vineri, 3 iulie 2015

Scriitorul zilei: Zeno Ghiţulescu, n. 3 iulie 1929

  Descriere: ANd9GcSEFraPOEe4dqiGpiI6HhwYskdxBUoKlk_Ipp0pqFRje7JHjf-C
 Născut la Band, jud. Mureş, a făcut liceul la Făgăraş şi Tg. Mureş, absolvit în 1947, apoi facultatea de medicină clujeană, cu licenţa în 1953, devenind medic radiolog. A debutat cu poezii în 1957 şi a continuat să publice volume de versuri în descendenţa expresionismului blagian şi traduceri din lirica maghiară. S-a încercat de asemenea în dramaturgie şi în roman.

Opera literară: Discul,  1972; Bucuria cuvântului,  1974; Între Pământ şi Cer,  1977; Foc nestins,   1980; Aripa din piatră,  1986; Prima zăpadă,  1990; Periplu, 1993; Veşnicul început, 1996, cu o prefaţă de Al. Cistelecan; Izbăvitoarea povară, 1998; Pod pestre abis,  1999; Poeme (Antologie), 2000; Provocarea labirintului, 2002 ; Povestea vântului,  2004; Clepsidra secretă, Ediţie bilingvă română şi engleză,  2004

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Zeno_Ghi%C8%9Bulescu

http://www.crispedia.ro/Zeno_Ghitulescu

 

Poezia zilei, Zeno Ghiţulescu

 Între pământ şi cer

Neliniştea şerpuia printre frunze
Îşi desfăcea eşarfele de umbre,
Atârnandu-mi de priviri
Idoli de lut.
Doar o rază de soare mi-a întins
O frânghie să mă caţăr în sus,
Tot mai sus,
Şi n-am observat cum amurgul
Îşi ascuţea stiletul...
Şi eu atârnam între pământ şi cer.


Ioana Dinulescu, n. 3 iulie  1950
 
                        
Rosa canina

Între mine şi clipă: o flacără,
un rug de care-mi odihnesc tâmpla-nsetată.
Păsări seamănă brazde în zbor,
o ploaie rodnică peste zări
se arată.

Îngenunchez la altarul de iarbă -
tipsie acum, ţărâna mă poartă;
turnuri de răcoare ascund
rosa nimbată.

Ferec pleoapele şi lumea, jumătate
se dezveleşte: un fruct
cu carnea străvezie;
cealaltă jumătate a ei se iscă
sub degetele închipuirii mele,
în câmpie.


Frânghie de fum

Strig; nu-ţi aflu numele
printre cuvinte.
Flacăra pasului tău pluteşte
pe deasupra de ierburi;
nu aflu, deci, urma ta pe nisip,
pe frunza căzută din ram mai devreme.
Prin amara risipă a amurgului în câmpie
colind tărmul, petale de  măr
se cern peste zare -
lacrimi pâlpâitoare în trupul
de cretă al zilei...
Acest ţărm unde stăpânea
o oră de cretă - prima mare tristeţe:
dragostea ce mă ţinu legată
de un stâlp ca de fum,
cu o frânghie de fum.

(din Călătorie de recunoaştere, Ed. Scrisul românesc, 1982)


Alţi scriitori:
Al. Bistriţeanu, m. 1976
Nicolae Oprea, n. 1950



Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2006

10 0ct. 2006, continuare: Scrie Cţa Buzea în Rom. Lit. 40, Jurnal - Creştetul gheţarului, pagini de probă, despre Adrian P.. „Lirismul i se degradează în cantitate, în relatare, în anecdotic... exerciţii de versificaţie, un mod incomod, deşi plăcut, de a se elibera de energii anarhice... le citeşte prietenilor, de la care aşteaptă extaz şi aplauze. Şi le primeşte!... Vrea să-şi adune poemele politice într-o carte cu care să devină temut...”
În zori mă întîlnesc cu IM pe faleză, îi spun că m-a impresionat ardoarea din prestaţia lui Mircea Diaconu, inclusiv regretul exprimat explicit că Mihai V nu are în spate un partid politic care să-l susţină – cu subînţelesul că Wurmbrand îl are pe UDMR. Şi îi precizez: Dragul meu, acum foarte sincer şi pentru că suntem numai noi doi pe toată plaja Neptunului și nu numai, îţi spun că privind cele două filme şi încercînd să judec cît mai obiectiv, mi se pare că totuşi MV nu a fost mai mult decît un aventurier fascinant, mare războinic, viteaz cît zece, o legendă vie, un mit, etc; dar mă întreb ce s-ar fi ales după unirea pe care el a realizat-o? Cum ar fi condus? Ce ar fi construit pentru statul nou înfiinţat, le-ar fi fost mai bine locuitorilor etc? Pe cînd e lucru vădit, Carol I a construit o ţară modernă, cu legi, instituţii, edificii, a dat stabilitate, a dat progresul, prosperitatea, a marcat ieşirea din Evul mediu. Nu ne-a dat el mitul întemeietor, l-a dat Mihai Viteazul, în schimb Carol I chiar a întemeiat un stat modern, cel mai important şi stabil stat din această parte a Europei. Deci, dintre cei doi în discuţie, eu l-aş alege pe Carol! Iar dacă ar fi să pot vota acum, l-aş vota în continuare pe Eminescu, aud că se mai poate vota pînă pe 21 octombrie, cînd e finala.
IM se arată foarte iritat de opţiunea mea (probabil pentru că se pliază pe a lui Patapievici, care în viziunea lui IM a influenţat lucrurile, a dat tonul...). El militează pentru miturile întemeietoare. Şi se repede: Văd că ai o ură viscerală împotriva regimului comunist. Dar pe-atunci, de ce ai tăcut? De ce n-ai protestat? De ce ai primit un salariu bun? Zic: Acel salariu l-am primit pe drept, pentru munca de calitate prestată timp de 39 de ani ca inginer specialist. Dar n-am intrat în partid, iar ca să nu mă cheme la stîlp, mi-am lăsat barbă, după doar 2 ani de inginerie. Discuţia se opreşte aici, căci intrăm la masă. Acolo le spun celor doi scriitori: Da, aceste mituri întemeietoare sunt necesare în istorie. Dar să luăm aminte că ele au fost scoase în faţă abia la 1848. Căci pînă atunci, nu numai la noi, ci în întreaga Europă, în afară de Franţa, singura care a fiinţat ca stat neţional încă de la anul 900, să nu uităm că exista o acută fărîmiţare medievală, Italia s-a unit abia la 1864, cu Cavour şi Victor Emanuel, Prusia era despărţită de Germania, iar Bulgaria şi Polonia nici nu existau ca naţiuni, practic toate naţiunile europene au devenit state abia după destrămarea imperiului Austro-Ungar, după Primul război Mondial.
Iar la comentariul de ieri al lui IM, precum că jurnalul Cţei Buzea este ajustat, spun: Nici nu se poate altfel. Autorul lucrează mereu asupra textelor sale. El este stăpînul suveran pe textul lui în tot timpul pînă la publicare, dar şi după aceea; are libertatea să adauge, să scoată, să modifice, să rescrie şi să facă tot ce vrea cu textul său, în ideea de a-i da forma pe care o consideră cea mai elevată stilistic. Fie că menţionează ce a modificat, fie că nu. Atunci Gh.I. povesteşte că i-a plăcut o poveste de Ştefan Bănulescu din Iarna bărbaţilor şi l-a re-publicat. A primit un telefon revoltat de la autor: Dle I., credeam că-mi eşti prieten... El: Credeam că vă fac o surpriză plăcută. Nu, dle Istrate, eu sunt stăpînul absolut al textelor mele! S-a făcut mic Gh. I., care voise să-i facă pe plac lui Bănulescu. Şi, zice Gh.I.: Spre mirarea mea, a venit apoi St.B. să-şi ia banii pentru textul pe care abuziv i-l publicasem. Dreptul lui...
Şi ce n-am adus în discuţie, dar o voi face cu prima ocazie: Cum să văd eu măreţie şi model demn de urmat de o naţiune în cazul unui bastard precum Mihai Viteazu, care făcuse împrumuturi absolut fanteziste în vederea operaţiilor sale militare, încît ţara nu le-ar fi putut achita nici dacă fiecare locuitor ar fi fost vîndut ca sclav?! Dar el ce face? Îi cheamă pe toţi creditorii în aceeaşi zi şi pune să fie tăiaţi pînă la unul... Or, aflînd de asta, simţul moral al românului, inclusiv cel al amicului meu IM nu clipeşte măcar; probabil/desigur se gîndeşte: Bine le-a făcut, mama lor de expoliatori! Eu însă nu pot să recomand drept model naţional pe un astfel de aşa-zis erou...

Jurnalul Cţei Buzea mi se pare la cel mai înalt nivel, iar poezia Calvarul este cu adevărat genială. Îi spun lui Gh.I. că o consider cea mai valoroasă poetă a noastră. Mă întreabă dacă i-am citit Roua plural. Păi, zic, nu eu sunt redactorul de carte, la Vinea?! Îmi citeşte o însemnare a lui din 1979, cînd AP l-a cîştigat pe Andrei în urma unui proces în care a cumpărat pe toată lumea. A transcris ce i-a spus CB la telefon.
Va urma




Fotografii din Toscana, iunie 2015. Prima comuniune a nepotului Giovanni