Scriitorul zilei, 8 iulie Angela Marinescu, n. 8 iulie 1941

   

    

Născută la Arad (numele real Barbara Angela Marcovici) dintr-o familie de intelectuali (tatăl înalt funcţionar la Prefectură, mama profesoară de gimnastică şi multiplă campioană), a urmat liceul la Arad, unde s-a remarcat şi ca foarte bună gimnastă, dar la vârsta de 15 ani s-a îmbolnăvit grav de plămâni, trecând prin cîteva sanatorii; va începe facultatea de medicină la Cluj dar va schimba pentru Filosofie, secţia Psihologie, absolvită la Bucureşti, în 1971. Pensionată medical, apoi redactoră la revista Luceafărul. Căsătorită cu poetul Matei Gavril, vor avea un fiu Alexandru Matei, devenit poet, eseist, critic literar. Recăsătorită cu poetul Paul Daian, imediat după ieşirea acestuia din închisoare, gest ce poate fi luat şi ca o sfidare a regimului.  Nu a fost de altfel singura ei formă de protest anticeauşist.

A debutat cu poezii în Tribuna din Cluj, în 1965, iar în volum cu  Sânge albastru, 1969, urmat de Ceară, semnat Barbara Matei, 1974, după care va reveni la pseudonimul debutului, publicând volume de poezii, la intervale de 2-3 ani, un volum de eseuri şi un Jurnal scris în partea a treia a zilei.

Poetă singulară în peisajul liric al ultimei jumătăţi de secol (în mod eronat pusă în corespondenţă cu poezia Norei Iuga, pe seama unor exprimări la limita cu licenţiosul), Angela Marinescu  a făcut o puternică impresie printr-o abordare de maximă gravitate a poeziei, la antipodul concretului de viaţă, a anecdoticului, a conjuncturalului, a biograficului. A interesat-o numai şi numai poezia ca expresie a absolutului, după remarca lui N. Manolescu.  Mai la curent cu prima etapă a poeziei sale, când oficialităţile se arătau scandalizate de directeţea şi violenţa unor formulări poetice ale autoarei, în Istoria sa Marian Popa pune accent pe tonalitatea sumbră, exasperată, pe încrâncenarea şi tendinţa de a macula totul, inclusiv pe erotizarea relaţiilor instituite liric între subiecţi.  Autoarea i se prezintă "aprinsă, rănită mereu", ea sugerează imperativul unui "ţipăt fără gură"" şi referă doar despe ratarea existenţială, despre "coexistenţa atroce a senzorialului şi minţii". N. Manolescu, urmărind întreaga desfăşurare a poetei şi prefaţînd antologia Skanderbeg  din colecţia Ediţii definitive de la Editura Vinea, vede în Angela Marinescu o foarte puternică poetă, cu "rădăcini în spiritul absolut, dincolo de contingenţe, accidental, biografic"; nu constată o evoluţie propriu-zisă, stilistică sau de altă natură, ci doar o aprofundare a relaţiilor autoarei cu conceptele; reţine o lirică dusă la ultimele consecinţe, "rece, îngheţată" , "de o transparenţă glacială". În referirile la propria poezie, autoarea însăşi se distanţează de "descripţie, de naturalism",  îşi consideră poezia "fruct al întregii mele fiinţe", într-o modalitate de expresie violentă, iar nicidecum viscerală.

Angela Marinescu a luat numeroase premii literare, a refuzat premiul Academiei, a luat în schimb Premiul Naţional Mihai Eminescu pentru Opera Omnia, 2006.

Opera literară: Sânge albastru, 1969; Ceară, 1971; Poezii, 1974;Poeme albe, 1978, Structura nopţii, 1979; Blindajul final, 1981; Var, 1989; Parcul, 1991;  Cocoşul s-a ascuns în tăietură (1996), Satul în cere mă plimbam rasă în cap; 1997; Fugi postmoderne (2000), Skanderbeg 2000; Îmi mănânc versurile (2003), Limbajul dispariţiei (2006), Întâmplări derizorii de sfârşit (2006) şi Probleme personale (2009).

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Angela_Marinescu

 http://atelier.liternet.ro/articol/539/Gelu-Vlasin/Libertate-si-nonconformism-Angela-Marinescu.html

 http://www.romlit.ro/poezia_dat_la_maximum

Poezia zilei,  Angela Marinescu: 

Materie     

Materia nu există. Ceea ce acum, aud,
Ca o șoaptă infinită, suprapusă ființei mele,
Dezmățată, dezlănțuită, nepăsătoare -
Nu este decât propria mea prăbușire.

Violența blandă, precisă, roșie.
Abstracta înfățișare, drogată.
De tot ceea ce poate fi drog.
Nici o scăpare, lestul e ființă.
Ceea ce a fost, ceea ce țipa în interiorul scopului
Cărnos precum carnea, ținta ce nu poate fi atinsă
Ținta împlântată în inima gândului.
Mai presus de noi. Violență,
Precizie, răsturnare a sensului,
ce este bun este rău, ce este rău
Este fericirea mea
Viața mea închipuită mie însămi
Ființei mele desprinse, rupte, distruse.
Melancolie. Sinuciderea este o floare.
Este putința. Este puterea.

Mă strecor

Ma strecor pe furiș, stridența mea este aceea a preciziei.

se cunoațte ce pot să fac.

până unde pot merge.

în rău. până la rădăcina răului.

până în măduva răului, până dincolo de rău.

zguduindu-mi ființa, zguduind sfințenia compactă

șira spinării scăldată în sânge.

Ion Lazu: Consemnări. (Jurnal cu Angela Marinescu: Lamentaţiile Uitucului, 1990-1999; în manuscris):

19-20 nov. 1998: Revenind la întîlnirea cu Angela M. La editură fiind, Nicu îmi spune că va sosi Angela Marinescu, pentru antologia sa din colecţia Ediţii definitive. Da, zic, o poetă foarte specială. Merită. Vorbesc cu ea la telefon. Îi explic cum se ajunge. O întîmpină Nicu în hol. O aud: Încotro mă îndrept? Spre mine, răspund eu, din sufragerie (Un fel de Unde eşti Chimiţă?). Vine în sufragerie. Îi spun să-şi lase paltonul în hol. Se întoarce, o ajut, cavalereşte. Editură acasă? se miră poeta. Culmea ar fi să aveţi şi copii... Deci stilul celui ce dă mereu cu bîta în baltă. Pentru că sinceritatea, atât de dragă nouă îndeobşte, în unele cazuri, ţine doar de comoditate, sau de inaptitudinea de a te mobiliza ca să fii măcar politicos. Îi spun: Are trei copii. Nicu: Să dau şi la alţii! Se uită de jur împrejur, needificată. Plin de cărţi pe-aici, zic, la ce te puteai aştepta decît la o hecatombă de cărţi? Trecem în  camera computerelor. Ţone aduce vorba de Gherasim Luca şi de Paul Păun pe care a avut surpriza să-i găsească poeţi proletari în Cuvîntul liber. Zice A. M.: L-am auzit odată la radio pe G. L., a repetat de o sută de ori acelaşi cuvînt, n-am mai putut să-l ascult. Zic: Nicu, de ce te miri, Ţuţea spunea că începem prin a fi de stînga în tinereţe şi apoi devenim de dreapta, în mod firesc. A. M. aprobă, zice: Devii de dreapta, din elitism. Pe loc îmi dau seama că are o minte tranşantă. Mă întreabă la un moment dat: Lucraţi de mult la această editură? (Vorbindu-mi mereu cu dumneavoastră, ceea ce poate fi tot o formă de timiditate, căci ne cunoaştem  de vreo 3 decenii, a venit de cîteva ori în vizită la noi, în Berceni...). Mai serios în ultimii doi-trei ani, însă numai iarna, căci vara îmi văd de geologie. E o editură îndrăzneaţă, ambiţioasă şi generoasă, zic, încercând să explic implicarea mea, de altfel în regim de voluntariat... Lasă să se înţeleagă că publicăm şi cărţi ce nu merită. Ţone acceptă. Îi explic: publicăm Avangarda, scoatem revista Aldebaran; îi dăm un exemplar, Ţone îi spune de ICARE; i se pare o treabă foarte serioasă. Dar de fapt reiese că nu-i are la inimă pe avangardişti, sunt totuşi tradiţionalişti, zice. Mă face să înţeleg că erau oameni fără nici un Dzeu. Just, mă gîndesc. Dar, zic, Arghezi, Barbu etc? Nici pe ăştia nu-i pune prea sus. Admite că Brâncuşi, Vianu, Trakl, Tzara (ale căror cărţi le-am editat) merită stimă.

Ne amintim de colegul meu Romică P., la care mergea cu Matei să facă baie. Îi spun că Romică a murit de cîţiva ani, om bun, prieten de nădejde. Aduce vorba de Sergiu Filip, care a trebuit să-şi ia pseudonim (Paul Daian) pentru că fusese închis. A încercat ea să-l publice la SLAST, a făcut un grupaj pentru Cristoiu, dar nu a apărut. Mă gîndeam să-l ajut, zice, credeam că înnebuneşte, îi văzusem diagnosticul şi ziceam să apuce să se bucure, că apoi nici n-o să mai ştie că sunt poeziile lui. Dar n-a înnebunit, vezi bine! Spune că în această colecţie nu l-ar fi publicat pe T.G.M. nici moartă! Că nici Pituţ (cel mai bun prieten al lui Matei) nu e cine ştie ce. A debutat în maniera Ioan Alexandru, dar fără aceeaşi expresivitate. Eu o contrazic. Şi că a dat-o pe sonete. De fapt ei îi place Iova, care în poezie teoretizează. A recunoscut însă că nu are forţa ei de expresie, i-ar trebui violenţa ei. Că se ceartă cu el, că scriu unul împotriva altuia, dar e cel mai bun, îşi trăieşte poezia, publică acum ce-a scris în ‘75, lucruri ce şi acum sunt foarte noi. Îi arăt că ştiu acel vers pe dinafară, de fapt îi ştiu toată poezia pe dinafară –şi îi dau alte cîteva exemple. În sensul că nu sunt legat la ochi, ştiu ce publicăm... Zice: Ne-a luat odată interviu Cătălin Ţîrlea mie, lui Iova şi lui Flora. F. a zis că lui îi place să bea, Iova să se îndrăgostească, iar ei îi place să stea în pat, cu ochii în tavan, ore în şir. Şi să se certe. Îi spun că şi Cehov visa să nu facă nimic, dar asta probabil pentru că scria cîte o sută şi ceva de schiţe pe an. Şi-i mai place Mariana Marin. Eu: Nu mi-am format o părere. I-am ascultat cîteva poezii la radio, nu ai ce asculta, nu ai ce înţelege, nu se transmite nimic.

Alege pentru copertă culoarea neagră, cum ne şi aşteptam, schimbă dedicaţiile: mamei, tatei, fiului, sorei, de unde fuseseră adresate unor străini. Apar T. Jebeleanu şi Vlad Ciobanu şi în curînd A.M. pleacă. Îmi mulţumeşte, la uşă.

Iar ce nu i-am spus: că poezia ei impresionează, chiar puternic. Însă e prea monotonă, monocordă; nu are lumini, ci doar beznă şi zgură. Pic de cîntec, pic de bucurie, de destindere, pic de fior. Talentul e un har, i-aş fi spus, iar nu un blestem, o pedeapsă. Nimic despre bucuria de a fi în viaţă, trăitor. Şi nimic despre alţii. O prăpastie şi o perpetuă prăbuşire în prăpastie – descrierea falacioasă a acestei stări de rău generalizat, de nesfîrşit prăpăd. Parcă scrie cu trupul, însă nu cu un trup cutreierat de fiori, de extaz, de euforie, ci cu un trup infirm şi hăcuit, sînge pe şira spinării, sînge uscat, sînge, spinare îngheţată. Nimic din spirit ludic, lipsa absolută a umorului, a veseliei, a stării de bine, de mulţumire sau încredere. Eu însumi nu scriu decît elegii, deci nişte lamentouri, asta e drept, însă sunt şi fragmente de cîntec acolo: plîngi ceva ce este frumos şi ţi-a plăcut, nu ceva ce-ţi face silă, oroare, groază, ciudă. Iar acea siguranţă de sine a autoarei este nebunească, pulsiune a orgoliului exacerbat. De aici vine şi intoleranţa ei.  Zicea: Eu susţin ideile mele, eu nu cedez o iotă, nimeni nu mă poate clinti din ce cred. (Acum îl înţeleg bine pe bietul Matei Gavril, care a fugit cu o mie de picioare.) Comunicarea, îi zic, are nevoie de doi poli. Nu mă interesează, zice. Citeşte tot mai puţin, acum că a îmbătrînit. Inflexibilă pe ideile ei, necedând, ca într-o luptă decisivă. I se pare că altfel nu rămîi în literatură. Nicu: Timpul va alege. Eu: Timpul nu va mai avea nici un interes pentru ce facem noi acum. Ne iluzionăm cu perspectiva unei glorii, cîndva. Nu mai e loc pe ecran…

În fine, nu o invidiez chiar deloc. Singură recunoaşte, cînd o iau din scurt, că Iova e de necitit. Şi atunci? zic. Îl întrebase pe Ţone ce-a făcut înainte. Publicist la Sc. Tineretului, a făcut sute de interviuri cu oameni de cultură; îi arată cîteva dintr-o colecţie. Că pe atunci era coleg cu Boerescu. Ea se miră foarte. L-o fi crezut disident pe D.S.B.? Îi spun: Dar ce ţi-ai închipuit? Scrisese negru pe alb: Cînd apare un nou critic în poezie, devin atentă!

              

Alţi scriitori:

Şerban Foarţă, n. 1942

Olimpiu Nuşfelean, n. 1949

Petre Pandrea, n. 26 iunie 1904 - d. 8 iulie 1968.

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2006 

16 oct. 2006, continuare: În două reprize, înaintea mesei de seară, discut cu IM şi încerc să-l conving că nu numai el este pieziş faţă cu lumea şi cu familia, asta e meseria de scriitor, sumţi nevoia să te izolezi, să te poţi concentra, pe cînd cei din familie vor să se destindă, sî te integreze, să petreacă, să o dea pe glumă... Se mai potoleşte; se consideră prin fire ursuz, nesuferit celor din jur. Îl asigur că mă aflu în aceeaşi situaţie nefirească, penibilă. Ar fi trebuit sa aduc în discuţie poezia mea Străinul, cu exprimarea directă: duşmanul familiei. „Rămîi la geam, străinul celor din stradă, duşmanul familiei” etc.

Are anxietăţi: a ieşit să se plimbe singur după masa de seară şi a revenit imediat, nu a avut curaj să se plimbe pe străzile pustii. Să nu fie atacat... (De cine?) Pornind de aici, îmi povesteşte o întîmplare din juneţea de profesor. Trecînd seara printr-o pădure, a simţit o mînă pe umăr. Domnule, nu te speria, dă-mi şi mie o ţigară... Era un puşcăriaş care se întorcea în sat, după 20 de ani de detanţie pentru un omor din dragoste. Cu acel om a devenit după aceea mare prieten, era un dansator neîntrecut, care a reluat legătura cu femeia nurlie pentru care făcuse pe vremuri acel omor. Avea o flacără în ea, zice.

 O discuţie în care încerc să-l conving că nu este un caz singular şi disperat. Repet: Asta e meseria de scriitor. Iar fiului meu i-am zis, de curînd: Dar tu nu simţi nevoia să rămîi singur, să-şi aduni gîndurile, să te edifici interior?. Nu, tinerii de-acum nu simt această nevoie de consolidare lăuntrică.

Îmi spune că Ghelmez, deşi ateu, avea o structură de om religios. Just! Şi că i-a dat Iisus, cu dedicaţie. Îi spun că şi eu i-am dat spre lectură Rămăşagul, ca să vadă pe viu ce cred eu despre ţăranul român. Sper că IM îşi dă mai bine seama că sunt mai multe lucruri prin care ne asemănăm şi care trebuie să ne apropie. Pe drumul de la magazin spre casă, îi spuneam, în glumă, desigur: Domnule, am hotărît să trec peste lamentările şi cîrtelile dumitale, pentru că sunt convins că în spatele lor se află un om de valoare.

Gh.I., despre mulţi pe care i-a cunoscut: nevasta lui Tonitza, cele două fiice şi fiul, dna Ştefania Velisar-Teodoreanu, Octav Onicescu, Al Rosetti, Ciucurencu, ceramistul Costel Badea – şi noi îl îndemnăm să scrie despre aceşti artişti şi mari oameni pe care i-a cunoscut în intimitate. Declară că s-a dezinteresat de cariera lui, de unde poate şi faptul că nu prea figurează în antologii, în dicţionare; că mulţi l-au îndemnat să-şi „dea drumul”... Şi adevărul este că tot creatorul are impresia că nu s-a folosit la maximum, că nu s-a ocupat cu insistenţă şi eficienţă de propria carieră, de punerea sa în pagină...  Au făcut-o alţii, vezi bine, şi rezultatele sunt la vedere. În fapt, lucrurile sunt mai complicate. Să spui, cu alte cuvinte, că ai fost prea modest, că ţi-a lipsit tupeul, agresivitatea. E o justificare faţă de noi înşine şi faţă de cei din jur. Că ai fi putut mai mult, şi în creaţia propriu-zisă, dar şi în valorizarea talentului tău... Or, reduse la o exprimare simplă, lucrurile stau aşa: creaţie este ce-ai reuşit să exprimi, iar nu ceea ce ai fi putut produce, în nu ştiu ce condiţii favorizante.

Va urma

Fotografii de vacanță - Siena, iunie 2015