Scriitorul zilei, Constantin Noica, n. 12 iulie 1909 - d. 4 dec. 1987

     

Dintr-o familie boierească teleormăneană, cu ascendenţe aromâne şi greceşti, s-a născut în localitatea Vităneşti, a făcut gimnaziul la Dimitrie Cantemir în Bucureşti, apoi liceul Spiru Haret (unde l-a avut profesor de matematici pe Dan Barbilian-Ion Barbu), cu bacalaureat în 1928, după care a urmat Literele şi Filosofia la Universitatea Bucureşti (i-a avut profersori pe Nae Ionescu şi P. P. Negulescu), cu licenţa în 1931. A urmat un an la facultatea de matematică, 1932-1933. Debutase cu poezii încă din liceu, 1927, consiliat de Ion Barbu să se ocupe de filosofie... Între 1932-1934 a frecventat simpozioanele Criterion, luând contact cu toată generaţia respectivă, din care destui s-au ataşat mişcării legionare: Mircea Eliade, Mihai Polihroniade, Haig Acterian etc.  (A făcut-o şi Noica, în ultimul moment, devenind la finele lui 1940 directorul unei publicaţii legionare Buna Vestire, apărută cu aprobarea lui Antonescu.) Practic, în editorialele sale a reuşit să contureze ideologia legionară; C. Z. Codreanu era prezentat ca românul de vârf al secolului XX...

În 1938 merge cu o bursă a statului francez la Paris; în 1940 revine la Bucureşti şi îşi susţine doctoratul. Editează pe bani proprii un număr unic din revista Adsum ! (Sunt aici!). Din toamna lui 1940 şi până în 1944 va fi referent la Institutul român-german din Berlin. A audiat cursurile lui Heidegger, împreună cu Alexandru Dragomir. La început incitat de carisma lui Hitler, va iniţia un studiu despre filosofia germană, rămas neterminat. După 1944 s-a retras la Sinaia, unde s-a căsătorit cu o englezoaică. Între 1949 şi 1958 a avut domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, câştigându-şi existenţa din meditaţii de matematică, engleză şi franceză. A păstrat tot timpul, pe cât s-a putut, legăturile epistolare cu colegii de generaţie din exil (prin poştă sau interpuşi, primind şi trimiţând cărţi şi manuscrise - dornic să fie la curent cu evoluţia prietenilor din libertate, şi totodată sperând să-i fie publicate lucrări proprii la Paris), în principal cu Eliade, Cioran, Ionesco, dar era vizitat şi de diverşi discipoli din ţară; uneori, verile, era vizitat la Câmpulung de familia sa: fosta soţie, cetăţeancă britanică Wendy Muston, de care divorţase în 1955 ca aceasta să poată părăsi România, împreună cu fiica sa Alexandra şi fiul Răzvan; în 1958 a fost arestat împreună cu toţi cei pe care îi întâlnise în ultimul deceniu, aşa-numitul "grup Noica-Pillat", peste 20 persoane; a fost judecat şi condamnat la 25 ani muncă silnică, cu confiscarea întregii averi.

Eliberat în 1964 de la Jilava, a fost cercetător la Centrul de Logică, făcându-şi noi discipoli, printre care Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu. Din 1975, pensionat, s-a retras la staţiunea Păltiniş, iar camera sa neîncăpătoare a început să primească vizitele unor interesaţi de dialoguri tip socratic. În 1976, vizitând mănăstirea Rohia, a fost impresionat de biblioteca călugărilor, povestindu-i apoi lui N. Steinhardt despre condiţiile speciale de la Rohia, pentru că ştia intenţiile lui N. S. de a se retrage la o mănăstire. Ceea ce s-a şi întâmplat.

A murit la 78 de ani, un om care din totdeauna a avut un minus de vitalitate; la 26 de ani i se exteripase un rinichi. Totuşi, la declanşarea celui de al doilea război mondial ar fi vrut să se prezinte ca voluntar, ceea ce nu i s-a permis.

Este de meditat asupra destinului unuia dintre cei mai înzestraţi filosofi ai noştri din secolul XX.  O inteligenţă specială, ceea ce totuşi nu l-a făcut pe Ion Barbu să-l orienteze spre matematici sau spre ştiinţele exacte, dar nici spre poezie, ci spre filosofie, intuind tendinţele speculative ale tânărului aspirant la literatură. Faptul că s-a orientat spre clasicismul Greciei antice şi spre idealismul filosofiei germane spune mult. Nicolae Manolescu, în a sa Istorie critică, nu se arată cu deosebire impresionat de cazuistica noiciană; îi relevă autohtonismul, dezavuarea civilizaţiei occidentale, atracţia spre misticism. Se arată mirat de o astfel de afirmaţie a filosofului. "Cel mai mult am avut de învăţat de la cei proşti". Mai întâi că afirmaţia are sens; apoi că ea chiar îl exprimă foarte exact pe Noica, pătimaş al discuţiilor în stil hermeneutic, unde se avânta în disecarea clasicilor. Desigur, afirmaţiile greşite ale convivilor, inabilităţile, deficitul de informaţie îl puneau în situaţia de a se desfăşura. Pare că vocaţia sa principală era cea didactică. Vezi şi Jurnalul de la Păltiniş, al lui Gabriel Liiceanu.

Din Istoria... lui Marian Popa aflăm că în anii 30, nişte intrigi l-au înlăturat pe filosof de la o carieră universitară. A fost o cumpănă a destinului lui Noica. La Berlin fiind, în anii 40-44, nu rata seminariile lui Heidegger. Se simţea desigur în elementul său, participând, exersându-şi inteligenţa deductivă.

Ne putem mira că Noica a aderat aşa de târziu la ideologia legionară. Nu mi se pare relevant. Oricum, aspiraţiile sale erau dintru început idealiste şi naţionaliste; îi aprecia mai mult pe Pârvan decât pe Xenopol, de exemplu. Viaţa modestă pe care a dus-o, considerată ca dispreţ al bunurilor lumeşti, se poate să fi fost o formă de disimulare a unui orgoliu personal, bazat pe convingerea că importantă va fi doar opera sa filosofică. Şi, până una-alta, ascendentul pe care şi-l găsea faţă cu interlocutorii. Nu a avut timp să construiască un sistem, poate nici nu se mai punea problema, în anii 40 ai secolului trecut.

S-a prevalat de înţelepciune. A mizat pe fondul cultural al naţiunii, descifrând în structurile limbii române experienţe iniţiatice, tâlcuri, rosturi, rânduieli etc.. Şi pe Eminescu, acreditat ca "omul deplin al culturii noastre". O legitimare pentru noi toţi. A studiat manuscrisele, a pus în evidenţă marea cuprindere a demersului eminescian. A militat pentru editarea integrală a manuscriselor eminesciene, ceea ce, în mod remarcabil, chiar s-a întâmplat.

După 6 ani de detanţie, în care a fost anchetat şi schingiuit, mereu răbdând cu destoinicie, nerevoltându-se, imediat după amnistiere a trebuit să scrie articole la revista Pentru patrie, încercând să recâştige încrederea intelectualilor din exil. Exact cei pentru a căror cultivare fusese condamnat la 25 ani detenţie! Dar acum, cu venirea lui Ceauşescu şi cu reactivarea naţionalismului, fie el şi comunist, a falsei independenţe faţă de sistemul comunist, opţiunile lui C. Noica au devenit coincidente cu cele oficiale. Chiar evocarea detenţiei, în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, în care umilinţele din închisoare sunt escamotate, scoţându-se în prim plan aspecte ale cunoaşterii de sine, atingând o treaptă superioară, este o scriere în total dezacord cu mărturisirile concentraţionare. Este cum nu se poate mai evident că filosoful a dorit să-şi lege destinul cărturăresc de cel al naţiunii române, dar poate ar trebui să ne gândim şi la faptul că acestă idee îi aducea filosofului o bucurie specială, satisfacţia de înţelept al clanului.

Ar fi o discuţie specială să ni-l închipuim pe Noica supravieţuind ceauşismului, solicitat să-şi spună cuvântul în Cetate, în primii ani ai problematicei noastre democraţii. Şi să ne gândim cum ar fi decurs concurenţa cu celălalt Socrate al nostru, mă refer la Octavian Paler.

Opera filosofică: 1934 - Mathesis sau bucuriile simple; 1936 - Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz şi Kant;1937 - De caelo; 1940 - Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou;1943 - Două introduceri şi o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene a Criticei Judecarii,1944 - Pagini despre sufletul românesc;1944 - Jurnal filosofic;1962 - Fenomenologia spiritului de GWF Hegel istorisită de Constantin Noica;1969 - Douăzeci si sapte de trepte ale realului;1969 - Platon: Lysis (cu un eseu despre înţelesul grec al dragostei de oameni si lucruri);1970 - Rostirea filozofică românească;1973 - Creaţie şi frumos in rostirea românească;1975 - Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii romanesti;1975 – Despărţirea de Goethe;1978 - Sentimentul românesc al fiinţei;1978 - Spiritul românesc la cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan;1980 - Povestiri despre om, dupa o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului;1981 - Devenirea întru fiinţă, vol. I: Incercarea asupra filozofiei traditionale; vol. II: Tratat de ontologie;1984 - Trei introduceri la devenirea întru fiinţă;1986 - Scrisori despre logica lui Hermes

Traduceri din: Descartes, Kant, Augustin, Hegel,Ammonius, Platon, Aristotel, din presocratici.

Opere postume: 1988 - De Dignitate Europae;1990 - Jurnal de idei;1990 - Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru;1992 - Simple introduceri la bunătatea timpului nostru;1992 - Introducere la miracolul eminescian;1997 - Manuscrisele de la Cîmpulung;1998 - Echilibrul spiritual. Studii şi eseuri (1929-1947).

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica

 http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Constantin+Noica

 http://www.jurnalul.ro/calendar/103-ani-de-la-nasterea-lui-constantin-noica-617979.htm

*

I-am pus o placă memorială la adresa din Drumul Taberei, nr. 66, scara 2, S.V, unde filosoful  avut un apartament de 2 camere, înainte de retragerea la Păltiniş...

Poezia zilei, Ion Lazu:

Salcia de purpură

Mă trezesc uneori implorând

Arteziana de sânge din mine:

Nu te stinge de-un gest sau de-un gând,

Mai pluteşte pe-adâncul din mine

Mai susţine-mă-n vârful acestui

Havuz roşu, hrănit generos

De-afundarea înceată – căci restu-i

Fântână secată în câmpul de loess!

(1968)

Alţi scriitori:

Mircea Nedelciu,  n. 12 nov. 1950 – d. 12 iulie 1999

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2006

19 0ct., la răsărit. Ion Iuga a murit de pancreatită, iar George Boitor, bun poet, şi-a pus capul pe şina trenului. În chiar acea zi se întîlnise cu cei doi şi îi ceruse un împrumut lui IM, care nu avea bani. La înmormîntarea tatălui lui Ghelmez, povesteşte Gh.I., soţia acestuia, profesoară undeva la marginea Bucureştiului, a făcut o scenă jenantă: Părinte, Dzeu nu există, dacă l-a luat pe acest om minunat. A făcut o mare criză de isterie pe tema asta. Consternare generală, sătenii, care îl ţineau foarte sus pe P. Ghelmez, se cruceau de blasfemiile acestei femei zălude...

Azi dimineaţă am terminat de citit întregul text al meu, am scos 1200 rînduri, deci peste 50 pagini de carte!! I-l dau lui IM care susţine că din al lui nu are ce tăia. Şi că nu se face să scoatem de hatîrul editorilor. Dar cine ne-o publică, totuşi? Cine o va cumpăra? Cine citeşte 660 pagini? IM s-a uitat pe broşura cu prezentările celor de la Serile Neptun 2006, găsită prin vilă şi conchide că nu s-ar fi simţit bine printre ei, n-ar fu avut cu cine să discute.

Aflu că Mihai Elin a fost primul soţ al Iolandei Malamen, cu care are doi copii. Avea cruzimile lui, zice IM. S-au despărţit. El neamţ, traducător şi din spaniolă. S-a autoratat.

Gh.I. este fervent colaborator al Pro-Saeculum, de orientare PSD-istă, revistă ce apare pe banii baronului de Focşani. IM a dat vreo 10 colaborări, nu l-au plătit. Nu le mai dă nimic.

De dimineaţă, cei doi văd pietrele adunate de mine şi mă laudă, îmi sugerează să fac o expoziţie, să cer fonduri de la US. Le spun de ciclul meu Oameni, din care uşor aş putea scoate un album fotografic, o expoziţie... Mă gîndesc şi la pozele cu scriitori, ce s-ar putea realiza?

Îi spun lui IM că am un jurnal întins pe decenii. Îl consider lucrarea mea cea mai importantă, de căpetenie. Aş încerca să-l public pe fragmente. Că am un jurnal al celor două călătorii spre Luxemburg, în ’79 şi ’81, vreo 200 de pagini. E acolo o muncă investită, un mare efort pe care am considerat că merită să-l fac, notînd impresii pe tot parcursul călătoriilor, în condiţii adesea insolite sau precare... Că am recitit Jurnalul american al Lidiei, cu bună impresie. Sugerează să scriem o carte de poezii în doi, eu şi Lidia. I-o lăudase ca poetă lui Gh.I. Nu-i vine să creadă că Lidia nu poate scrie sonete, rondele... Eu: Este o fire independentă, un spirit liber, nu am cum s-o influenţez, nu face decît ce-i vine ei. Mă întreabă de cei 13 ani diferenţă, sugerînd precum că femeile aşteaptă protecţie. Îi răspund cele de mai sus. S-a considerat din prima clipă egala mea, nicidecum anexa mea. Îl irită că sunt extremist, anticomunist, anti-Fănuş Neagu. Îi povestesc scena cu Atanase Stănculescu la Uniune. Pare intrigat de atitudinea mea. Poate că de fapt mă invidiază.

...de-aşa tupeu mă voi mira eu primul.

Ridicolul vecin e cu Sublimul.

Va urma




Fotografii de vacanță - Toscana, Domul din Siena, iunie 2015

Adăugaţi o legendă