Scriitorul zilei, 7  iulie: Ion Vinea, n. 17 apr. 1895 - d. 7 iulie 1964

   

Născut la Giurgiu (va fi prieten cu concitadinii săi Ion Barbu şi cu Tudor Vianu), pe numele său adevărat Ion Eugen Iovanaki, a făcut liceul la Sf. Sava în Bucureşti şi s-a înscris la facultatea de Drept, continuată la Iaşi, unde şi-a luat licenţa, fără să profeseze vreodată avocatura. Încă din vremea liceului a editat împreună cu Tristan Tzara şi Marcel Iancu revista Simbol, 1912. În fapt, poetul Ion Vinea se va dovedi neîncadrabil vreunui curent literar; deşi a pornit cu sonete în manieră simbolistă gen D. Anghel, Şt. Petică şi Al. Macedonski; în poemele sale cu temă citadină se va vedea mai lesne modernismul abordării, la antipodul sămănătorismului, al tradiţionalismului etc. Între 1922 şi 1932 a editat Contimporanul, revista cu cea mai lungă perioadă de apariţie, grupând noua generaţie: Tr. Tzara, B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Ion Barbu, dar obţinând colaborări internaţionale de la poeţi de anvergură, precum Paul Eluard, Ph. Stouppault, Robert Musil, K. Lajos, deci menţinând tot timpul legătura la vârf cu mişcarea avangardistă, înnoitoare. Mergând oarecum în paralel cu Adrian Maniu, a putut fi plasat între Tudor Arghezi şi Lucian Blaga. Şerban Cioculescu l-a numit "clasicul unor forme poetice moderne". G. Călinescu observă un redutabil creator de imagini poetice. Eugen Lovinescu sesizează unele "exprimări enigmatice", care fac bine poeziei. Iar în fapt poezia lui Ion Vinea îi este foarte proprie şi nu seamănă cu nimic din preajmă, nici măcar cu poezia avangardiştilor pe care i-a grupat în juru-i. A scris şi proze, bucurându-se de o bună receptare, în anii 30. Însă un dezinteres mai greu de explicat în legătură cu propriile producţii, uitate prin revistele vremii, niciodată adunate într-un volum, a făcut ca percepţia asupra lirismului său să rămâna incompletă, chiar inadecvată. Venirea sovieticilor, instalarea comunismului de import, l-au aruncat în neant. Înlăturat din presă în 1954, când a ieşit la iveală faptul că fusese colaborator activ la Evenimentul zilei, cotidianul lui Panfil Şeicaru, cu articole devastatoare împotriva sovieticilor şi a lui Stalin, n-a mai revenit în publicistică, deşi încurajat de Petru Groza, Gh. Tătărăscu şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Nu trebuie să ne mire, ci să înţelegem că Ion Vinea fusese o personalitate unanim recunoscută în Interbelic, Preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor din România. Arestat şi anchetat timp de câteva luni, învinuit că vânduse în 1950 nişte monede de aur lui Petru Dumitriu; nu şi-a găsit locul în noua orânduire, practicând munci necalificate pentru supravieţuire. După propria declaraţie, a fost "ghipsar, hamal, magazioner, negru literar". (Au parcurs acelaşi traseu un Vladimir Streinu, un Şerban Cioculescu, atâţi alţii...). Se referă la munca de traducător la negru a dramaturgiei Shakespeareene, este bine cunoscut cazul piesei Hamlet, apărută sub semnătura lui Petru Dumitriu. Semnează câteva contracte de publicare cu ESPLA, niciodată onorate de editură. O experienţă la fel de dureroasă traversează şi Henriette Yvonne Stahl, fosta soţie a lui Ion Vinea, la rândul ei arestată, anchetată câteva luni. Convorbirile le erau ascultate; cei doi comunicau eliptic, susţinându-se moral, încurajându-se. H. Y. Stahl publicase o nouă ediţie a romanului Voica, mult modificată. Cei doi, oricât ar părea de necrezut, nu reuşeau să se orienteze faţă cu noua comandă socială, cu linia partidului. Au observat că în tot ceea ce publica sau reedita, Tudor Arghezi era consiliat de un tânăr sau de mai mulţi tineri universitari, bine orientaţi. În cazul lui Ion Vinea şi H. Y, Stahl, cei la care făcuseră apel erau Lucian Raicu, Ov. Crohmălniceanu, Liviu Călin, Paul Georgescu, însă aceştia nu dădeau în brânci să-i scoată mai repede la lumină, ocupaţi până peste cap cu propria carieră, cum s-a şi văzut. I-au ajutat cât de cât să publice unele fragmente de proză, modificate; unele înlăturate din şpalt, de foşti amici ai celor doi, poate de Zaharia Stancu...

La sfârşitul lui iunie 1964, pe patul de suferinţă, poetul Ion Vinea a primit exemplarul de semnal al antologiei sale, pe care n-a apucat s-o vadă în librării: Ora Fântânilor, căci a decedat la doar 10 zile de la fericita întâmplare. (Ne amintim că în cazul lui Blaga a fost şi mai rău, volumul promis n-a apărut decât în anul următor morţii poetului din Lancrăm.)

Opera: Poezii, poeme în proză: Descântecul şi Flori de lampă, Biblioteca Dimineaţa, 1925; Paradisul suspinelor, Editura Cultura Naţională, București, 1930 (cu 5 gravuri, printre care un portret de Marcel Iancu); Ora fântânilor, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964; Poeme, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969 (postum); Ornic nesupus: versuri. (Poezii de duminică), Editura Eus, Chişinău, 1993 (antologie postumă îngrijită de Leo Butnaru);

Proză, publicistică: Lunatecii, roman, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965 (postum); Venin de mai, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971 (postum; roman neterminat); Publicistică literară, Editura Minerva, Bucureşti, 1977 (postum); Săgeata şi arabescul. Articole şi pamflete, Editura Minerva, Bucureşti, 1984 (postum);

Opere traduse în alte limbi: Sóhajok paradicsoma (Paradisul suspinelor), Editura Dacia Konyvkiado, Cluj-Napoca, 1974 (traducere în limba maghiară); Árnyékok malma, Editura Kriterion Konyvkiado, Bucureşti, 1976 (traducere în limba maghiară); Ora fântânilor = L'heure des fontaines, Editura Minerva, Bucureşti, 1982 (ediţie bilingvă ţîn română şi franceză); Whisky Palace & alte elegii. Whisky Palace & altre elegie, Editura Bastion, Timişoara, 2008, (ediţie bilingvă româno-italiană,biobibliografie,postfaţă şi antologie critică de Geo Vasile)

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Vinea

 http://www.observatorcultural.ro/La-telefon-Ion-Vinea*articleID_26528-articles_details.html

 http://www.romlit.ro/postmodernistul_ion_vinea

Poezia zilei: Ion Vinea: 

Velut somnia

Ascult pământul, arborii, pietrele,

drumul arcuit în tăcere

printre avântul izvoarelor,

sub ţărmii fără paşi ai stelelor.

Ascult vântul, greierii, singurătatea

până-n de rouă porţile aurorii,

o umbră noaptea, ziua o fantomă

fără de-nţeles lunecând şi de urmă.

Da faţă veşnic între loc şi oră,

martor – al cui ? între ceilalţi şi nimeni,

ce nume port eu dincolo de mine,

ce frunte ridic în ochii lumii ?

Sunetul, raza, zbuciumul şi visul

sporesc vedenia de mine însumi

în privirea de apă a trecutului

cu treptele pe fund ale mormintelor.

Îmi trec pe chip degetele ca pe o mască,

întreb soarta ca orbii vidul,

greu tac pierderile şi amintirile, -

la creştetul lor fumegă cuvintele.

1938

    

Declin

O tristeţă întârzie în mine

cum zăboveşte toamna pe câmp,

nici un sărut nu-mi trece prin suflet,

nici o zăpadă n-a descins pe pământ.

Cântecul trist, cântecul cel mai trist

vine cu clopotul din asfinţit,

îl auzi în glasul sterp al vrăbiilor

şi răspunde din umilinţa talăngilor.

E toata  viaţa care doare aşa,

zi cu zi pe întinderea stepelor

între arborii neajunşi la cer,

între apele ce-şi urmează albia,

între turmele ce-şi pasc soarta pe câmp

şi între frunzele care se dau în vânt.

1915

Dor de mare

(imitaţie)

Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg singuratica mare sub cer

şi un veler înalt şi o stea de-ndreptar este tot ce mai cer.

Şi timonul smucind şi al vântului cânt şi al candidei pânze cutremur

şi al negurii val pe al mării obraz când se crapă de ziuă şi tremur.

Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg ale largului aprige glasuri.

E un limpede, e un sălbatic apel, pe talazul cel fără popasuri ;

şi tot ce mai cer e o zi de vânt cu nori albi fugăriţi prin genună,

cu stropi spulberaţi, cu spume spumând şi păsări ce ţipă-n furtună.

Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg, fără loc, fără margini, destinul,

prin al vântului ca de cuţit tăiş, urmând pasărea, urmând delfinul.

Şi tot ce mai cer e un cântec de drum zis de-un vesel pribeag lângă mine

şi-un somn fără vis când e visul sfârşit şi-l ângână apele line.

     

Doleanţe

Gara peticită de lumini,

şine verzi sub luna de venin,

câmp în ceruri înţepat cu spini,

ce tăcere, suflet pal şi mut,

trenurile toate au trecut.

Vântul rupe rufe de mătasă,

gândurile au fugit din casă,

vino, rece mână de mireasă,

pune-mi clopoţei la gât

ca să-ţi treacă de urât.

Ultim şir de roţi, porniţi alene,

felinare, tremuraţi din gene,

ţipă, deznădejde în sirene,

suspinaţi, supape,-n unison,

zgardă, scutură-te de peron.

Gara luminată şi pustie,

trenurile pleacă pe vecie,

ieşi dintr-un sertar, melancolie,

cu panglici, cu bucle şi hârtie,

că paiaţa-i fără de scufie.

1915

*

Am pus o placă memorială pentru Ion Vinea pe fațada locuinței sale din ultima perioadă a vieții: str. Braziliei, nr. 47, S.I. (zona Dorobanți). Imaginea se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, 2009.

Alţi scriitori:

Lidia Vianu, n. 1947

Dan Ion Nasta, n. 1951

Mihail Cruceanu, m. 1988

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2006

Duminecă, 15 oct., ora 4:40. Un frumos, fascinant vis în care-mi apar pe o vale lespezi de marmură albă, dintre care unele blocuri erau translucide-sticloase, de cipolin. Căutam nişte lespezi cu contur antropomorf, să le iau acasă. Am decupat un eşantion de cipolin, dar cînd l-am privit de aproape, nu mai era translucid-sticlos, ci opac, cu impurităţi.

Afară senin, stele şi o bărcuţă de lună, într-o poziţie cum n-am mai văzut-o. Casiopeea. Îmi amintesc la urlătoare şi pe gîrlă, în copilărie. Acum ascult foalele şi forja Mării. IM: Mari, soţia care l-a divinizat pe C.I., la urmă, bolnavă, neglijată, o găseşte plîngînd în biserică. Gh.I. era secretar general de redacţie la Curierul românesc, căruia el i-a dat acest nume; n-a vrut să fi red. şef, pentru că acela este un post periculos, or el o avea angajată şi pe soţie, care nici nu dădea pe la redacţie. Îl săpau la B. chiar colegii pe care îi ajutase cel mai mult. Cîţiva erau turnători şi securişti notorii. La redacţie venea Sorin D., fost coleg de facultate cu soţia lui Gh.I., cel mai mare derbedeu – acum îl imită pe Nichita, gîngăveala lui, el însuşi gîngav. Discuţia plecase de la indignarea lui IM că Sorin D. a apărut seara trecută la TV la emisiunea lui Stelian Tănase (şi mai era invitat Dinu Flămînd), plîngîndu-se că este dat afară din vila pe care o ocupă, iar onor Uniunea AP nu-i dă adeverinţă că acolo e un atelier de creaţie, îi cere pentru asta 150 milioane.

Gh.I. a fost cândva în Suedia şi Norvegia, desigur tot prin Uniune. Acum îl ciupe ficatul. Merge cu paşi foarte mici, nemişcat din mijloc, se plînge că nu are apetit, că nu se poate apleca, probabil ficatul umflat, dureros, indigestie. B., el însuşi securist, îi spunea în faţă: Degeaba ai stat atîţia ani la Curierul românesc. N-ai înţeles nimic.

IM încîntat că am survolat deja o săptămînă, aici avem mîncare foarte bună, crede că o să ia proporţii. Personalul ne răsfaţă. Zic: Se vede că ne simpatizează. IM: Da, printre scriitori sunt unii aroganţi, mitocani, cărora le place să-i umilească pe chelneri.

La Dan Diaconescu apare Şt. Andrei, se plînge că o duce greu cu banii. De banii de la Bancorex au profitat alţii, în primii 2-3 ani, nu și el, care pe-atunci era la puşcărie. El răspundea de Comerţul exterior; am început să exportăm tractoare în Franţa. Ceașcă era nervos că uzina nu-şi făcea norma, necum să exporte şi piese de schimb. Cei în cauză, temători, nu-i raportau lui C., ca să nu-l supere. Şt. Andrei spune asta şi C. îl cheamă: Ce e asta? Provocare, diversiune? Iar cînd trece, la plecare, prin cabinetul 2, Elena nu-l tratează cu cafea, ca de obicei. Deci ascultase discuţia. Şt.A. se indignează că se susţine că acum conduc cei din eşaloanele doi şi trei. Care sunt ăia?! Şi îi ia la rînd pe Cosmîncă şi Hrebengiuc. Ăştia colegi cu mine? Duceau hîrtiile de la un birou la altul...

Readorm după jurnalul de la ora 6:00 şi visez abia acum piatra miraculoasă, translucidă, roz-vineţie, cu o dunguliţă albă ca o horbotă, foarte decorativă: o piatră mistică, uşoară şi mare, de dimensiunile unei căşti soldăţeşti. I-o arătam lui Mihai Croitoru şi el se minuna, o desenam, încîntat şi mă gîndeam să merg în acea vale şi să mai adun cîteva exponate. Am vrut să cobor ca într-un chei-aven, printre colţi de stîncă, m-am proptit ca într-o copaie, cu fundul, am aruncat un bolovan care mă incomoda şi l-am urmărit cu privirea cum a căzut tocmai jos, pe fundul văii-chei, destul de aproape de un grup de turişti care se îndreptau spre ieşirea din chei. Eu am rămas proptit acolo, ţinîndu-mă cu ambele mîini de stînci, simţeam piatra umedă, mîinile îmi erau umede, fără priză, îmi închipuiam abruptul în surplombă, pe care altădată îl abordasem cu succes şi aplomb, dar pe care de data asta n-am mai avut curajul să-l atac şi am decis să rămîn sus.

7:33, cer mai mult senin, un avion lasă dunga lui albă; două ciori aterizează în cîteva rînduri, ba într-un vîrf de copac, ba în altul, din livada vilei noastre.

Despre împrumuturile de la Fond. La un moment dat Traian Iancu îl trage de-o parte pe IM şi-l sfătuieşte: Nu mai veniţi o dată cu ăştia. Cam de cît aţi avea nevoie pe lună? Au convenit să-i dea cam 1750 lei. Iar despre Gabi Iuga îmi spune că înainte de a intra la T. Iancu, îşi deschidea briceagul şi îl ţinea la îndemînă.  Erau astfel de inşi care recurgeau la ameninţări ca să obţină bani de la Fond. Şi aşa, ca parazit al societăţii şi al familiei, G.I. a trăit destul de comod sub regimul comunist, fiind el şi turnător fervent...

Va urma

Fotografii de vacanță: Siena, iunie 2015: