Scriitorul zilei, Emil Botta, n. 15 sept. 1911 - d. 24 iulie 1977

     

Adjudean prin naştere, dintr-o familie provenind de peste munţi (din Maramureş, familie nobiliară atestată) dar cu ascendenţe corsicane, a fost fiul unui medic şi fratele mai mic al viitorului eseist Dan Botta. Tatăl pierind prea curând, E.B. a avut un adevărat cult pentru mama sa Aglaia. Face şcoala în urbea natală, dar la vârsta de 15 ani fuge de acasă şi va trăi o vreme din expediente. Între 1929-1932 urmează Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, după care va fi actor în diferite teatre de provincie, apoi actor la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde a făcut roluri excepţionale în piese precum Werther, Macbeth, Unchiul Vanea, Năpasta, cu o prezenţă scenică inconfundabilă, mizând pe vocea neobişnuită, pe abordarea în genul tragediei antice. A jucat de asemenea în numeroase filme, încă înainte de război, dar sunt de neuitat rolurile din Dacii, Columna, Pădurea spânzuraţilor, Paşi pe lună, Reconstituirea...

A debutat cu poezia Strofa ultimă, 1929, în Bilete de papagal şi a devenit în curând cel mai apreciat poet al generaţiei de la Criterion. S-a numărat printre membrii grupului "Corabia rataţilor", împreună cu Emil Cioran şi Eugen Ionescu. În 1937 volumul său de debut Întunecatul april a apărut la Editura Fundaţiile Regale şi a fost premiat. Al doilea volum de poeme: Pe-o gură de rai, 1943 s-a bucurat de asemenea de unanime aprecieri ale criticii. Cu venirea comuniştilor, actorul a fost asimilat, în schimb despre poet nu s-a mai putut vorbi până în 1966, fiind în cauză o lirică fără vreo legătură cu "linia", ba dimpotrivă! Acestor poeme interbelice autorul le-a adăugat în timp alte 2-3 cicluri, în volumele de după 1966: Versuri; Poezii, Un dor fără saţiu.

 La retipărirea poeziilor lui Emil Botta, toţi criticii literari care contau la acel moment, au făcut un cor de elogii unanime. Poate Alex. Ştefănescu are dreptate să afirme că era un fel de a le da cu tifla culturnicilor intratabili. Marian Popa reţine magia versurilor lui Emil Botta, acordându-i în  Istoria sa nu mai puţin de 6 coloane - la paritate cu Ştefan Augustin Doinaş. N. Manolescu sesizează în lirica de după război o desprindere de fascinanta poezie a măştilor, a "tragicei paiaţe", a "arlechinului cu obraz de cretă", a "histrionului romantic" etc (p. 762); în general, se constată "scăderea funambulescului", îmblânzirea sa într-un fel de "recviem la moartea fratelui iubit".

Îşi recita poemele ca nimeni altul. Ileana Mălăncioiu, Ioana Diaconescu, Doina Uricariu sunt poetese ce s-au îngrijit apoi de Scrierile poetului damnat. O sinteză lirică originală, preluând ceva din invocaţia doinelor şi baladelor, din melancolia lui Eminescu, din neliniştea şi nervii lui Bacovia - şi totuşi o viziune inconfundabilă. Răzleţit de confraţi, şi-a migălit versurile în "semeţia singurătăţii", de fapt evoluând în paralel cu grupările de la Albatros şi de la Cercul literar sibian. Volumul său de proze Trântorul, 1938, este considerat o capodoperă a literaturii noastre din totdeauna. Nu şi de N. Manolescu, care îl crede "ilizibil prin artificialitate şi un spirit halucinatoriu îndelung elaborat"(p. 764).

Opera literară: Întunecatul April, 1937 (scris în urma unei colaborări la revista Vremea); Pe-o gură de rai, 1943 (rezultatul unei colaborări cu Universul literar); Poezii, 1966; Versuri (cu un ciclu inedit, Vineri), 1971;  Poeme, 1974;  Un dor fără saţiu, 1976

Proză: Trântorul, 1938 (ediţia a II-a, 1967)

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Botta

 http://www.romlit.ro/emil_botta

 http://www.revista22.ro/scriitorii-romani-si-narcoticele-3brde-la-emil-botta-la-ion-barbu-4553.html

Poezia zilei, Emil Botta

Anotimp

Nici viori, nici fluiere, 
nici ploaia prin plete să-ti şuiere ;
în tăcuta noapte adâncă
glasul tău nu se aude, nu încă …

Din himericele bolţi se anină
armele nopţii, stelele-n ruină;
până la noi încă n-a pătruns
al codrului clopot ascuns.

Cereştile drumuri, 
toate-s doar aburi şi fumuri …
Plimbă-te, pală, prin auroră, 
frunte a lucrurilor, luna mea, proră !

Dar vor veni ! O, ce siguri, 
oaspeţii în vestminte de friguri !
Dar vor veni ! O lumină subţire, 
şi naiuri şi harfe şi lire !

Fantasmagoria

Stele ascunse în telescop
întorceţi-vă-n cer.
Douăzeci de ani astronomul miop
o să vă caute ca pe mioare un oier.

Priviri, la matcă vă-nturnaţi
ca ploaia, ca izvoarele.
Orbul care v-a pierdut, cere să-i redaţi
luna şi soarele.

Melci, reintrați în cocioabe, 
cenuşă, revino în focuri şi-n vetre, 
copaci, întorceţi-vă în muguri, în boabe, 
şi voi, oameni, în pietre.

Alţi scriitori:

G. Ivaşcu, n. 1911 

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2006

Vreme frumoasă, azi am avut numai cer senin, după răsărit, iar Marea a găsit să ne ofere o culoare albastru intens – bleumarin – distingîndu-se net, printr-o linie fermă, de cerul siniliu spălăcit... În scoica zării, cu două capace atât de diferit colorate, un vapor mare, impunător. Valuri cu deosebire fotogenice, înspumate. Miros de alge şi de iod. Le arăt celor doi un şir de cocori în zbor înalt, paralel cu linia ţărmului. Cocorul din unghi. Se schimbă mereu, le spun – şi pe neîncredrea lor, vedem cum pasărea din unghi părăseşte locul, i-l ia alta, mai odihnită...

Oare este de imaginat ceva mai frumos, într-o străluminoasă după-amiază de 26 octombrie, pe ţărmul părăsit al Mării Negre? În faţa mea, care stau la masa de sub geam, citins-scriind: livada vilei, cu pomii ciupiţi de clonţul ruginiu al toamnei, cu frunza pe alocuri îngălbenită, printre copaci o fîşie de plajă argintie, cu crenelul de stabilopozi, apoi banda albastru-intens a mării, haşurată pe orizontală de valurile ce se succed, înspumate, iar deasupra cupola cerului, acum absolut senină, sinilie, părînd decolorată prin contrast cu banda fermă a mării. Nu e decît ora 16:30, mai avem o oră şi jumătate de soare, pînă la spectacolul asfinţitului...

Mă gîndeam: Cînd un autor are inabilitatăţi la primul său volum, şansele sale de a ajunge un autor de primă linie sunt foarte reduse; mai mult chiar: destui autori nu reuşesc niciodată să-şi depăşească prima carte.

Îl consolez pe Gh.I, pentru că fiul lui a îngheţat facultatea: al meu a făcut la fel, ei ştiu mai bine, ei au alte criterii, pentru alte vremuri...

Ora 17:30, Gh.I. citeşte în balcon textul meu şi la urmă zice: Măi copii, aţi făcut o treabă minunată; o să fie un eveniment literar, asta în modul cel mai sigur. Dă Doamne!

Observ că deşi au scos vreo 3 cărţi împreună, IM i s-a adresat pînă la urmă lui MC cu Dvs. O mai face din cînd în cînd şi cu mine. Pune distanță. De ce oare?

IM: Cînd se ducea pe-acasă, în concediu, maică-sa umbla prin sat să-i procure băutura de care vedea că are nenvoie. I-a spus Elenei: Eu l-am făcut om întreg. Şi lui: Ce copil cuminte ai fost! La fel, mama lui Gh.I. îi păstra special băutură, seara după ce se cinstea din plin cu taică-său, se ducea la culcare, în casa mare şi acolo găsea sub pat o sticlă de vin negru, puterea ursului, iar maică-sa îi strecura: Pe ăsta să-l bei numai tu. Mama lui IM şi ea, îi ascundea de soţ cîteva sticle în podul casei.

IM se duce pe-acasă, după ce vînduse. Noii locatari puseseră de toate, prin grădină, dar nu au săpat la timp, nu au plivit, buruianul era pînă la piept. Le-a spus să bage coasa. Dar tot el s-a gîndit că nu mai e cazul să se amstece în gospodăria lor.

A vîndut şi Gh.I. casa părintească din Limpezişu; în doar 3 ani, nelocuită, se ruinase. Ultima oară cînd a ajuns acolo, crescuse iarba în toată curtea, a trebuit să ceară o coasă de la vecini, ca să poată intra în curte. Şi totuşi, văd că a aranjat ca la moarte să fie dus la Limpezişu. Poate crede că nepoatele au să-i mai pună o lumînare... Oricum, un poet se va simți totdeauna stingher în București.

Astă seară, înainte de masă, o jumătate de oră de plimbare pe faleză. Gh. I. vine din urmă, cu mîncare pentru cîini. Ne arată felia de lună.

Înainte de prînz, IM mă invitase la o ţuică bună. Nu, mersi! Seara observ că amicii iar s-au troscănit... cei doi fac asta în fiecare zi. Relaxaţi, nestresaţi, bucuroşi de aceste zile însorite – dar de tras la măsea nu se lasă nicicum...

Va urma

Fotografii e vacanță. Pe valea Gresarea, după 40 de ani...