Scriitorul zilei:  Liviu Petrescu, n. 17 dec. 1941 - d. 5 iulie 1999   

    

 De fel din Râmnicu Sărat, şi-a terminat liceul la Cluj, 1959, urmând apoi Filologia din acelaşi oraş 1959-1964, după care va face carieră universitară la facultatea pe care o absolvise, cu doctorat în 1977; devine profesor titular la catedra de literatură comparată, decan al filologiei iar apoi director al Institutului de Lingvistică şi Istorie literară Sextil Puşcariu din Cluj. Căsătorit cu Ioana Em. Petrescu.

Critic şi istoric literar, exeget al scriitorilor transilvăneni, eseist, s-a remarcat prin erudiţie, rigoare, spirit analitic. A debutat în 1958 la Tribuna şi s-a făcut remarcat în noua formulă redacţională a acestei reviste, dar şi la Steaua. S-a ocupat în mod special de Duiliu Zamfirescu (în această ipostază este citat de Manolescu în Istoria sa critică, altfel trecut la Autori de dicţionar), Camil Petrescu, Anton Holban şi Gib Mihăescu, iar în volumul Romanul condiţiei umane, folosind procedee comparatiste şi observaţii subtile, analizează relaţiile dintre ideal, real şi formula romanescă a autorilor. Poetica postmodernismului a avut trei reeditări. S-a ocupat cu perseverenţă şi devoţiune de colocviile Blaga de la Cluj, trecând de festivismul comemorativ.

Opera literară: Realitate şi romanesc, 1969;  Dostoievski, eseu, 1971; Scriitori români şi străini, eseuri, 1973; Romanul condiţiei umane, studiu critic, 1979; Vârstele romanului, 1992; Poetica postmodernismului, 1996; ed. a II-a, 1998, ed. a III-a, 2003; Studii transilvane. Coduri etice şi estetice la scriitorii transilvăneni, 1997.

Citeşte mai mult: https://www.google.ro/search?q=liviu+petrescu&ie=utf-8&oe=utf-8&aq=t&rls=org.mozilla:ro:official&client=firefox-a

http://lett.ubbcluj.ro:5388/index.php/corp-didactic/galeria-litere/144-liviu-petrescu-1941-1999

 http://www.romlit.ro/liviu_petrescu

Al. Oprea, n. 5 iulie 1931 – d. 4 decembrie 1983

Dintr-o familie de ţărani vâlceni (comuna Goruneşti, ulterior Bălceşti), a urmat liceul Fraţii Buzeşti din Craiova,  devenind colaborator la presa locală. Dovedind de timpuriu înclinaţii literare, a urmat cursurile Şcolii de literatură, fiind coleg cu câţiva dintre viitorii protagonişti ai mişcării literare înnoitoare: Nicolae Labiş, Ion Gheorghe, Florin Mugur, destui alţii. În mod firesc pentru acele vremuri proletcultiste, a devenit redactor la reviste precum Tânărul scriitor, Luceafărul, Gazeta literară, apoi director adjunct la MLR, şi director la dispariţia lui Perpessicius, 1971. Şi-a continuat studiile la Institutul Maxim Girki din Moscova, apoi Filosofia din Bucureşti, secţia ziaristică. Şi-a luat doctoratul în filologie A fost lector, apoi conferenţiar şi în final şef de catedră literatură la Ştefan Gheorghiu. A scris cronică literară, cu accente polemice, a îngrijit editarea în româneşte a lui Panait Istrati, inclusiv ediţiile bilingve de Opere în 4 volume ale acestui scriitor pe care a stăruit să-l readucă în aria culturală românească,  deci o altă abordare decât a lui G. Călinescu, care îl exclusese din Istoria... sa din motive îndoielnice.. A făcut dovada unui angajament extraordinar în descoperirea, studierea şi interpretarea documentelor privind operele literare, convins de importanţa recompunerii cât mai exacte a contextului în care scriitorul a elaborat romanele sale. A colaborat sub îndrumarea lui Perpessicius la revista Manuscriptum, pe care a condus-o după dispariţia mentorului său. A scris câteva cărţi interesante precum Mişcarea prozei, 5 prozatori iluştri, 5 procese literare (Sadoveanu, Rebreanu, Istrati, Camil Petrescu, Gib I. Mihăescu), Mitul faurului aburit (despre atelierul literar al scriitorului la izvodirea capodoperei: Răscoala, La Medeleni, Rusoaica, Craii de Curtea Veche ), în sine un titlu inspirat. A coordonat cu aplicaţie continuarea editării lui Eminescu, volumele XI-XIV.

                                 

Opera literară: • Panait Istrati, Bucureşti, 1964; • Mişcarea prozei, Bucureşti, 1967; • 5 prozatori iluştri, 5 procese literare, Bucureşti, 1971; • Panait Istrati. Un chevalier errant moderne (Dossier de la vie et de l'oeuvre), Bucureşti, 1973; • Mitul „faurului aburit". Excurs în atelierul de creaţie al prozatorilor români moderni, Bucureşti, 1974; • Incidenţe critice, Bucureşti, 1975; • Panait Istrati. Dosar al vieţii şi al operei, Bucureşti, 1976; • J.J. Rousseau şi L.N. Tolstoi. În căutarea vârstei de aur (în colaborare cu Galina Oprea), Bucureşti, 1978; • Faţa nevăzută a literaturii, Bucureşti, 1980; • În căutarea lui Eminescu gazetarul, Bucureşti, 1983.

Ediţii: • Panait Istrati, Opere alese - Oevres choisies, I-VI, ediţie bilingvă, traducere de Eugen Barbu, prefaţa editorului, Bucureşti, 1966-1974; • Mateiu I. Caragiale - un personaj. Dosar al existenţei, prefaţa editorului, Bucureşti, 1979.

Află mai mult: www. Crispedia.ro   
                  

Din Ion Lazu - Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale:

27 noiembrie 2007: Punem placa pentru Letiţia şi Edgar Papu, plecăm pe Calea Dorobanţi şi vis-a-vis de Zodiac găsim locaţia pentru Al. Oprea; dna Galina, prevenită, ne aşteaptă în faţa imobilului, cum o rugasem. Însă dăm nişte ocoale până să putem parca într-o ogradă de asfalt, vorba lui Bacovia,- aflu că în acel imobil locuieşte Radu Câmpeanu. Mă prezint dnei Oprea, slabă rău de tot, cu tâmple străvezii-albăstrui şi cu ochii albaştri-Petrograd. Alegem locul cel mai vizibil pentru trecători. Merge la etajul I pentru conectare la reţea şi nu i se răspunde, după ce nu răspunsese nimeni nici la parter. Dar coboară cu prelungitoare. Între timp, văzând că întârzie, apelez la o firmă Travel de pe scară şi obţin curent. Cătălin perforează placa – de ce nu au făcut-o la atelier?! – alt inconvenient vine chiar din faptul că majoritatea plăcilor nu sunt perforate (cum stipulează contractul), ne ia 30 de minute să le perforăm, faţă de perforarea peretelui, mult mai puţin, 4-5 minute. Aici se pierde foarte mult timp, dar pietrarul C. Ionescu tot nu înţelege, sau o face într-adins, ca să economisească el curent. Mi-e  silă! Ca să nu spun cât timp pierdem în trafic şi cu găsirea locului de parcare; apoi cu găsirea persoanei care se milostiveşte să ne dea curent...

Vorbesc cu Dna Galina Oprea, care nu vrea nicicum să meargă la căldură, e un frig cumplit şi dânsă prea fragilă, o mirare că se mai ţine pe picioare. Încotoşmănată.  Are mari emoţii cu placa, pare foarte impresionată că, oricât de târziu, Uniunea s-a gândit din nou la Al. Oprea. Chiar mă întrabă dacă se mai vorbeşte de Al. Oprea în lumea literară – cum să nu! Dacă eu ştiu ceva despre moartea lui Oprea. O moarte prematură, cam ciudată, în baie... Am citit la vremea respectivă, s-au auzit nişte zvonuri. Da, ei se aflau în pregătiri, pentru că urma să vină naşul lor de la Moscova, Iuri Kojevnicov... L-am citit, zic, coparticipativ. Seara, Al. O. se uita la televizor, apoi intră pe la 10:30 în baie iar ea se ocupa cu prăjiturile. Nu mai ieşea. Ea îl strigă: Alexandru! Aşteaptă, strigă din nou – nimic. Faci astfel de glume?!, nimic - se sperie, apoi loveşte cu piciorul în uşă, aveau pe dinăuntru un cârlig, intră, îl găseşte leşinat pe jos – baia spălată, pregătită, totul aranjat ca pentru oaspeţi. Dă telefon la salvare, dar salvarea era la intrare. Urcă medicul, vede. Duceţi-l la urgenţă! strigă ea. Nu ducem la Urgenţă oameni morţi! Aţi sunat la procuratură? Sigur că nu. Au urcat 5 oameni, l-au luat. S-a făcut autopsia, a primit două certificate medicale, care spun lucruri total diferite. Intoxicaţie cu C02, dar un medic i-a spus că omul nu moare când are 80%, ci când coboară sub 50%.

Or, Al. Oprea îi spusese mereu că este ameninţat şi intimidat, asta pentru că el preluase editarea Operelor lui Eminescu după Perpessicius; şi i s-a pus în vedere să nu publice articolele politice ale lui Eminescu. Ea crede că a fost asasinat. Iar la primirea în Academie a lui Moses Rosen din sală l-ar fi interpelat – a văzut secvenţa la TV - bardul C.V.T.  despre opoziţia la opera lui Eminescu şi acela n-a ştiut ce să răspundă, iar emisiunea s-a închis. Îmi spune cu mândrie nedisimulată că ea e moscovită, n-am ştiut? Şi simt că e nedrept să nu conoşti singura bravură a unei persoane: căsătoria unei moscovite cu un biet român....

Îi spun că l-am cunoscut pe Al. Oprea, am discutat de câteva ori, dar fapt este că îl vedeam mereu, la acţiunile Muzeului de Literatură, foarte activ, cu minunate iniţiative, cu mare deschidere, altfel un om distins, elegant, care făcea foarte bună impresie în lumea litarară şi avea prestigiul unui cercetător de valoare; dar nu am ştiut amănunte din viaţa lui personală, căci pe-atunci aveam o activitate de teren. A murit la 52 de ani, tânăr, în putere. S-a ştiut că e vorba de o moarte în baie, cam ciudată. Dar nimic în plus. Au un fiu, Andrei şi de la el două nepoţele.

Dna Galina, abia deplasându-se, îmi spune că are de multă vreme o poliartrită evolutivă, mâinile îi sunt grav deformate, aşa încât nu poate pune mănuşi, oricât şi-ar dori-o. Boală fără tratament, dureri din zori şi până în ultimul moment al nopţii. Cu greu urcă pe scări. Şi a urcat de câteva ori... Mi se strânge inima de compasiune. Văd că suferă de frig, dar nu se lasă, îmi spune că e călită, vrea să stea până la urmă! O formă emoţionantă de devoţiune, nu lesne de întâlnit...Îi spusesem să urce şi îi voi da telefon când suntem gata, să vină să vadă; nu se lasă biata femeie devotată trup şi suflet amintirii omului iubit. Mi-i închipui studenţi... ea frumoasă, visătoare şi agilă ca o balerină, el cu plete de luceafăr, vorbindu-i despre Eminescu, recitându-i în româneşte, vrăjind-o cu lumină de lună... (Cândva, prietenul C. mi-a spus că în Vest era o vorbă: Dacă vrei să cunoşti iubirea, trebuie să mergi la Moscova...)

Îmi e foarte recunoscătoare că m-am gândit la Al. Oprea. De ce nu? Mi se pare cum nu se poate mai firesc, a fost o valoare... Şi ne despărţim cu căldură în suflete, eu emoţionat, o sărut pe ambii obraji. Mă invită cândva la o cafea. În spatele acestui înveliş depreciat, stau nişte ochi vii şi ghiceşti clocotul ascuns al unui suflet ardent, slav sută la sută, rămas tânăr, oprit la vârsta despărţirii de Alexandru. Căruia văd că nu i-a spus Saşa nici în clipele decisive.

(...)22 decembrie, sâmbătă. În zori mă trezesc cu ideea să fac o listă cu scriitorii care au fost închişi sub comunişti. Pun mâna pe pix şi în câteva minute scriu vreo 60-70 de nume de scriitori despre care ştiu sigur sau din surse incerte că au fost încarceraţi. Trec lista pe calculator, i-o trimit lui Murgeanu şi în curând mi-o confirmă, competând-o cu încă 6-8 nume de preoţi şi scriitori din Rugul aprins. Şi-mi dau seama că ideea mi-a venit în noaptea căderii dictaturii.

La 12:00, când mă îndreptam spre MNLR, văd pe trotuar în faţa mea o bătrânică abia trăgându-şi nişte botfori uriaşi. N-o fi chiar dna Galina Oprea, cu care stabilisem o întâlnire? Ea este! Ajung în dreptul ei, mă vede, ne salutăm şi pe loc i se luminează ochii, îi întineresc efectiv. Îmi dă o pungă cu ceva, îi dau cartea Scene ...cu un scurt autograf. Am venit cu maşina? Nu, cu metroul, până la Romană. Şi este cazul rar când regret sincer că nu am maşină – să o fi dus înapoi, acasă. Ea fără mănuşi – nu poate să le poarte la boala ei; pe o vreme ca asta nu prea iese din casă. Mă ofer să o conduc înapoi, refuză, poate se jenează cât de anevoie se mişcă. A ţinut să-mi mulţumească încă o dată pentru placa memorială şi să-mi facă urările de sărbători, cu sănătate şi fericire pentru întreaga familie. Mă şi gândeam: Din 90 de plăci pe care le-am pus, numai o singură persoană, această rusoaică s-a gândit să-şi arate simpatia pentru ce am făcut, chiar dacă din partea Uniunii. Totuşi, cu ce fire norocoasă am fost dăruit de mama: să ştiu să mă bucur mai mult pentru un mic gest de bunăvoinţă decât să mă amărăsc pentru toate obidele căşunate de nişte moftangii! Dar de ce vorbesc numai de mama? Tata era el însuşi un om însetat de „vorbă bună”. Apoi mi-am zis că poate nu e vorba că ea este rusoaică, ci că este un om deosebit de sensibil, delicat, generos – şi poate ăsta este chiar motivul pentru care a ales-o Al. Oprea dintre atâtea fete moscovite. Iar ea s-a îndrăgostit de el şi a trecut peste toate opreliştile ca să-l urmeze. Încă de la început ea a fost un om special, îmi spun. Pe când aceste „soţii roşii”, cum pe bună dretate le-a numit cineva înaintea mea, (poate C. Prut) sunt ca fiarele turbate. În cazul concret al Anei Ţic, în loc să stea cu capul la cutie, căci la drept vorbind soţul ei nici nu merita o placă memorială, după ce o viaţă întreagă a scris numai şi numai pe linie, mereu despre ilegalişti, dând interviuri oportuniste unei S. Pop, în preajma congreselor PCR. L-am trecut pe placă dată fiind conjunctura, ca şi pe cei de pe Dionisie Lupu.

Poezia zilei, Bogdan Ghiu, n. 5 iulie 1958

Poem

Nu am nici o putere
şi aproape nici forţe nu mai am.
Trăiesc. Simt asta. Privesc în jur
şi aud gândul bolborosind.
Deschid gura să vorbesc dar o
închid repede de teamă
să nu casc.
Mi-e teamă că nu am să mai pot
închide gura niciodată. Tac.
Rotesc în gând începuturi de gând.
Urmarea e întotdeauna prea lungă - o
adevărată istorie.
Nu las cuvintele să (se) facă istorie.
Ele sânt de trăit pentru mine.
Numai timpul se poate trăi,
nu şi istoria. Istoria este o fiinţă
ea însăşi, cu viaţa ei proprie.
O fiinţă numai în sine.
Numai timpu-i al nostru.
Trăiesc. Simt asta. Vag, vag
de tot, dar simt.

Alţi scriitori:

Iulia Soare, n. 1920 


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2006

Duminecă, 15 oct., ora 4:40. Un frumos, fascinant vis în care-mi apar pe o vale lespezi de marmură albă, dintre care unele blocuri erau translucide-sticloase, de cipolin. Căutam nişte lespezi cu contur antropomorf, să le iau acasă. Am decupat un eşantion de cipolin, dar cînd l-am privit de aproape, nu mai era translucid-sticlos, ci opac, cu impurităţi.

Afară senin, stele şi o bărcuţă de lună, într-o poziţie cum n-am mai văzut-o. Casiopeea. Îmi amintesc la urlătoare şi pe gîrlă, în copilărie. Acum ascult foalele şi forja Mării. IM: Mari, soţia care l-a divinizat pe C.I., la urmă, bolnavă, neglijată, o găseşte plîngînd în biserică. Gh.I. era secretar general de redacţie la Curierul românesc, căruia el i-a dat acest nume; n-a vrut să fi red. şef, pentru că acela este un post periculos, or el o avea angajată şi pe soţie, care nici nu dădea pe la redacţie. Îl săpau la B. chiar colegii pe care îi ajutase cel mai mult. Cîţiva erau turnători şi securişti notorii. La redacţie venea Sorin D., fost coleg de facultate cu soţia lui Gh.I., cel mai mare derbedeu – acum îl imită pe Nichita, gîngăveala lui, el însuşi gîngav. Discuţia plecase de la indignarea lui IM că Sorin D. a apărut seara trecută la TV la emisiunea lui Stelian Tănase (şi mai era invitat Dinu Flămînd), plîngîndu-se că este dat afară din vila pe care o ocupă, iar onor Uniunea AP nu-i dă adeverinţă că acolo e un atelier de creaţie, îi cere pentru asta 150 milioane.

Gh.I. a fost cândva în Suedia şi Norvegia, desigur tot prin Uniune. Acum îl ciupe ficatul. Merge cu paşi foarte mici, nemişcat din mijloc, se plînge că nu are apetit, că nu se poate apleca, probabil ficatul umflat, dureros, indigestie. B., el însuşi securist, îi spunea în faţă: Degeaba ai stat atîţia ani la Curierul românesc. N-ai înţeles nimic.

IM încîntat că am survolat deja o săptămînă, aici avem mîncare foarte bună, crede că o să ia proporţii. Personalul ne răsfaţă. Zic: Se vede că ne simpatizează. IM: Da, printre scriitori sunt unii aroganţi, mitocani, cărora le place să-i umilească pe chelneri.

La Dan Diaconescu apare Şt. Andrei, se plînge că o duce greu cu banii. De banii de la Bancorex au profitat alţii, în primii 2-3 ani, nu și el, care pe-atunci era la puşcărie. El răspundea de Comerţul exterior; am început să exportăm tractoare în Franţa. Ceașcă era nervos că uzina nu-şi făcea norma, necum să exporte şi piese de schimb. Cei în cauză, temători, nu-i raportau lui C., ca să nu-l supere. Şt. Andrei spune asta şi C. îl cheamă: Ce e asta? Provocare, diversiune? Iar cînd trece, la plecare, prin cabinetul 2, Elena nu-l tratează cu cafea, ca de obicei. Deci ascultase discuţia. Şt.A. se indignează că se susţine că acum conduc cei din eşaloanele doi şi trei. Care sunt ăia?! Şi îi ia la rînd pe Cosmîncă şi Hrebengiuc. Ăştia colegi cu mine? Duceau hîrtiile de la un birou la altul...

Va urma

Ion Lazu: Fotografii din Toscana (Siena), iunie, 2015