Scriitorul zilei: Tudor Arghezi, n. 23 mai 1880 - d. 14 iulie 1967

     

Dintr-o familie de olteni de la Tg. Cărbuneşti, s-a născut la Bucureşti, a rămas din pruncie orfan de tată, a făcut şcoala primară la Petreche Poenaru, gimnaziul la Dimitrie Cantemir şi liceul la Sf. Sava, locuind la internat, întreţinându-se singur, din meditaţii. Debutant la 14 ani cu poezii în Liga Ortodoxă; a frecventat cenaclul lui Al. Macedonski, care îl lăudase ditirambic; l-a zărit pe Eminescu trecând pe Calea Victoriei, când deja se pierduse în Locura; l-a cunoscut pe Caragiale,  a avut o experienţă monahicească la Cernica, 1899, funcţionând timp de un an ca diacon la biserica Stavropoleos, 1900; a colaborat la reviste de cele mai diferite orientări, Revista modernă, Viaţa nouă etc, neidentificându-se vreodată cu opţiunile lor de grup sau cu persoanele în cauză, mereu răzleţit, inaderent, nesubordonat.

Cu ajutorul cercurilor bisericeşti pleacă în Europa, la Universitatea catolică Fribourg, dar rezistă insistenţelor călugărilor de a trece la catolicism; călătoreşte la Paris, unde a trăit din expediente, revenind în Elveţia, la Geneva, unde s-a înscris ca ucenic în ceasornicărie. Intenţia sa era să-şi aducă familia în Elveţia sau Franţa, speriat de sărăcia din ţară. Dintr-o scrisoare către familie, aflăm că în cei câţiva ani de şedere la Paris, nu a apucat să stea în vreo cameră cu fereastră...S-a întors în ţară în 1910; deja avusese o căsătorie, ca să legalizeze naşterea fiului său Eliazar, 1905).  Divorţează şi în 1916 se va căsători cu Paraschiva Burda, o cusătoreasă provenind din Bucovina, cu care a avut o fiică Domnica şi un fiu Iosif, deveniţi celebri ca Miţura şi Baruţu.

I-a cunoscut pe Gala Galaction, N.D.Cocea, Vasile Demetrius. În 1916 rămânând în Bucureştiul ocupat de germani, a colaborat la oficiosul acestora; în 1918 a fost închis pentru aproape doi ani, ca trădător; graţiat la intervenţia lui Nicolae Iorga. Nu foarte târziu, cei doi au ajuns la cuţite. A colaborat la numeroase reviste, la câteva a fost redactor de noapte, la altele director; a scos câteva reviste pe cont propriu, remarcându-se mai ales ca foarte violent pamfletar, dar abia cu Bilete de papagal, 1929 (altă serie în 1937-38, o a treia în 1946-47), unde a publicat pe majoritatea poeţilor noii generaţii, a devenit unul dintre literaţii de frunte ai vremii.

Abia în 1927, la 47 de ani, editează o culegere de 100 poeme Cuvinte potrivite, impunându-se ca mare poet. Era doar o selecţie, eclectică, făcând deci  posibile interpretări disjuncte. Contrazise de noile cărţi. A continuat să scrie poezie, romane, vitriolante pamflete, împotriva administraţiei, a instituţiilor, a persoanelor, a partidelor, a clerului - duşman cu toată lumea. Dat mereu de-oparte, ajunge să ia Premiul naţional în 1934. A ajutat pe majoritatea poeţilor avangardişti, care au dorit să şi-l adjudece, lucru neconfirmat vreodată, nici în ce-i priveşte, nici în legătură cu vreo altă orientare sau modă literară. Neînregimentabil, indiferent de solicitant. Dar ne amintim că reacţionase similar şi cu călugării din Fribourg. În septembrie 1943 publică pamfletul Baroane, împotriva ambasadorului Germaniei la Bucureşti, drept care va fi trimis în lagărul de la Tg. Jiu. În 1946 reia seria Bilete de papagal, i se joacă piesa Seringa; în 1947 primeşte Premiul naţional de poezie. În 1948, printr-o mişcare abil orchestrată, este îndepărtat din viaţa publică. Revine după 6 ani de trai dificil, cu traduceri din autori ruşi, cu poezii pentru copii. 1907, peizaje, Cântare omului, Poezii noi, sunt cărţi de racordare la comanda socială. Au urmat anual volume de poezii, predominant în ton crepuscular, despre înaintarea în vârstă. Pregăteşte seria de Scrieri, în 61 de volume, care încep să apar, sub îngrijirea autorului şi a extraordinarului editor Gh. Pienescu. În 1965 este sărbătorit ca poet naţional. Bolnav, se îngrijeşte la o clinică din Elveţia. După 6 decenii, revenea în Ţara cantoanelor: scriitor oficializat, cu toţi sacii în căruţă. Însă foarte în vârstă şi foarte bolnav. Dar scriind cu insistență factorilor de decizie din țară, impacientat că editarea serie de Scrieri nu respectă ritmul promis…

Bun familist, iubind lumea copiilor şi scriind ca nimeni altul la noi despre şi pentru copii (texte care plac poate încă mai mult celor mari), toate aceste datalii despre viaţa poetului, în nenumărate încercări de a fi racordate cu opera, nu reuşesc nicicum să facă explicabilă poezia argheziană, în nici unul dintre laturile sale, fie teologică, socială, metafizică sau de orice altă natură. O expresivitate de excepţie, pliată pe o sensibilitate ulcerată veşnic şi pe o îndârjire fără seamăn. A încercat să vorbească pe cât se poate simplu, nesofisticat, despre lucruri tainice. A scris: "Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!" A scris: "Aş vrea să-L pipăi şi să urlu: Este!" Dar de fapt nu a căutat să explice nimic, ci să dea seamă despre frământările unui suflet chinuit, contorsionat, neînţelegător şi neîmpăcat cu sine şi cu lumea, în toată trăirea sa "ilogică". Estet neîntrecut, s-a jucat cu cuvintele, vrăjindu-le, a sugerat moliciuni, tânjiri, delicateţi şi răsfăţuri ale sufletului, dar în realitate îndârjirea sa a fost mereu nepotolită, s-a luptat să aducă lumini în Iad, spre a-şi vedea mai în amănunţime păcatele; şi a adus chinurile iadului în paradis, ca să le evidenţieze prin contrast, cum spunea Al. George.

Opera literară: Cuvinte potrivite, poezii, 1927; Icoane de lemn, tablete, 1929; Poarta neagră, tablete, 1930; Flori de mucigai, poezii, 1931; Cartea cu jucării, poezii, 1931; Tablete din Ţara de Kuty, povestiri swiftiene, 1933; Ochii Maicii Domnului, 1934; Cărticica de seară, poezii, 1935; Cimitirul Buna-Vestire, roman parabolic, 1934; Versuri, 1936; Ce-ai cu mine vântule?, 1937; Lina, roman, 1942; Eminescu, studiu critic, 1943; Versuri alese, 1946; Bilete de papagal, 1946; Prisaca, 1948, poeme pentru copii; 1907-Peizaje, 1955; Pagini din trecut, publicistică, 1955; Cântare omului, 1955; Frunze, 1961; Poeme noi, 1963; Cadenţe, 1964; Silabe, 1965; Răzleţe, 1965; Versuri lungi, 1965; Ritmuri, 1966; Litanii, 1967; Noaptea, 1967; O Furnică...

Poezia zilei, Tudor Arghezi

 Restituiri

N-au mai rămas prea multe de-nvins şi de ştiut.

Şoseaua se strâmtează, cărările se-mbină.

Le simţi apropiate din ce în ce mai mult,

Ca spiţele din roată, crăpate de lumină.

Ne-apropiem. Văzduhul miroase-a vechi prin noapte,

Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini.

Un abur slab se cerne, un cer spoit cu lapte,

Departe,-n orizonturi, se naşte prin tulpini.

E-o insulă? un munte? o apă? un deşert?

De ce-ar sfârşi-n pustie călătoria noastră?

Ne-a mai rămas s-ajungem, acolo, poate-un sfert

Din calea străbătută, jos verde, sus albastră.

Să ne oprim? Un cântec ne vine de la han.

E vinul bun şi patul adânc şi tu eşti dulce.

Şi-ai vrea, învăluită în părul tău bălan,

Pe jaruri carnea noastră, de vie, să se culce.

Nu. Mână crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava,

S-apropiem vecia mai repede de noi.

Păstrează-ţi sărutarea, ca florile otrava,

Ca să o dăm ţărânii întreagă înapoi.

Deşertăciune

Toată ziua, toată noaptea treaz,

Cine-mi spune de o viaţă-ntreagă

Să fiu gata pentru care ceas

Când o taină poate se dezleagă?

Taina celor taine fără număr,

Înnădite şi încrucişate

Între creştet, inimă şi umăr,

Jugul, hamul meu de rob şi frate.

Traista-i gata, cârja-i în pridvor,

Drumul o să fie lung pe lună,

Drumul de un om şi un picior

Strâmt şi-ngust cu ceaţa dimpreună.

Stau la pândă-n bălţi şi împrejur,

Clopot, voce, tunet să mă strige,

Ţipăt rău sau şoaptă să murmur,

Ce voi zice, nu ştiu, ce voi zice?

Şi mi-e spaimă de ceva urât,

De o fiară, de un ceas pe care

Îl aşteaptă sufletul atât,

Lângă viaţă, lângă închisoare.

Cine strigă? Nimeni n-a strigat?

Cucuvaia, greierul, tâlharul?

Voi fi fost chemat şi-apoi uitat?

Bate timpul, trece minutarul.

Netrăită viaţa s-a sfiit

Şi-am trăit-o însutit.

Psalm (Ruga mea e fără cuvinte...)

Ruga mea e fără cuvinte,

Şi cântul, Doamne, îmi e fără glas.

Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte.

Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas.

Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,

Nici omul meu nu-i, poate, omenesc.

Ard către tine-ncet, ca un tăciune,

Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.

Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă

Şi te scrutez prin albul tău veşmânt

Pentru ca mintea mea să poată să-nţeleagă

Nengenunchiata firii pe pământ.

Săgeata nopţii zilnic vârfu-şi rupe

Şi zilnic se-ntregeşte cu metal.

Sufletul meu, deschis ca şapte cupe,

Aşteaptă o ivire din cristal,

Pe un ştergar cu brâie de lumină.

Spune tu, Noapte, martor de smarald,

În care-anume floare şi tulpină

Dospeşte sucul fructului Său cald?

Gătită masa pentru cină,

Rămâne pusă de la prânz.

Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină,

În care paşte-un mânz.

Bine şi rău

Între nădejde tristă şi-ndoială,

Te-am căutat prin bolta siderală.

Te-am căutat pe unde şi neunde

Îţi bănuiam făptura că se-ascunde.

Te căutam în tainica ta lipsă

Prin Testamente şi Apocalipsă.

Să fi rămas un loc nemaiumblat

Pe unde nu te-am căutat?

Când socoteam că te-am găsit,

Se şi-nălţa în dreptul tău un zid.

Simţindu-te zvâcnind în rădăcini

Te mai simţeam în spice şi-n tulpini.

Te-am şi cântat pe corzi, şi noi şi sparte,

Şi peste vieţi şi peste moarte.

Tu rămâneai mereu departe.

Auzul tău nu vrea s-audă

Cântec de nai, de cobză şi-alăută?

Într-o-nserare, în sfârşit,

Mi se păruse că te-aş fi zărit

În mantia de aur a unui asfinţit,

Prinzându-ţi-o, târâtă prin ţărână.

Mi-a şi rămas un ciucure în mână

Şi l-am vârât în sân, ca un pribeag

Un bun de furtişag.

Dă-mi voie, negăsită arătare,

Să-ţi pui acum o veche întrebare:

Că ai făcut atâtea frumuseţi blajine,

Fără-ndoială, mulţumescu-ţi bine,

Clădiri de piscuri, cuiburi de izvoare,

Timpuri şi valuri călătoare

Şi oamenii în sărbătoare;

Bărbaţi viteji, domniţe la harpă şi la furcă.

Mutând pe strune mâna, fuiorul când se-ncurcă.

Dar, mare-aprinzătorule de stele,

Cum de-ai făcut şi-atâtea lucruri rele?

Alţi scriitori:

Mihail Cosma, n. 1922

Ion Buzdugan, n. 9 martie 1887 - d. 27 ianuarie 1967

Vasile Andronache, m. 1999

Maria Banuş, m. 1999

Cornel Regman, n. 28 noiembrie 1919 - d. 14 iulie 1999.

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2006

(...) Apare şi IM pe plajă, ne mai plimbăm; vreme splendidă, noi, cei trei scriitori cu burse extrasezoniere suntem singuri-singurei pe litoral, cât vezi cu ochii, parcă anume ca să ne dumirim: ce și cum, odată pentru totdeauna; apoi mergem la gustarea de dimineaţă, care este o masă în toată legea. Cei doi convivi, puși pe trai- nineacă, iau în greutate văzând cu ochii… La desert le citesc cele două sonete. Gică spune că mi-am perfecţionat stilul. Reveniţi sus, IM mi-l citeşte în replică pe al lui. Îi atrag atenţia că în precedentul are versuri de 13 silabe. Sare în sus, nu crede, să-i arăt! Nu-i arăt pe loc, din jenă. Pentru că spusesem că merg la cazemată, şi IM declarase că nu merge, îl invit pe Gh.I, care spune că vrea să stea la soare. Plec singur, dar mă ajunge din urmă IM, bîntuim plaja de la Olimp, căutînd pietre... Îi spun că nu e mare lucru să găseşti pietre expresive; aşa am procedat şi cu trovanţii, am avut mare succes, deşi nu a scris nimeni!, în fapt nu era vorba decît de multă răbdare şi perseverenţă, să dai ocol acelor guguloaie şi să le răsuceşti în lumină pînă obţii nişte imagini insolite. Să le arăţi conaţionalilor, ca pe o surpriză: Iată, sunt frumoase! Şi le aveţi la îndemînă... Pe cînd poetul Ion Gheorghe ce face?...

Şi pentru că în continuare îl apără pe poetul megalitelor, îi spun: Poate că nebunia nu este decît o exagerare/ exacerbare a unui aspect, printre altele. Dacă eu îţi explic dumitale că aceste piatre sunt din mal şi marea le-a erodat în decursul multor ani, dumneata înţelegi, admiţi explicaţia ştiinţifică; în schimb I.Gh. va susţine la nesfîrşit că sunt creaţii ale omului preistoric. Ca apoi să-mi ceară să-i adeveresc, ca geolog, că sunt pietre, pentru ca să le poată scoate din ţară şi să le dea altui popor, nu acestui „popor ingrat”, cum s-a exprimat şi Antonescu, la ananghie... IM se arată în continure vexat că nu l-am invitat la plimbare, deşi tot el declarase că nu mai merge la Cazemată. Nu-şi poate ascunde frustrarea. Îi spun că nici cînd am locuit la Belvedere cu fratele meu, acum câteva veri, el nu m-a însoţit niciodată la cazemată, căci avea orele lui de tratament, iar în acel timp eu făceam excursiile la cazemată, anume ca să rămîn singur, să mă îndepărtez de foşgăiala plajei din staţiune. Ca geolog m-am învăţat să merg singur pe teren, cu gîndurile mele, cu ritmul meu. IM mi se pare acaparator în prietenia lui. De cîte ori e cu mine, îl încondeiază pe Gh.I. Îi atrag atenţia: Acest om a venit să stea trei săptămîni cu noi, din drag de companie, deşi are mari probleme de familie. Să nu-l agresăm nicicum. Iar în ce mă privește, ca prozator, vreau să am posibilitatea de a-mi face singur o părere despre el, nu cu ajutorul altuia!

Iar pe drumul de întoarcere, singur, mă gîndeam că această apropiere dintre noi e un joc: Gh. I. mă aproximează pe mine, încearcă să-mi ghicească opţiunile şi să se plieze pe ele, să-mi prezinte implicit o faţă a sa considerată convenabilă, ca om sociabil ce se află; dar în fond şi eu procedez la fel, caut să-i prezint selectiv acele aspecte pe care le consider că mă individualizează, în raport cu felul lui de a fi şi cu opţiunile sale. Nici unul dintre noi nu este inocent; e deci un joc incitant. Fiecare face trimiteri la lucruri din trecut, la cărţi, publicaţii, întîlniri, evenimente şi situaţii care îl avantajează. Şi încă o precizare: nici unul dintre noi, eu şi Gh.I., nu avem vreun interes imediat de a-l cîştiga pe celălalt de partea noastră. Un interes special nu există, realmante. Cu ce-l pot ajuta eu? Cu ce mă poate ajuta el? Şi totuşi, rîvna de a face o bună impresie există. Pentru că nu-ţi este indiferent ce crede celălalt despre tine – un celălalt pe care îl preţuieşti, ca scriitor; nici faptul că nu te cunoaşte cu adevărat, pe tine şi realizările tale nu-ţi convine; mai ales că nu-l dispreţuieşti, ci ai o bună părere despre el, în general. De aceea şi spun că este vorba de un joc. Cu tot ce are incitant şi gratuit în el.

Nu ajung decît pînă la jumătatea distanţei spre cazemată, căci se făcuse 12:25, aşa că revin prin pădure, ca să ajung la timp pentru prînz.

La masă, IM ne dă cîte un sonet, dar ne sugerează că cu asta distracţia s-a încheiat. Lucrez la corectarea printărilor. Pînă să vină Gh.I pe faleză, IM mi se mărturisise că e un timid. Îi spun încă o dată că am o teorie: timizi sunt cei orgolioşi şi care nu admit să facă o rea impresie. Respinge această ipoteză de lucru, care, zic, ar trebui luată în calcul, poate se lămuresc unele aspecte. El: A fost foarte îndrăzneţ cînd era mic, apoi au fost cîteva momente, cele despre care vorbeşte în cartea noastră, însă mie explicaţia nu-mi pare plauzibilă. Zic. Ai devenit timid cînd ai luat cunoştinţă de dta ca ins deosebit de gloată. Această observaţie pare să-l pună pe gînduri.

La 20:20 dă telefon Ilinca Dumitrescu, căutînd-o pe Lidia. Îi explic: bursă la Neptun... Se bucură. Discuţie agreabilă. Îi urez succes la susţinerea doctoratului, care va avea loc în aceeaşi zi cu recitalul.

Va urma

Fotografii de vacanță: Siena, Toscana, iunie 2015...