce fel de literatură este textul meu despre drama refugiaţilor? Este literatură în sensul curent, sau doar o spovedanie în public, cu pretextul că fac literatură? Dar măcar este doar drama acestor năpăstuiţi Vera, Grigore, Mihail, Timotei - sau e de fapt problema vieţii fiecăruia dintre noi, altădată, acum şi oricând? Vreau să spun că nu-mi pasă dacă Veneticii este sau nu un roman, simt însă că este ceea ce am vrut să spun eu, cu dinadins - sau să mă dau deoparte şi să tac; şi să-mi văd de fotografii, de consemnări cotidiene... ca să am cât de cât o activitate care să mă ţină la distanţă faţă de vulgaritatea vieţii de zi cu zi...<br />Devotat, LazuIon Lazuhttps://www.blogger.com/profile/10016193192475799755noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-2678444635787075432.post-85789577405644347012011-10-08T21:00:03.906+03:002011-10-08T21:00:03.906+03:00Da! Cu ajutorul Modzila Firefox, adineauri am obse...Da! Cu ajutorul Modzila Firefox, adineauri am observat ca merge. Eu sunt cel cu prima postare, Tudor Cicu. Multumesc d-le Lazu de ajutor.Anonymousnoreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-2678444635787075432.post-38249568669095471142011-10-08T20:57:39.667+03:002011-10-08T20:57:39.667+03:00Teama că „istoria” tare încâlcită a timpurilor car...Teama că „istoria” tare încâlcită a timpurilor care vin, nu va reuşi să descurce nicicum iţele din dramele oamenilor de pretutindeni, rămâne în continuare calvarul atâtor şi atâtor locuitori ai planetei singulare? (prin viaţa ce pulsează în ea), însă pândită de neprevăzute pericole. Un filozof aşezat în nuştiu care parte a planetei, ne poate transmite orice despre toate acestea. Dar ce poate fi rostit, mai simplu, mai clar şi pe înţeles, înţelept şi aşezat, ca cele gândite de Vera (din Veneticii lui Ion Lazu), femeia simplă care a crescut numai ea ştie cum, 5-6 copii? Să-i dăm cuvântul: „Te repezi să-i tai capul omului. După aceea îţi dai seama că te-ai pripit. I-l mai lipeşti la loc?”. Imaginea zarzărului înflorit, dintr-un colţ al Americii, întâlnit în însemnările călătoriei familiei Lazu, îşi făcea simţită apariţia şi în paginile zugrăvite de autorul Veneticilor, în acel de neuitat capitol, intitulat „Călătoria”, aruncând peste sufletul Verei îndoiala unei drepte judecăţi a Domnului care le rânduieşte pe toate cu măsură: „A înflorit caisul drăguţul... Nu cumva noi, atunci când am venit în refugiu, ne-am aşezat într-un loc lipsit de lumină îndeajunsă, într-o cută fără noroc a pământului, în dreptul unei pete de soare? Şi de aceea ne-a mers cum ne-a mers...”. După cum vedeţi, nu mai e nimic de spus după cele gândite de Vera. „Ce ticăloasă-i lumea-n vremea asta” - sună de această dată, un vers al autorului. Şi, mă gândesc şi la cealaltă faţă a monedei. Întâmplarea s-a petrecut pe la Tighina, când nemţii trecuseră Nistrul şi făcuseră prizonieri coloana care se retrăgea. Toţi evreii au fost aruncaţi în vagoane (îşi aminteşte Grigore) cu destinaţia morţii. Unul singur, Iaşa Pascar, confundat cu nume de român, scapă acolo: „Dar ştii ce e interesant? Nimeni dintre ai lui nu l-a pârât pe Pascar, nimeni nu a spus: staţi aşa, că şi el e tot evreu, ca şi noi!” Pe ce lume trăim? Să nu ne mai mirăm noi, de ce am ajuns, unde am ajuns.<br />P.S. Mi-aş fi dorit ca în „călătoria” aceea, trenul, s-o ducă pe Vera în Basarabia. Poate, pentru că o ştiam „cu sufletul frânt în două, cu gândul mereu acolo”. Mă împac însă, cu gândul, că eu, cititorul, am purtat-o în călătoria aceea, într-acolo. Măcar atâta am putut face şi eu, în calitatea mea, de cititor.Anonymousnoreply@blogger.com