Scriitorul zilei: L. M. Arcade, n. 13 iulie 1921  - d. 4 septembrie 2001

   

      

L. M. Arcade (pseudonim, la naştere: Leonid Mămăligă), a văzut lumina zilei la Vaslui, ca fiu al unei bănăţence şi al unui ofiţer de carieră. Şcoala primară şi liceul le face la Lugoj şi la Lipcani-Bucovina, în funcţie de mutările de la o garnizoană la alta ale ofiţerului. Bacalaureatul la Lugoj, 1940, după care se înscrie la Drept şi Filosofie, în Bucureşti, cu licenţă în 1944. În 1946 primeşte o bursă a statului francez şi se va stabili definitiv la Paris, integrându-se grupului de studenţi naţional-ţărănişti, sprijinit de C. Vişoianu. Debutase încă din liceu, cu proze satirice, dar a dat şi un eseu: Cele două Europe, 1943, publicat în revista Vremea.

La Paris  va susţine un doctorat în economie politică: Maximalismul. A fost pentru început director literar la editura Pavois, iar din 1951 până la pensionare, 1975, director al unei societăţi pe acţiuni. În 1960 a organizat în locuinţa proprie Cenaclu Neuilly (după ce mai întâi luase parte la Cenaclul rue Ribera, înfiinţat în 1953 de Mircea Eliade), adunând intelectuali de cele mai diferite specialităţi, împreună cu artişti şi literaţi români ai exilului francez, spre ricanările lui Virgil Ierunca, adept al ideii că numai literatura contează, literatura scrisă în româneşte. Împreună cu Monica Lovinescu a fost totuşi un fidel al cenaclului, luând mereu parte la discuţii..  Alte nume de literaţi participanţi activi la Cenaclul Neuilly: Sanda Stolojan, Basarab Nicolescu (citiţi emoţionanta evocare a prietenului său LMA), Theodor Cazaban, Alexandru Vona (Albert Samuel), Bujor Nedelcovici, Matei Cazacu, Vintilă Horia, Horia Damian, Miron Kiropol, Marin Tarangul, Andrei Pandrea, Grigore Nandriş, Aurelio Răduţă, Amăriuţei etc.

A publicat povestiri satirice, în stil caragielian, dar şi poezii, figurând în antologii, împreună cu Horia Stamatu. A scris comentarii despre cărţile unor Eugen Ionescu, Mircea Eliade şi Ştefan Lupaşcu şi multe cronici la cărţi apărute. În Cenaclul Neuilly, a cărui activitate neîntreruptă a durat trei decenii şi unde s-au perindat nu doar literaţi din exil, dar şi aproape toţi scriitorii români ajunşi la Paris (Preda, Sorescu etc), a citit în serial Poveste cu ţigani, publicată în volum în 1965. Romanul a avut o foarte bună primire în străinătate, iar în fapt este o parabolă  a păcatului şi ispăşirii, fără personaje bine conturate psihologic, în stil aluziv-enigmatic, cu parabole şi pilde, într-o întreprindere stranie (de "fantastic, absurd şi utopie" - Monica Lovinescu), cu atmosferă medievală, în care ţiganii sunt aspectul de neaşezare, anistoric, în conflict cu tradiţionalul şi cu istoria. A iniţiat Caietele Inorogului, în care l-a publicat pe Mircea Eliade şi pe Horia Stamatu; apoi şi Cenaclul Hyperion, care s-a îngrijit inclusiv de redistribuirea cărţii româneşti din exil; coagulând literaţii expatriaţi, militând pentru valoare culturală, pentru păstrarea legăturilor spirituale cu România-captivă, dar şi pentru legături cu cultura franceză. A fost co-fondator al Academiei Româno-Americane, consumând nebănuite energii dar şi fonduri proprii, organizând, printre altele, un colocviu Hommage a Mircea Eliade la Sorbona, cu nu mai puţin de 160 comunicări. După aproape 2 decenii, continuă romanescul din Poveste cu ţigani cu un volum II, Revoluţia culturală, 1984, de asemenea în stil parabolic, unde un grup de studenţi luptă într-un cimitir cu cei ce doreau să construiască peste cimitir o fabrică de săpunuri franţuzeşti. 

Trebuie spus, pentru a nu rămâne la stricta prezentare a literatului şi activistului cultural L.M. Arcade, că traducerea romanelor sale în româneşte, după 1990, nu a avut ecoul aşteptat-cuvenit unei personalităţi de primă mână a exilului parizian. Ce-i drept, nici prozele satirice din anii 50-60, dar nici dramele jucate pe scena pariziene nu au fost bine primite la Paris de critica franceză, mereu de stânga, mereu jucând cartea Sovietelor...(cu remuneraţia corespunzătoare de la Ambasada URSS)

Ciuteşte mai mult: http://www.crispedia.ro/L_M__Arcade

 http://ro.scribd.com/doc/18925587/L-M-ARCADE-1921-2001-I-CENACLUL-DE-LA-NEUILLY

 http://www.alternativaonline.ca/LMArcade.html

Poezia zilei, L. M. Arcade:

 Dialog

- Hai Fraţilor, şi voi acasă,

Că ne-au gătit-o-n flori mireasă

Şi i-au zidit lăcaşuri salbe,

Cât blocul dorurilor albe.

Ori mai aveţi oţel de talpă?

Or Sfânta Vineri nu vi-i calpă?

Că cea a noastră nu s-a dus

Prin vreun cotlon de apus.

- Vivat durărilor înalte

Şi florilor fără de moarte

Că noi chemaţi de Inorog,

Cinstim grădina după rod.

Ba, grei de anii noşti tineri,

Ştim bine chipul Sfintei vineri,

Cea tainică printre sihastre

Cu ochi de iezere albastre

Şi braţele mărăcinişuri

De Olturi, Crişe şi Timişuri...

Da’ până când ne-om strămuta

Du-i numa slovă, inima.

Alţi scriitori:

Şt. Berciu, n. 1928

I. Anghel Mănăstire, n. 1950

D. D. Ifrim, m. 2005

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2006

20 oct., ora 7:13

PS. Poate-ai sperat, subtilizîndu-mi pixul

Că-al meu talent o să-l înghită Stixul.

Ci rima mi-o nutresc din cap, nepoate,

Pixul notînd şi el numai ce poate...

Sigur, ne impresionează şi sunt de reţinut relaţiile exemplare dintre oamenii simpli, cuviinţa lor, credinţa etc. Fapt este că dorim să le păstrăm în memorie, ca scheme emblematice şi să ne referim la ele ca exemple despre virtuţile acestei naţii. Poate aşa şi trebuie, căci dacă aceste trăsături nu ar fi precumpănitoare, cum am putea să explicăm edificarea unei naţiuni într-un spaţiu al ei, cum este naţiunea română? Dar scriitorul nu este vreun predicator, nici vreun profet, ci el trebuie „să-i arate pe oameni aşa cum sunt” (vorba lui Cehov), unii exemplari, alţii de rînd, iar destui abominabili.

Încă de la prima oră, cînd deschid cu fereală uşa la balcon, simt o briză molcuţă, caldă – şi soarele, plasat chiar deasupra primului strat de nori ce îi obturaseră răsăritul, dar de data asta, prin excepţie, lăsau un cer complet senin, pentru cea mai frumoasă dimineaţă de cînd suntem aici.

Ies pe faleză, apoi vine şi Gh.I., îmi spune că a văzut documentarul cu Ion Antonescu, i se pare o mare ticăloşie, au pus accent pe mediocritatea Conducătorului. Cine e acest Sorin Iepan? Autor al scenariului şi regiei. Un regizor bun, din cîte ştiu. Şi îi spun părerea mea: După ce a trecut perioada stalinistă şi se punea la cale naţionalismul nostru comunist, care să-i asigure cârmaciului cea mai mare putere politică, NC a vrut să ştie dacă există în mentalul românesc vreun conducător recent în locul căruia să se strecoare şi să-i ocupe nişa. Cine: Carol al II-lea, rege şi descreierat? Zelea Codreanu? Un legionar extremist, un mistic, rău văzut de sovietici şi de toată lumea democratică? Dar şi, la vremea respectivă, chiar de Hitler? L-a găsit pe Ion Antonescu, el trecea drept conducătorul forte, naţionalist, care voise reîntregirea ţării. Deci, cu fereală şi partizanat, ca să nu-i stărnească pe ruşi, l-au repus pe tapet pe Antonescu, însă totul sub strict control, lăsînd în umbră multe aspecte deranjante. Faptul că-i înlăturase pe legionari, iar imediat după aceea îi trimisese în linia întîia, după liste, ca să scape de ei, părea în avantajul reabilitării sale semi-oficiale. Şi aşa, fără să se facă o reabilitare formală, tare derajnantă pentru vest, ci prin istorici bine ghidaţi, având grijă ca Magazinul istoric să devină o revistă creditabilă, citibilă şi în Vest, Antonescu redevenea un model din umbră al naţionalismului românesc, antisovietic, cu măsură. Însă eu, pentru a scrie Veneticii, am studiat multe documente; s-au publicat după 1990 stenogramele celor 4 ani din Consiliul de Miniştri, convorbiri nefăcute publice, discuţii directe, netrucate, la obiect, între cei care decideau liniile şi atitudinile ţării. Inclusiv telegrama de la Odessa a lui I.A. către M. Antonescu, în care se precizează: De acum înainte duşmanul nostru numărul unu nu mai sunt ruşii, ci evreii. Acolo, a fost o îndârjită rezistență în dubteranele Odesei, combatanți fiind în principal evreii, care ne-au produs mari pierderi de vieți omenești și o întârziere teribilă. Edificator, nu? Dar nu se poate trece nici până astăzi peste deportările ordonate de Antonescu, inclusiv cele ale ţiganilor şi peste tot ce a decis conducătorul şi oamenii lui. Aceste distorsionări ale prezentării istoriei recente, aceste adevăruri pe jumătate, părtinitoare, au făcut posibilă gafa epocală a marelui gafeur Ion Iliescu, care a scandalizat o lume declarînd că în România nu a fost Holocaust. Şi îi furnizez lui Gh.I. destule detalii şi cifre cu privire la subiect. Liniştindu-l însă: după ce au urmărit acest film documentar care îl prezintă pe Antonescu cu marile lui hibe, cu atitudinile sale reprobabile, cu marile lui gafe, românaşii noştri neaoşi mai cu fervoare îl vor iubi şi îl vor vota pe Conducător, în cel mai curat stil resentimentar care îi caracterizează pe oamenii înapoiaţi, masele, cele care nu au câștig de cauză decât în sondaje, la televizor, căci sforile și deciziile se trag și se iau în altă parte. La toate aceste precizări ale mele, Gh.I., cu gândirea sa fesenistă, însă prudent cu unul ca mine, nu a sărit în sus, cum ar fi făcut IM într-o situaţie similară; iar despre I.I. a recunoscut că este un mare gafeur.

Va urma

Fotografii de vacanță: Toscana, Siena-Domul, iunie 2015

Adăugaţi o legendă